ESEISTICA: CATEGORIA FILOSOFICĂ „ A ÎNCEPUTULUI”, ÎNTRE METAFIZICĂ, CRITICĂ ȘI ONTOLOGIE FUNDAMENTALĂ; AUTOR: GHEORGHE APETROAE

 

        CATEGORIA FILOSOFICĂ „ A ÎNCEPUTULUI”, ÎNTRE METAFIZICĂ, CRITICĂ ȘI ONTOLOGIE FUNDAMENTALĂ

         Autor: Gheorghe Apetroae, eseist și poet

           Domeniu: Filosofie – Filosofie teoretică și fenomenologie

          Categoria filosofică a începutului: de la ἀρχή la Urstiftung și Ereignis

         Rezumat:
         Studiul explorează categoria filosofică a „începutului” în evoluția sa istorică și conceptuală, pornind de la metafizica greacă (ἀρχή) și continuând prin Kant, Hegel, Husserl și Heidegger. Analiza demonstrează că începutul nu poate fi redus la un fundament ontologic absolut sau la un eveniment temporal inaugural, ci trebuie înțeles:Concept-limită al ontologiei (Kant);Moment dialectic generativ al devenirii (Hegel);Act fenomenologic originar de constituire a sensului – Urstiftung (Husserl) și  Eveniment al ființei – Ereignis (Heidegger)

        Studiul propune astfel o reinterpretare critică a începutului ca structură ideatică, reluabilă și istorică, capabilă să explice apariția sensului în conștiință, în tradiție și în cultura filosofică contemporană.

          Contribuțiile originale constau în clarificarea statutului conceptual al începutului, integrarea fenomenologiei în istoria ideatică și propunerea unei ontologii a sensului.

Cuvinte-cheie: început, ἀρχή, Urstiftung, Ereignis, fenomenologie, Kant, Hegel, Heidegger, ontologie, sens, concept-limită

---

              Versiunea engleză integrală

         Title: The Philosophical Category of the “Beginning”: From ἀρχή to Urstiftung and Ereignis

          Abstract:
           This dissertation examines the philosophical category of the “beginning” across its historical and conceptual evolution, from Greek metaphysics (ἀρχή) through Kant, Hegel, Husserl, and Heidegger. It demonstrates that the beginning cannot be reduced to either an absolute ontological foundation or a temporal inaugural event. Rather, it must be understood: A limiting concept in ontology (Kant); A dialectical generative moment of conceptual becoming (Hegel); A phenomenological originary act of sense constitution – Urstiftung (Husserl) and An event of Being – Ereignis (Heidegger).

           The dissertation proposes a critical reinterpretation of the beginning as an ideatic structure, repeatable and historical, capable of explaining the emergence of meaning in consciousness, tradition, and contemporary philosophical culture.

        Original contributions include clarifying the conceptual status of the beginning, integrating phenomenology into the ideatic history, and proposing a weak ontology of meaning.

         METAFIZICA CLASICĂ

            Categoria filosofică a începutului (ἀρχή/Anfang) ocupă un loc fundamental în reflecția metafizică și ontologică, desemnează simultan ceea ce este prim în ordine ontologică (οθεν   πρωτον ή εστιν ή γιγνεται ή γινωσκεται) și ceea ce este prim în ordinea cunoașterii¹.  Funcționează ca o categorie critică fundamentală întrucât ea structurează modul în care gândirea umană înțelege existența, devenirea și sensul realității, posibilitatea de a gândi ființa, originea și fundamentul acesteia și marchează punctul de interferență dintre ontologie, epistemologie și hermeneutică- teoria sensului, în virtutea căruia altceva este.

         În tradiția metafizicii clasice, categoria „începutului” se articulează în jurul conceptului grec de ἀρχή, care desemnează simultan originea, principiul conducător și temeiul explicativ al ființei. Această polisemie originară indică faptul că începutul e gândit în primă instanță ca principiu ontologic al ființării (πρότερον κατὰ φύσιν) și nu ca moment temporal (πρότερον κατὰ χρόνον).  

         „Începutul” ca ἀρχή a fost interpretat ca principiu (arché), ca act creator, ca eveniment fondator dar și ca structură logică a gândirii.

.        A tematiza „începutul” înseamnă a interoga nu doar originea în spațiu, timp și materie a ființei, ci și condițiile de posibilitate ale gândirii ființei. Din această perspectivă, „începutul” nu poate fi redus la o simplă determinare temporală, la un eveniment inaugural, ci trebuie analizat ca principiu (ἀρχή), ca act de constituire ontologică și ca structură ideatică a inteligibilității.

