GELU VLAŞIN ŞI ROMANUL
FACEBOOKIST „ CLOŞARUL”
Autor comentariu-eseu: Gheorghe APETROAE, Sibiu
Romanul facebookist scris de Gelu Vlaşin, intitulat „ Cloşarul”, cu
cele două prime capitole : “ Piatra din lună” şi “Dumnezeul”, se
constituie ca un roman psiho- moral şi social, având ca obiect remediile
sociale necesare readucerii şi restituirii drepturilor artistice şi sociale
ale intelectualului român.
Pe tot parcursul său narativ se
observă dorinţa arzândă a personajului central, intelectualul român autentic,
de asigurarea prezenţei sale în agora literaturii naţionale , de
împlinire a misiunii sale intelectuale complexe în mediul cultural şi
material- social românesc şi nu, spre exemplu, de câine dianic “cloşar” al
caldarâmelor pariziene, steaua Prokion din constelaţia Canis minor, cea care
abandonase ființa și starea de android şi „era acum patrupedul închis în cușca
neputinței. Era subjugatul unui infern controlat de cea pe care o credea zeița
luminii, a iubirii, Afrodita dominând ulița satului”.. Dar acest ideal astral
al intelectualului român autentic devenit artistul “cloşar dianic” al
occidentului, nu poate fi realizat în toposul cultural şi existenţial
românesc, locul meritat cu prisosinţă acestuia. Poziţia sa intelectuală îi este
uzurpată frontal de entivii acestor medii culturale, mulţi dintre
ei cu structuri intelectuale grosiere şi cu numeroase elaborări fetide,
dar cu fundaţii politice şi mercantile adânci în solul culturii
române, releveul lor dezinvolt şi denigrator al înaltimilor
valorice, constituind în faţa intelectualului autentic român, un zid
inexpugnabil...
În condiţiile culturale şi sociale relevate, intelectualul român autentic,
asemanea multor categorii sociale, este nevoit a se dezrădăcina, apelând
la Occident, la ţari ale făgăduinţelor, la căutarea fericirii şi
împlinirilor sale în altă parte, drumul fiindu-i deschis de mirajul Occidentului
, pe care, apucându-l , idealul său este asimptotic şi nu poate fi văzut
decât „fata morgana” a unui donquijotism teatral .
O plecare definitivă din cadrul existenţial intelectual românesc, din mediul
ingenuu ajuns la stara singularităţii sensibile în evidenta căutare
şi sustentare a eului: „Eul din sine a plecat pe un drum fără de
întoarcere”, atunci când autorul , artizan al cuvintelor ajuns în alte
spaţii intelectuale, nu va reuşi să ocupe decât spaţiile sinuziale ale societăţilor
de alienare a condiţiei sale genetice , în spaţiile de jos ale
toposurilor culturale occidentale pe care avea să le
investigheze el, cu chipul de “cloşar dianic ”, aceste medii.
Acesta va reuşi să intuiască cu greu fiinţarea în raţionalitatea
cunoaşterii spaţiilor înalt cognoscibile şi fiinţiale ontice şi şă sustenteze
în momentul eliberării polare din crisalida nihilismului heideggerian, din
neantul din care evadase numai pentru idealul fiinţării într-o lume
a transcendenţei, intelectivă, dyanică şi moral exponenţială .
Când “ statueta s-a aruncat cu trup și suflet în hăurile nimicitoare ale
dorinței de premărire” , chiar şi statueta erotică - selenică cu trăsături
feminine, admirată de acesta, nu poate reflectă decât starea
inerţială a mediului cultural românesc la momentul desprinderii sale de
cadrul proustian mobilat cu numeroase scene şi trăiri panteiste, de spaţiile în
care poposise fericit cu copilăria şi adolescenţa sa, profesorul , un “cloşar
dianic” mereu în braţe cu statueta sa. Este momentul când
intellectualul cuprins de intuiţionism bergsonian începe să
conştientizeze existenţa sa valorică culturală şi socială, lavelliană ,
substanţială aristotelic şi ideatic- creatoare, platoniană în
principiipiile cunoasterii ontologice. Asistăm la o conştientizare sentenţială
celestă transcensă din panteism în fiinţa dyanică a absolutului apollinic „
Mâinile pipăiau scoarța copacului unde atârnase altădată întreaga magie a
prăbușirii.... Atingerile acelea mistice îi provocau senzații de neînchipuit.
