Trunchiul de semne pe absolut; Autor: Gheorghe Apetroae dlB,Sibiu

 

TRUNCHIUL DE SEMNE PE ABSOLUT

Autor: Gheorghe Apetroae dlB, Sibiu

*

În verdura întâlnirii cu ea au înflorit stelari crinii,

absintul Arthemisei îl împarți acum cu un nevăzut

de ea crezut, să nu-l crezi, dincolo de suflet ajuns…!

În ochii lazurii, însângerați cu ultimul gând,

i-ai închis calea iubitei, o Lună, în al tău amurg…!

*

Din mâinile cerului, și el ajuns cărunt,scăpată

în  Haos, nu ai dezbrăcat cu totul pe Lună,

să poți să-i alinți aura irisului, în risipire…

Ai fost scăpat și tu, mai aproape de sânii flăcării:

izvorul tău îmbălsămat de roze și cântec…!

*

Pe runa lâncedă ți-alunecă din titvă cuvintele,

 zuruind cu eleganță, prea devreme-n țărână…!

Repede cresc, pe locuri din nicăieri, umbrele…

Se înfierbântă-n sărutul tău de trecere bacantele:

 ideile tale cu freamăt de nisip în valurile mării

*

bolnavă de plăceri neritice și de neliniști în cuget…

Trupul tău descărnat de carnea luminii, e un trunchi

 cuprins de vecii și roditor de semne pe absolut…!

Îți curg prin oasele aspre - plumbuite și genele,

chipul nostalgic la timpul opririi din cursa viselor… !

*

Din jumătatea nevăzută de nemarginea ta,

A cobort dincolo de cer, în tine, flămând,din zbor,

vulturul, să-și înfingă ghearele ascuțite

și clonțul în inima-ți de înger, sfârtecând-o

 ca pe o zare ceruită, în carnalice franjuri…!

*

E dincolo de adînc liniștea ta pictată pe Haos,

sângerând din zorii lui o solară eritrină lumină…!

Din iubirea de înălțimi îți cresc și ți se întind aripile,

ochii tăi să rămână deschiși pe adâncile larguri…,

tot așteptând scânteierile tainelor în Neînceput…!

 

-poem publicat în „Negru pe alb”,cu titlul

 „Elegie în imagini”, 14 iunie, 2014

 

          NOTĂ CRITICĂ:   Alupii Daniela

 ·

Versurile explorează tensiunea extremă dintre fragilitatea efemerului și infinitatea absolutului, creând un univers în care elementele naturii (crinii, azura, luna, marea, vulturul) devin mărturii ale unei patimi mistuitoare.

Imaginile poetice sunt de o rară densitate: de la „verdura întâlnirii” și „absintul Arthemisei”, până la tragicul zbor al vulturului care sfâșie „inima-ți de înger”. Autorul construiește un peisaj interior dominat de nostalgie și de o sacralitate dureroasă, în care trupul devine „un trunchi/cuprins de vecii și roditor de semne pe absolut”. Întregul parcurs liric este o elegie a trecerii, o coborâre în adâncurile eului unde tăcerea pictată pe Haos se luminează, în final, de o aripă a înălțării și a eternității.

Toată admirația, domnule Apetroae, pentru această densă și profundă confesiune lirică! Forța metaforelor, vibrația cosmică și măiestria cu care ați transfigurat trăirea în artă dovedesc un condei de o remarcabilă noblețe artistică.