           ÎNCEPUTUL CA PROBLEMĂ ONTOLOGICĂ ȘI IDEATICĂ:

        Categoria filosofică a „începutului” ca perspectivă ontologică și ideatică ocupă un loc fundamental în reflecția metafizică și ontologică, întrucât ea structurează modul în care gândirea umană poate să înțelegă existența, devenirea și sensul realității. Problema „începutului” nu e doar una cronologică sau istorică, ci una profund ontologică și ideatică, legată de însăși posibilitatea de a identifica și a gândi ființa, originea și fundamentul acesteia.

          De-a lungul istoriei filosofiei, „începutul” a fost definit ca principiu (arché), ca act creator, ca eveniment fondator sau ca structură logică a gândirii.

          Începând cu presocraticii, „începutul” e gândit ca arché, principiul originar din care derivă toate lucrurile. Pentru Thales, acest principiu este apa; pentru Anaximandru, apeiron-ul; pentru Heraclit, focul și devenirea. În aceste concepții, „începutul” nu e un moment temporal inaugural, ci un substrat ontologic permanent, generator al spațialității temporale, care explică unitatea și diversitatea existenței în devenire, principial multiplă.

PRINCIPIUL CAUZAL ȘI ONTOLOGIC AL FIINȚĂRII:

            La Aristotel, în metafizica aristotelică, ἀρχή desemnează principiul cauzal și ontologic al ființării și e definit drept „ceea din care ceva este sau devine ori este cunoscut pentru prima dată”¹. În Metafizica sa, Aristotel nuanțează această perspectivă, fie ea temporală, logică sau ontologică, definind începutul (principium) ca „ceea ce este primul într-o ordine determinată”,ca fiind un principiu referențial nemișcat, (πρότον κινοβν ακινητον), care funcționează ca început ultim al unei mișcării fără a fi el însuși mișcat, este ἀρχή-ul în pluralitatea sensurilor existențial- formal ontologice și ideatice.

          Astfel, „începutul” devine un concept polisemantic, care poate desemna arché cauza, fundamentul- principiul ființei, în comentariile clasice asupra metafizicii (W.D. Ross, W. Jaeger, Shields) sau condiția posibilității ființei. În acest sens, „începutul” nu este neapărat un „punct zero” temporal, ci o realitate constitutivă a existenței temporale. Pluralitatea sensurilor cauzei (materială, formală, eficientă, finală) introduce o tensiune internă în conceptul de „început”: acesta nu mai e univoc, ci în ἐπιστήμη, este succesiv universal și stratificat. „Începutul” nu mai poate fi gândit ca o entitate singulară, ci ca o rețea de relații cauzale care fundamentează  ontologic ființa.

         „Începutul” apare la Aristotel  principiu cauzal ἀρχή și structură a inteligibilității: nu există știință fără determinarea principiilor. Totuși, pluralitatea sensurilor cauzalității (αἰτίαι) introduce o fragmentare internă a conceptului de început. Nu există un unum principium simplu, ci o rețea de determinări care fundamentează ființa în mod diferențiat. Această pluralizare a „începutului” evidentă în cercetările recente (Burnyeat, Shields, Menn) prefigurează o aporie fundamentală a metafizicii: dacă „începutul” e principiu al ființei, el nu poate fi el însuși explicat printr-un alt principiu fără regres infinit. În acest sens, ”începutul” e deja concept- limită (Grenzbegriff), situat la marginea posibilității explicației ontologice.

          Aristotel sistematizează această intuiție, definind „începutul” drept cauză primă, atât în sens ontologic, cât și logic. Dar, pluralitatea sensurilor cauzei (materială, formală, eficientă, finală) introduce o tensiune internă în conceptul de „început”: acesta nu mai este univoc, ci stratificat. „Începutul” nu mai poate fi gândit ca o entitate univocă singulară, ci ca o rețea de relații cauzale, o funcție explicativă care fundamentează ființa, metafizica fiind știința ființei- ca ființă-substanță (ούσια) și formă ειδος ca principiul substanței. Astfel, „începutul” ontologic este localizat aristotelian în sfera formei și a esenței (το τί ήν είναι), a intuiției intelectuale originare.