Trupul copacului se deschidea ca o ușă spre cer cu zumzet de insecte
orchestrând muzici numai de el auzite. Era stăpânul absolut al scoarței
copacului, al dimensiunii ancestrale, al macrocosmosului din microcosmos, al
eului rătăcitor”, şi din acest loc, de acolo unde; „ Ajungea la Piatra
din Lună, pe vârfuri, acolo unde numai cunoscătorii puteau să poposească în
drumul lor spre absolut” ... Starea sa devine complexă prin reflexii
anamnetice, de conştientizarea fiinţării prin reamintire, deloc uşoară şi o
realizează numai „Când lumina se îndrepta către cealaltă parte de lume, (când )
începea marea aventură”, numai atunci când el începe să fie pătruns adânc
de lumina cunoaşterii....
Aventura eului său începe numai atunci când realizează
conştientizarea freudiană a desprinderii metafizice de spaţiile
ancestrale , când conştientizeză raţionalitatea prin raţionalitate
kantiană, că acesta poate fi eliberat de „ suferințele după o
iubire absurdă. Este aceasta iubirea pentru obiectul care l-a trădat
„ prin abandon , realizând, astfel, enunţuri verosimile
ale fiinţării cu referenţial la asimtotica fenomenologicului husserlian, a
sensibilităţii şi sensurilor existenţiale în statueta sa care îşi dorea
preamărirea dar nu şi schimbarea... Şi aceasta, prin renunţarea conştientă la
trăirea afrodiziacă „ fosta lui mare iubire, Statueta” aceasta, constituind
simbolul cadrului artistic- cultural inerţial, putând astfel
accepta trădarea şi învinge suferinţa prin revigorarea
trăirilor incandescente în monumentul- statuiei dyonosiace, pentru
a transcende, apoi, cu uşurinţă, în imperiul sacru cultural , cel al
Occidentului.... Cum? .. Prin dedublarea sinelui, reluând scena trunchiului
copacului dar şi reflexiile de dedublare în mediile citadine „Când a
deschis ușa cafenelei și a urcat scările parcă avea o presimțire sumbră. Deși
nu el mergea ci pașii lui îl purtau într-un sens numai de ei știut.”... Este
evidentă, în acelaş timp, condiţia intelectualului cu o ideatică dusă
într-un orizont erotic heraclit, vulcanică iniţial, statueta „piatra din
lună” cu reflexii de cristale, flamând în universalitate... Se observă că
personajul este abuzat de o situare a sa impusă şi minerală în
combustiile proprii spirituale, este supus la dedublarea ontonomă şi
noetică în universalitate şi în afara universalităţii româneşti, situaţie care
îi impune resemnarea şi acomodarea, preferând, astfel, mai bine fiinţarea
simptomatică aparent statică în „Statueta de pe ulița satului ”,
„Cloşarul” de mai târziu în nebănuita relaxare ” Își căuta un
loc. Își căuta locul în care putea să-și bea liniștit ceaiul. Locul
relaxării.”...
Da!... Asistăm acum la un simulacru de existenţialitate la “Cloşarul
dianic” de azi, fostul profesor, resemnat acum, adică acceptând şi
o condiţie statică “ piatra din lună”, statueta sa determinată de o
caracteristică proprie, omniscientă în fondul său intelectiv, ceea ce îi
conferă reputaţia şi independenţa: “Omul, alt om și monumentul iubit. Și ceea
ce era și mai cumplit: niciun vânt nu se încumeta să îl împrăștie de acolo, să
îl azvârle în cele patru zări. Cenușă nemiscată. La “ Diana” piatra din lună
vorbea o limbă neînțeleasă”.. Interesantă reflexie hiperbolică
asupra condiţiei intelectualului român autentic cu o viziune platonică, în fond
axiologică , prezenţa sa în cadre principiale de reţinere şi de rezistenţă la
influenţele statuetei cu reflexii cosmopolite antinaţionale, dar obiectivate de
chemările istorice româneşti, ritualizate conservativ acuzator şi ingenuu:
“ Rostea cu voce tare cuvinte pe care numai scoarța copacului le
înțelegea. Era forma nedeslușită a unui ritual antic. Modul prin care abandona
formele fără fond în căutarea absolutului... Trupul copacului devenea
trupul său și din el plecau într-o călătorie nemaipomenită perechi de
îndrăgostiți îmbărățișati într-o lumină eternă”... Iată un început
tensiv - febril- nerăbdător şi o modalitate de transfer a intelectualului
din mediul artistic şi cultural istoric naţional, din păcate puţin agreat de
statueta care nu-l înţelegea, de a nu se despărţi de mediul românesc , acelaş
mediu grăbind şi dezrădăcinarea intelectualului autentic şi plecarea sa
din mediile genetice ancestral- tradiţionale, într-un alt mediu, chiar în
cel de cloşar al Occidentului, rezonând în noile medii cu fiinţa sa
încărcată genetic de statornicia locului, de condiţia statuetei cu
secole de existenţă, rămasă cu memoria statică pentru “ Primele atingeri,
primele sentimente îngropate în cenușa uitării, primele șoapte transformate în
fluturi, primele îmbrățișări fără sfârșit. Era în al nouălea și ultim cer, era
pradă poftei celuilalt “...
Era o plecare cu statueta şi în statueta sa” Piatra din Lună” care
nu-i înţelegea limba sa şi care îşi dorea preamărirea numai acolo.
Cu greu îşi accepta mişcarea din climaxul nemoral- boreal, fie al
Năsăudului românesc, din mediul său panteistic, visând o lume reificată,
paradisiacă. Visa şi dorea acelaşi mediu static, al statuiei
dyanice, nu cel al intelectualului roman nevoit a-şi părăsi spaţiile sale istorice ancestrale ...
Pentru aceasta, declamă personajul central al romanului: -“ Secundele
păreau milenii, clipele deveneau pietre de moară atârnate la gâtul clownului
nedorit. Era pe coasta ungurului cu nume românesc alergând să îmbrățișeze Statueta
nemișcată, era în prispa casei unde mulțimi de nevinovați, miniaturi arhaice,
obiecte manufacturate, frați, surori, măcelăreau niște așteptări paternale cu
iz de maltratare pentru care mai târziu chiar el avea să fie acuzat. Era scuza
perfectă pentru deturnarea unei iluzii. Orb, orbecăind printre promisiunile
unei dorințe „până când moartea ne va despărți”. Abandonat, abandonându-și
trecutul și viitorul, trăind într-un prezent numai și numai al ei, al Statuetei
nemișcate cu dorințe de preamărire.”...., “ Secole trăind în cea mai teribilă
minciună a unei iubiri inexistente. Milenii rupte din existență doar pentru
satisfacerea unor pofte nesătule și nesăbuite. Însă nu avea niciun fel de
scuză. Nesăbuitul cel mai mare era chiar el.”
Proiecţia misterelor în lumină panteistică , chiar şi
de un cloşar, fostul profesor, acum expozând doar pe caldarâmele
din Esplanade de La Defense , prin cromatica luminii cu valenţe cuantice în
proiectie social-culturală, reflectată de acesta în operele sale, obligă
şi fac posibilă configurarea realităţilor de simţire şi de fiinţare intelectivă
în universalitate culturală, de atragere a atenţiei asupra
aportului intelectualului român , ieşirii sale în décor, chiar şi în mediile
minore exnaţionale în care reuşeşte să se regenereze ideatic şi să creeze,
asupra valorilor creaţiei umane, asupra condiţiei sale intelectuale: “
Când simțea atingerea ca pe o vibrație de nedescris era deja în trupul
copacului. Prin venele lui începeau venele copacului să circule. Prin frunzele
lui epiderma sa se transforma în rouă. Prin seva lui neuronii săi se scăldau
ca-ntr-un ocean sângeriu. Era acolo ca și cum rădăcinile lui ar fi crescut din
trupul acestui arbore țâșnit din piatra aceia albă înfiptă pe vârful muntelui
din timpuri imemoriale.” ...