         DIMENSIUNEA TEOLOGICĂ A ÎNCEPUTULUI ÎN METAFIZICA MEDIEVALĂ:             

           Metafizica medievală, în care „începutul” ca ἀρχή/Anfang capătă o dimensiune teologică, Creatio ex nihilo, exprimă ideea unui „început absolute” al lumii, dependent de voința divină. Această soluție, deși coerentă în cadrul său doctrinar, mută problema „începutului” din zona explicației filosofice în cea a revelației.

.        ÎNCEPUTUL CERTITUDINII EPISTEMICE:

        Dacă ontologic, ființa creată e radical contingentă, iar „începutul” ei este un act transcendent, exterior ordinii natural în condițiile în care se introduce o concepție care generează o ruptură fundamentală între eternitatea divină și temporalitatea lumii, în filosofia modernă, problema „începutului ontologic” e adesea reformulată epistemologic în termeni de fundamentare a cunoașterii și a subiectului din perspective hermeneutică a începutului ontologic sensual.

          La Descartes, „începutul” e identificat cu certitudinea cogito-ului, care funcționează ca fundament/Grund al întregii construcții ontologice, substituind „începutul ființei” cu începutul certitudinii și mutând accentul de la ontologie la cunoașterea epistemologică.

       2. KANT ȘI RUPTURA CRITICĂ. LIMITA STRUCTURALĂ A RAȚIUNII- ÎNCEPUTULUI ONTOLOGIC:

       Prin limită structurală a rațiunii, la Kant, în filosofia sa critică, problema „începutului”- ἀρχή  ca principiu ontologic și epistemic-transcendental al ființei se reformulează ca problemă a legitimității rațiunii speculative, dincolo de condițiile experienței posibile. Exegeza kantiană realizată de comentatori (H. Allison, Guyer, Strawson, Ameriks) tratează „începutul” lumii aproape exclusiv în contextul antinomiilor cosmologice kantiene. Deși aceste analize sunt esențiale pentru delimitarea limitelor rațiunii speculative kantiene, ele nu dezvoltă o teorie a „începutului” ca atare, ci mai degrabă evidențiază funcția negativă și regulativă a conceptului. Kant tematizează explicit „începutul” lumii în timp, în cadrul celei de-a doua antinomii cosmologice: teza sa afirmă un început absolut al lumii, dar antiteza susține eternitatea ei². Faptul că ambele teze pot fi demonstrate cu aceeași rigoare indică nu o indecizie ontologică, ci o limită structurală a rațiunii. Kant suspendă funcția metafizică a, „începutului” care nu mai poate funcționa ca determinare ontologică pozitivă, ci ca idee regulativă, atribuindu-i statut limitativ și regulativ, promovând condițiile în care rațiunea poate să gândească un „început”, atunci când Anfang devine o problemă a condițiilor de posibilitate ale experienței, nu obiect al cunoașterii. Această mutație e decisivă: ontologia clasică a „începutului” este suspendată în favoarea unei analitici a subiectivității transcendental-constitutive. Astfel, „începutul” absolut al lumii devine o antinomie a rațiunii pure, semnalând limitele gândirii speculative, atunci când se încearcă să se depășească experiența posibilă, iar problema „începutului” lumii e formulată ca antinomie. Astfel, se indică imposibilitatea rațiunii speculative de a decide asupra unui „început” absolut. Ontologic, „începutul” devine o limită pitagorică a gândirii, un concept-regulator, nu un obiect al cunoașterii. Această mutație e decisivă: ontologia clasică a „începutului” este suspendată în favoarea unei analitici a subiectivității transcendental-constitutive, un concept transcendent, care nu poate fi confirmat sau infirmat empiric, întrucât se depășește structura condițiilor de posibilitate a experienței, de receptare sensorial –intelectivă a „ începutului”.

          3. ÎNCEPUTUL- CATEGORIE IDEATICĂ. ÎNCEPUTUL IDEATIC-DIALECTIC ȘI NEGATIVITATEA LA HEGEL:

          Hegel radicalizează problema „începutului” prin integrarea ei în dinamica logicii speculative și a rolului negativității (Houlgate, Pippin, Pinkard) ca problemă metodologică. În Wissenschaft der Logik, „începutul” trebuie să fie „pur”, adică lipsit de orice determinare exterioară presupusă³. De aceea, Anfang coincide cu reines Sein, care, prin lipsa sa de conținut, este indistinct de Nichts. Rezultatul e Werden- devenirea ca adevăratul „început” al logicii.