Urmele lăsate de dezrădăcinarea brutală a
intelectualului român reiterează tot atât de accentuat condiţia acestuia
în alte habitaturi creatoare, chiar şi minore, fiind, obiectivând
Profesor şi Statuetă în perspectiva noilor cadre ale creaţiei
sale şi existenţiale: “ Piatra din Lună îi spuneau localnicii
rătăciți secular. Prima dată Profesorul și Statueta au rămas înțepeniți la masa
din colț. Nu se așteptau deloc la această apariție. Mâinile ei albe,
marmoreice, altădată nemișcate începeau să tremure și ochii ei se dilatau
precum un melc ieșit la vânătoare după prima ploaie de primăvară. Statueta nu
mai părea lipsită de viață ca altădată. Părea straniu de vie. Fața Profesorului
tumefiată alunecând prin ungherele unei încăperi devenite deja prea strâmtă.
Niște urlete se alungeau peste mese și clienții pluteau pe deasupra
întâmplării. Era prototipul din Țipătul lui Munch, era una dintre
figurile emblematice pogorându-se din seria neagră a lui Goya. Prin
el răbufneau toate suferințele omului decor.”....
În capitolul 2 , intitulat „ Dumnezeul”, autorul
desconspiră în reveriile sale prezenţa intelectualului credincios,
câinele credincios al vânătorului dianic (Ursache) şi o Diană
credincioasă idealurilor acestuia, putându-şi imagina prezenţa
perenă şi destinul alături de Diana, credinciosul ei, iar ea, fiind cea
care va folosi arcul şi toate săgeţile întru apărarea acestuia. Statueta
sa îi însoţea acum destinul şi înălţimea
valorică într-o altă lume, şi o va purta ca un miraculos dar al
singurătăţii luminii sale selenice !...
Este statueta care îi dă puterea învingerii străinătăţii ,
cea care îl însoţeşte în exilul său pe” cloşarul dianic” credincios omului şi
îi asigură protecţia meritată acolo unde acesta : „Cu Diana și-a
redescoperit apetitul înălțimilor, fascinația zborului... Era darul
său... Omul și câinele. Două ființe îngemănate colindând lumea singurătății. O
singurătate în doi ca și cum nimic altceva nu ar mai fi existat în lume. Pășeau
alături, hoinăreau prin pădure în drum spre locurile de taină într-un
decor aproape ireal...” iar „ Gândurile lor navigau libere depășind orice
obstacol. Erau îngemănați prin iubire, prin starea de fapt, prin armonia
trăirilor intense”...
Plecarea în altă lume, a luminii, acolo unde el se doreşte zeul acestei
lumi apollinice , astrale, libere şi naturale , dar un credincios
al locului şi al muritorilor, statueta sa care îi mobilează apoteotic
perimetrul existenţial, reflectându-i eudaristic într-un nou mediu existenţial lumina
selenică, ideatică a creaţiei sale... Dar, spre deosebire de
statueta sa dyanică statică şi rece,
autorul vede în cloşar , deşi un strămutat acum, o fiinţă afectivă iubitoare de
spaţiile ancestrale : ” Clipocitul pârăului pierdut printre colțurile de
stâncă, adierea domoală a vântului împleticindu-se cu frunzele de mesteacăn și
carpen și fag și arțar. Aroma pământului reavăn colindat de viețuitoarele pe
care le întâlnești la tot pasul.”...
Imaginea
endemică stigmatizată de spaţiile de adevărate libertăţi creatoare
pentru intelectualul român o construieşte cu migală alături
de statuetă şi în statuetă, în altă lume, vizând universalitatea
cunoaşterii şi cea ontogenetică: ” Nu-și putea imagina
bucurie mai mare decât această evadare din lume înspre altă lume, nu-și putea
stăpâni dorința de-a se rupe de toată micimea unui spațiu iluzoriu pentru a
trăi momentele unice ale existenței pure într-o libertate absolută.” , acolo
unde îşi va petrece veşnicia , acolo unde „Ochii lui începeau să vadă fără să
mai fie nevoie să privească, călătoriile lui deveneau din ce în ce mai aproape
de absolut, mintea lui cuminte se transforma într-un univers contopindu-se cu
linia orizontului”...
Intrarea
intelectualului român autentic exilat într-o nouă lume , prin ieşirea din
zona profanului şi transcenderea în orizontul sacrului , al universalului, în
unicitate, o realizează printr-o atitudine patetică faţă de existenţa în alte
spaţii existenţiale: „ Nu cerea nimănui nimic, doar timpului să nu treacă
prea repede în acea zi miraculoasă în care natura devenea rotundă, cu tentația
ei nemaipomenită, cu splendoarea năvălind prin toți porii transformând epiderma
într-un teritoriu complex al senzațiilor nebănuite.”
Această lume din toposurile artistice şi culturale, înainte de a o părăsi,
el, mai întâi o radiografiază , o dezbate, îi identifică sensurile,
riscurile şi imploziile şi emite principii şi enunţuri dialectice asupra
structurilor sistemice nihiliste, care îi validează fuga în atemporalitatea
altor spaţii şi locuri aleatorii: „ Fugea de oamenii mici și nu privea
înapoi cu mânie, știa că oamenii mici sunt neînsemnați, predestinați ratării,
că au doar frustrarea neîmplinirii și că în fond vorbeau două limbi
diferite : limba lui, necuvântătoare și limba lor nimelungă, formată
din silabe icnite și din săgeți șerpuitoare. Vânătoare de cuvânt. Vânătoare de
vânt.”
Asistăm la un
ciclu existenţial al intelectualului român, cel al conştientizării condiţiei
sale intelectuale, a conştiinţei oprimate şi interzise într-un mediu
social rugos infectat de supuneri ideologice şi obturat de
decantările balastului mediocrităţii, un mediu neecologic social şi
cultural, dar greu părăsit de acesta, spre a apuca spre
tărâmul unei libertăţii personale şi al cuvântului frumos rostit,
preluând dynamic , apoteotic , din unicitate, sublima sa fiinţare ,
atunci când : ... din evadarea lui țâșneau neuroni veseli și nou-născuți precum
pruncii iubitori de lumină, din evadarea lui gânduri neastâmpărate îl învăluiau
cu aura lor delicată îndreptându-i pașii înspre locuri pe care nimeni niciodată
nu le mai văzuse. „...
Devenirea constientă a intelectualului, sub imperativul fericirii personale şi,
de ce nu, sociale prin creaţie, impunea pozitivarea fiinţării sale prin
desfinirea cunoaşterii ontologice, cu efectul conştientizării morale şi
valorice , stingerii dogmelor şi prejudecăţilor în actul libertăţii
divine, dumnezee, capabil şi de o acţiune camusiană, a intelectualului
revoltei şi al suferinţelor rostite de acesta , de dedublare în
infinitatea spaţială a cunoasterii.... Soluţia era cea a dezrădăcinării spre o
alienare în alte spaţii existenţiale profane, dar cu libertatea manifestă
alături de statueta dianică a umbrelor şi luminii selene, declanşator şi
catalizator al fiinţării sale în infinitatea mulţimii şi libertăţii
creaţiei divine!..
Acestea le obţine, participând la spectacolul umbrelor : "Pe strada Edgar
Quinet la numărul zece o mulțime dădea năvală să vadă spectacolul umbrelor.
Oameni și chipuri, stări și ficțiune, aparențe la tot pasul. Nu-și imagina că
va ajunge să trăiască momentul în care o să fie atât de aproape de infinit.