           În acest cadru, începutul nu e nici fundament static, nici origine factuală, ci un moment dialectic necesar, un referențial care se autodepășește, se pozitivează. Ontologic vorbind, ființa nu „începe” printr-un act inaugural, ci se constituie prin negativitate succesorală. Astfel, începutul devine funcție internă a auto-mișcării, al conceptului (Begriff). În filosofia idealistă, cu referire la Hegel, începutul e o problemă dialectică. Ființa pură, cu care începe Știința logicii, e un început necesar, dar abstract și gol, nu ontologic, care se transformă în nimic- Nichts și apoi în devenire-Werden, ca adevăr- Wahrheit al începutului gândit ca auto-depășire. Astfel, începutul nu e un dat fix, ci un process ontologic temporal, o mișcare a ideii care se determină progresiv cronomic. În plan ideatic, începutul e inseparabil de devenire și de autoconstituirea sensului în auto- depășire-aufgehoben.

          4. FENOMENOLOCIA ȘI ONTOLOGIA FUNDAMENTALĂ. ÎNCEPUTUL- CONSTITUIRE ORIGINARĂ (Urstiftung) LA HUSSERL

            Husserl, în fenomenologia sa mută accentul asupra „începutului” ca act constitutiv epistemologic și hermeneutic, la actul conștiinței ontologice și al sensului, orice sens avându-și „începutul” în intenționalitatea subiectului, în modul în care conștiința se raportează la obiect. În acest context, „începutul” nu e exterior gândirii, ci apare ca moment originar al constituirii sensului în experiența trăită.

        Începutul ideatic-hermeneutic: constituirea sensului și dinamica conceptuală.

          Husserl se legitimează ideatic prin conceptul fenomenologic de început- Urstiftung ca termen mediu între metafizică și ontologia fundamentală, nu ca principiu explicativ al ființei, ci ca act constitutiv al sensului, începutul fenomenologic fiind noetic-noiematic, nu ontologic în sens clasic. Comentatorii lui Hegel (S. Houlgate, R. Pippin, Pinkard) au subliniat dificultatea „începutului” logicii și rolul negativității hegeliene. Totuși, „începutul” e analizat în principal ca problemă metodologică a sistemului, nu ca temă ontologică generală. Teza de față propune extinderea acestei analize către implicațiile ontologice ale Anfang-ului dialectic. Din perspectivă ideatică, începutul nu mai este gândit ca fundament al ființei, ci metodologic hermeneutic, ca moment originar al sensului. În acest cadru, începutul Anfang capătă o funcție structurală în economia gândirii, fiind legat metodologic cartesian de modul în care conceptele se nasc, se determină și se legitimează prin una dintre cele mai sofisticate conceptualizări ale „începutului” ideatic.

           În Știința logicii, „începutul” nu poate fi nici mediat, nici complet determinat, fără a-și pierde statutul de început. De aceea, el apare ca ființă pură, indeterminată, care se convertește imediat în nimic. Această instabilitate arată că „începutul” nu e un punct fix, ci un moment dialectic, o tensiune între indeterminare spațială și determinare cronomă ideatic-materială. „Începutul” ideii este, astfel, simultan necesar și insuficient, fiind depășit prin devenire.

          Problema începutului originar fenomenologic 

          Fenomenologia husserliană reorientează problema „începutului”/Anfang către sfera constituirii intenționale ideatic- hermeneutice. Aici, începutul nu mai e căutat în structura obiectivă a realității, ci epistemologic, în actele originare ale conștiinței- Ursprung. Urstiftung indică actul originar prin care un sens este pentru prima dată constituit și stabilizat într-o tradiție. Sensul începe acolo unde conștiința intenționează, iar această intenționalitate nu presupune un început absolut, ci o permanentă reluare originară (Urstiftung). „Începutul” la Hegel e, așadar, repetabil și deschis fenomenologic (D. Zahavi, Moran) dar nu definitiv, ci este o continuare-Fortstiftung și o restituire-Nachstiftung, prin re-luare-Wiederholung, ca posibilitate de re-fundare și de depășire a limitării strict transcendentale kantiene.      

        5. DE LA METAFIZICĂ LA ONTOLOGIA FUNDAMENTALĂ: HEIDEGGER ȘI PROBLEMA „anderen Anfangs”.

         Ontologia fundamentală heideggeriană marchează o ruptură decisivă față de tradiția metafizică a „începutului”transcendental. Heidegger distinge între der erste Anfang – „începutul” metafizicii grecești, dominat de interpretarea ființei ca οὐσία și παρουσία- și der andere Anfang, care nu desemnează un nou sistem, ci o transformare fenomenolofică a raportării la ființă.

        Martin Heidegger, în Beiträge zur Philosophie (Vom Ereignis), „începutul” nu mai este gândit ca principium, nici causa, nici ca fundamentum, ci Ereignis - eveniment ființial, de apropiere reciprocă între Sein și Dasein. În acest sens, „începutul” nu este nici originar în sens cronologic, nici fundamental în sens metafizic, ci „început” ca deschidere (Eröffnung) a posibilității sensului ființei, sensul chronologic fiind fenomenologic, generator gravitic al ființei-Seingeschichte.

        Heidegger respinge explicit ideea unui „început” absolut: orice „început” e deja situat istoric (geschichtlich) și implică o reluare (Wiederholung),fără o abordare ființială. Începutul devine astfel o categorie hermeneutică, al sensului cronom, nu una ontologic- substanțială Din punct de vedere ideatic, începutul reprezintă o structură a gândirii prin care realitatea e ordonată și semnificată epistemologic-ontologic cât și ideatic-hermeneutic. A gândi în termeni de început presupune o orientare a conștiinței către origine, un sens și o finalitate. În acest cadru, începutul nu este doar un fapt ontologic, ci și un construct conceptual care reflectă nevoia umană de inteligibilitate.

            Heidegger, în filosofia existențială, începutul e legat de condiția umană ca proiect. Pentru Heidegger, problema „începutului” se leagă de uitarea ființei și de necesitatea unui „alt început” (anderer Anfang), diferit de metafizica occidentală. Aici, „începutul” ideatic capătă o dimensiune critică și hermeneutică, în deschidere,fiind legat de posibilitatea unei reînnoiri a gândirii.

            HEIDEGGER ȘI RUPTURA ONTOLOGICĂ:

            În interpretările heideggeriene (H. Gadamer, G. Figal, T. Sheehan), distincția dintre erster Anfang și anderer Anfang e recunoscută ca decisivă și rareori este pusă în relație sistematică cu tradiția metafizică a „începutului”. Teza urmărește tocmai această relație, demonstrând că der andere Anfang nu e o simplă alternativă, ci o deconstrucție a conceptului metafizic de „început”. La Heidegger, problema „începutului” devine explicit istorică și exponențial meta-metafizică. Distincția dintre „primul început” al metafizicii occidentale și „celălalt început” heideggerian vizează nu o revenire la o origine cronologică, ci o transformare radicală a modului de a gândi ființa.

         „Începutul ideatic” capătă aici o funcție critică: el marchează posibilitatea unei rupturi față de tradiția onto-teologică și a unei reconfigurări a întrebării asupra ființei.

              A tematiza „începutul” înseamnă a interoga metodologic nu doar originea ontologică a  ființei, ci și condițiile de posibilitate ale gândirii ființei. Din această perspectivă, începutul nu poate fi redus nici la o simplă determinare temporală, nici la un eveniment inaugural, ci trebuie analizat ca principiu (ἀρχή), ca act de constituire și ca structură ideatică a inteligibilității, (plecând de la generarea materialității de temporalitate în spațialitatea cosmică-n.n). Astfel, „începutul” nu este doar ceea ce precede, ci ceea ce face posibil atât ființa, cât și înțelegerea ei, plecând de la o distincție esențială între „începutul” ca origine ontologică și „începutul” ca succesiune cronologică sensuală.

           Arché-ul nu „a fost” doar la „început”, ci este ceea ce, într-un anumit sens, continuă să fie „începutul” tuturor lucrurilor (o generare a materialității de temporalul cronom în spațialitatea universală-n.n.).

 

          CONCLUZII: „ÎNCEPUTUL” CA LIMITĂ GENERATOARE A ONTOLOGIEI ȘI GÂNDIRII

          Categoria filosofică a „începutului” se situează la intersecția dintre ontologie și ideatic, fiind esențială atât pentru înțelegerea ființei, cât și pentru structurarea gândirii. Ontologic, „începutul” poate fi conceput ca principiu, cauză-act ontologic creator; ideatic, el funcționează ca o schemă de interpretare și ca moment constitutiv al sensului.