Trupa de teatru ambulant vizita zona pentru prima dată. Veneau din depărtări și
departarea își pusese amprenta peste cortegiul format din spectatori și
decoruri absente. Dirijorul vocifera precum un leu domnitor într-o cușcă
iluzorie în timp ce lumea își continua traseul existențial în acea rutină prea
ușor acceptată și el știa prea bine de ce. ... prima stare de prăbușire
trăită în direct la înălțime, prima senzație de zbor descătușat”.
Dar
intelectualul „cloşarul dyanic”, cu valenţe existenţiale constelare va sfinţi un
alt mediu cu harul artei sale , cu ” o muzică simfonică
în ritmuri de picături țîșnind în amfiteatrul artezian din Esplanade de
La Defense”, în sonanţele armonice angelice pentru vibraţii empatice şi
cu potrivirea cromelor imaginilor ţâşnind din statueta sa, din mediul
narcisic al deveniririi apollinice, fiinţării sale panteistice în obiectele
multe înşirate în noile locuri şi spaţii intelectiv-humeiene,
putând deveni mâine, cu certitudinea purei raţiuni „
Dumnezeul” propriu şi cel al mântuirii veşniciei... Ne lasă
să înţelegem aceasta, atunci când acesta ne spune că „ Nimeni
nu bănuia că printre nimicuri și banal un om sfințea locul, iradiind energia ca
pe un scut incandescent... Era omul zile de mâine. Era ziua cea mai lungă. Era
ziua în care timpul s-a oprit în loc iar locul s-a transformat în veșnicie. Veșnicia
mântuirii. Când a simțit prima dată senzația zborului în prăbușire... O
senzație ciudată de amețeală, apoi totul clătinându-se ca o muzică simfonică
în ritmuri de picături țîșnind în amfiteatrul artezian din Esplanade de
La Defense „ .
Romanul facebookist
scris de Gelu Vlaşin, şi intitulat „ Cloşarul”, cu cele două
prime capitole : “ Piatra din lună” şi “Dumnezeul”, relevă “ drumul spre
absolut” al intelectualului autentic „în căutarea lumii de dincolo de
lume, în zona infinitului asumat ”, refuzând prejudecăţile şi sintoamele
acute ale conştiinţelor carieriste pământene şi obscure, false dar cu
înflluenţe turbide în mediile culturale , fie şi naţionale!... Spune, în
final „ Cloşerul dianic” personajul astral construit de Gelu Vlaşin, autorul
acestui roman, creatorul statuiei luminii în lumina sa, apelând la vizionarism
şi la iluminarea apolinică şi morală din lăuntrul statuietei, al
feminităţii dyanice, devenirea-i conştientă prin eliberarea de neputinţă
şi prin limpezirea fiinţării cu dragajul absolut al glodului mediilor telurice
amorale, învesmântarea acesteia cu plăsmuirile sacre ale infinitului, divinului
şi dumnezeului propriu: „ Să obercăim - spuneau gurile rele - să închidem
ochii și gura, să fim o turmă ascultătoare. Dar Cloșarul continua să creadă în
miracole și de pe înălțimile unde sălășluia Piatra din Lună vorbea lumii
întregi ca și cum ar fi fost el Profesorul, Profetul:gurile rele își vor
închide clămpănitul atunci când tu vei fi conștientă Statuetă efemeră că iluminarea
nu vine din întunericul muribund ci din propia ființă iar cuvintele tale
nu sunt cutiile închise ale pandorei ci forma de evadare, de
eliberare.”.. Excepţională, această prezentare psiho morală
complexă, personificată şi alegorică a condiţiilor şi stărilor turbide, de
degradare a mediilor culturale şi sociale, de explorare
anatomică şi disecţie a realităţilor culturale prin prisma actului
intelectual românesc, odată cu relevarea soluţiilor de eradicare şi de
pozitivare valorică a socialului cultural, în cuprinsul acestui
roman. Felicitări şi multe aplauze! Gheorghe Apetroae, Sibiu