            Analiza ontologică și ideatică a categoriei începutului relevă caracterul său structural aporetic. Începutul nu poate fi pe deplin tematizat fără a fi, într-un anumit sens, deja depășit: ca fundament al ființei, el scapă determinării; ca origine a sensului, el e mereu reluat și reinterpretat. Tocmai această imposibilitate de fixare conferă „începutului” o productivitate filosofică esențială.

            La Kant, începutul e suspendat și reinterpretat ca limită transcendentală a rațiunii speculative.

            Hegel recuperează problema începutului prin dialectica reines Sein și a negativității, transformând începutul într-o mișcare logică generatoare-productivă.

            Fenomenologia husserliană, situată într-o poziție intermediară între metafizică și ontologia fundamentală oferă un model median, în care „începutul” apare ca Urstiftung, instituire originară a sensului, istorică și reluabilă.

             Heidegger radicalizează această problemă prin distincția dintre erster Anfang și anderer Anfang, înlocuind fundamentul metafizic cu conceptul de Ereignis ca eveniment al ființei.

             Față de Heidegger, Husserl nu a renunțat la ideea de raționalitate și a păstrat ideea de fundamentare, dar fără metafizică: „începutul” nu e  Ereignis al ființei, ci eveniment al sensului. 

             În sinteză ontologică și ideatică, categoria începutului poate fi înțeleasă ca un concept-limită, care indică atât necesitatea unui fundament, cât și imposibilitatea unei întemeieri ultime. Astfel, începutul nu e doar un punct de plecare al reflecției filosofice, ci un operator critic care menține deschisă tensiunea dintre ființă și gândire, dintre origine și devenire, dintre absolut și istoricitate. Astfel, „începutul” nu este doar ceea ce precede, ci ceea ce face posibil atât ființa, materialitatea cât și înțelegerea ei, plecând de la o distincție esențială între „începutul”  ontologic și începutul ca  succesiune cronomă, cu funcția internă a auto-mișcării generatoare de materialitate în spațialul cosmic(n.n.).

             CONTRIBUȚII ORIGINALE.CLARIFICAREA STATUTULUI ÎNCEPUTULUI ȘI FUNDAMENTAREA UNEI ONTOLOGII A SENSULUI

           Din aceste motive pot considera ipoteza în care se poate deduce geneza (n.n.) în „început”, ca o trecere- sensuală- cronomă- potențial magnetică în spațialitatea cosmică- ca principiul conducător-, o devenire cronomă (cf. teoriei sensului) care operează liniar L { f ( t ) } asupra funcții f(t), numită funcție originală, de argument real t(timp) (t ≥ 0), într-un câmp cosmic generator gravitic, de materialitate, prin prezența acestui câmp cronom succesiv- devenit motor universal, generator de corpuri monadice particulare- particole electro și nucleonic-bozonice cu proprietăți cuantic fotonice, în fluxul magnetic al transcenderilor cronome, flux camp gravitic generator de particule materiale cu energii gravifice de cristalizare și de aglomerare a acestora în mase astral formale (Kant-Laplace). Acest operator transformator cronom, de pozitivare- materializare gravitică, dependent de timpul succesiv- stratificat în spațiul galactic și metagalactic creează continu, la periferia- limita cosmosului gravitic stătător, acele mase materiale suplimentare și determinând, astfel, expansiunea permanentă a cosmosului material în spațiile nemateriale ale Haosului din universal (n.n.).

 

Bibliografie:

1.Aristotel, Metafizica, 1003 a 21-23, trad. Rom. de Șt. Bezdechi, București: Editura Științifică, 1965;

2.Immanuel Kant, Critica rațiunii pure, A426/B454–A461/B489;

3.G. W. F. Hegel, Știința logicii -Wissenschaft der Logik, Bd. I, „Sein”, „Der Anfang”; 4.Martin Frankfurt a. Main Suhrkamp, 1970, p.68;

4.Edmund Husserl, Krisis der europäischen Wissenschaften, §9..

5.Heidegger, Beiträge zur Philosophie (Vom Ereignis), GA 65, §§1–3, Frankfurt a. Main: Lostermann, 1989, p.3;

6.Paul Ricoeur, Conflictul interpretărilor, trad. rom., București, Humanitas, 1999.

 

 

Literatura: Irișii ei din ultimul bal; autor: gheorghe Apetroae.

 

 IRIŞII   EI   DIN  ULTIMUL  BAL

autor  Gheorghe Apetroae (dlB, Sibiu)

 ***

Îi apăruse în destin nechemată ispita

și, rezidind în El o ultimă dragoste,

îl cuprinse, Ea, cu multe neînţelesuri:

cum că în senectute irişii gândului Lui

îl petrec la dorinţa lui de neînceput,

a-și regăsi în Ea cerul albastru...!

 ***

Ea îi pregătea de sfârşit, un cântec:

răsfăţul faustic al nopţii valpurgice...!

Simţul i-l testa, tot Ea, dezvelindu-şi,

câte una, formele și, în marş nupţial,

în oglinda cerului cristal îi arăta Lui

chipul angelic, buzele-i  în surâs ireal...!

 ***

El, magul iubitor de neînceput, îi privea

Hidrei, vălu-i crisal, valul ultimului bal...!

Tot  Ea, cântând pentru El la pian,

îi  desprinse uşor de  trup, sufletul 

şi i-l plimba gând-deja vou prin salonul oval-

pe zarea siderală-, în simfonii de Haydn..!.

 ***

În locul crucii, hieratice cuvinte încrucișa

cu fulgere crisoberile spre a le însângera...!

Se grăbea a-i culge anemone din  Gemeni,

de pe hăul galactic toate astrele alb-roze,

chiar și pe El , din selenicul clar…,

cu scânteieri ametiste, în buchete de vise !

 ***

Irișii aceluiași gând și aceleiași vreri

erau acum cei ai Hydrei și ai lui Pollux-

cristale albastre li se prindeau în cearcăne-

peisaje andaluze pe iriși li se revărsau-

razele regăsirii ispitei, în cerul albastru-...!

Din „Aida” ascultau împreună “Marşul triumfal”

***

Ritmau cu galaxiile căzute în cer amintirile,  

-iubirea lor uitată în ultimul bal...!

Sibiu, 20.05.2021

 

Literatura eseistică: Despre început; autor Gheorghe Apetroae

 DESPRE ÎNCEPUT

Autor Gheorghe Apetroae
***
Cu gândul prafului
colind banal
drumul începutului,
arunc săgețile
de sărbători și lacrimi
în scuturile glaciare
de cuvânt.
***
În templul flăcării,
de clipe rătăcit,
trec mâinile pe zare,
dezmierd nemărginitul
de geometrii adânci;
Ființă în trecere, cu zâmbetul
smulg viețile ascunse
în sălbatice stânci…
***
Vulturii leșului galben
sărută norii harnici
și poartă în aripi
torenții de grâne, păduri…
Iată-mi gândul nisipului:
își plimbă fiorii
roua clipei când o sorb
amintire a stâncii
trecutelor lumi…!
***
Culoarea vie și umbrele
din clipele libere,
le întâlnesc începutul
și-n liliacul încă ne-nflorit…!
E ritmul razelor-
lumină duh înhăruit cu suflet-
pe care începutul cântă
sonata zorilor la ne-nceput…!

BALADA UNEI NOPȚI DE IARNĂ, autor: Gheorghe Apetroae

 

 

BALADA UNEI NOPȚI DE IARNĂ

Autor: Gheorghe Apetroae
*

În anotimpul alb și indecis al firii tale, stând mereu să cadă

zăpezile cu rost de veșnicii, cuprinse-n gândul ei, tăcute,

în noaptea rece tristă-n giulgiu ei de fulguiri și gheață,

în strai cusut cu fir de borangic, te lași uitat în al ei viscol,

s-acopere cerdacul și al tău prag, să-ți troienească viața…!

*

Plutesc și-acum ninsorile în vânturi peste noapte- aspre

în gerul ce îți desenează fața, cuprinsă-n albul de mireasă,

zăpezi ce către tine vin și cântă celebre simfonii, vieții,

secundelor cuminți ce-ți ard în candele misterul dimineții,

când cerbii zvelți încă îți trag la sania iubirii, în buiestre…!

*

Îți cresc polare și acum în urnă zăpezi pe buze și pe suflet,

din noaptea lungă- dantelată și în volan de borangic,

ce tu i-l țeși  mereu cu fir de ger pe gură, pe cale i-l așterni...

De braț cu astrele, ce în roire cad, alergi pe-al iernii ger,

cu gândul tău robit- angelic ca să furi din harul stelelor, lumina…!

*

Plutesc, vibrând  ninsori prin vântul sec și urma îți ascund

în giulgiu gros-firesc, de gheață, te cheamă la-ntâlnirea

cu gândul ei în duhu-i crin, curat, în albul de mireasă...

Te caută-n secunde mistere, încremenind pe căi banale,

zăpezile ce-ți tremură-n cuvânt-respir cleștare de cristale…!

*

Cu stele-n roi de tainice ninsori căzute în magii și-n îngeri

la albul iernii lungi ești paznic zărilor cuprinse de ursite

și treci tăcut pe drumul vieții tale-n jocuri siderale-sfinte…!

Cu-așternere în simț, polare-albastre-n troieniri stelare,

zăpezile cu buze reci se cotlonesc întroienindu-ți sufletul !

*

Jertfit de iarna-n care ești un alungat din rai, tu stai înfrigurat

pe ramurile vieții, nins și-nzepezit de viscoliri dese în duh,

lovit, s-oprești pe crivățul ce sapă pași pe fața ei albă… Adamic,

străbați zăpezile din jur- din gând, s-alungi pe-ai sorții demoni,

colinzi și-acum cu noaptea iernii, să învingi reci fulguiri de moarte…!

 

 

MAI CAD ZĂPEZI TÂRZII PE TRECERI Autor: Gheorghe Apetroae

 

MAI CAD ZĂPEZI TÂRZII PE TRECERI

Autor: Gheorghe Apetroae
*

Mai cad ninsorile de gânduri mari, curate în petalele,

în tine-nzăpezite de visuri cu lumini întroienite,

cu sfinte amintiri-în amăgirea duhului ceresc topite-,

să-mi speli rugină trecerii, în jocul zării tale din priviri…!

Cu vorbe calde-n visurile mari și cu poeme-n grai,

te-aștept să vii să-mi ningi o iarnă, cu fulgii tăi din rai…!

*

Mai cad zăpezile de flori pe stâncile în canioane-ascunse,

pe calea ta-nflorite, dar reci, străine, tot mai sfinte,

cu fulguiri în suflet și-n părul tău bălai, pe gene obosite,

înrourate-n dimineți, aprinse în amiezi și-nzăpezite-n seri,

din calendarul vieții să-ți alung lumina răzvrătită, în alai,

te-aștept să vii, să-mi ningi o iarnă, cu fulgii tăi din rai…!

*

Mai cad zăpezile târzii și-acum, pe trecerile-ți viscolite

de zborul fulgilor ușori, cernuți prin sita deasă-a clipei…!

Sub crucea cerului, cioplită din arborii tăi de cuvinte,

să-mi ostoiești durerile pământului și marele neliniști,

pribeag aed pe drumul spre mormânt, să-ți cânt, revin-o, hai,

te-aștept să vii să-mi ningi o iarnă, cu fulgii tăi din rai…!

 

ESEISTICA: HOLISTICA REÎNTREGIRII; Autor: Gheorghe Apetroae

 

HOLISTICA REÎNTREGIRII-

reflexii sincategorematice

Autor: Gheorghe Apetroae

***

Un frământ de boltă, e al tău glas:

o dramă carnală de viață trecută

cu ninsori de raze-crini și narcise,

în flăcări-semințe cu păcatul iubirii

și, înmuguriri pe ramurile firii,

aruncă săgeți din arcul plăcerii,

restul din rest de suflet bolnav...!

***

Nocturn și opac e loves în luptă…,

când rodul în ram mereu și-l adastă

și din el își revarsă reîntregirea…

Dar stelele-primipare cu raze-n simţire

și Eol, pe zări, cu glasul de demon,

sapă în bolți cuviința în spirit, decid-

mormântul stellar al ruginiilor frunze…-,

sub cruci tot trecutul- în marele-i somn…!

***

Tu îl vrei recontopit și în re-nflorire,

când groapa lui e un triumf astral…!

Cât zeii cei zeloşi, tot în plăceri se vor...

Cu firile subțiri, puternici în amor

și ei în cerul abisal al toamnei mor…

În rece crâng și în unghere gri

își urcă-n ne-nceputurile umbra vie...!

,

***

De amor şi echoes te lovește chinul;

Zilnic, bucăţi din Tot împarţi și-aduni

splendorile ce-și cântă sinele în sine,

în gene lungi, din pleoape, femininul:

Materne, stelele renasc, în a lor prăbuşire,

în nașteri fără chip, cu libere destine,

cu firi în umbra ta petrec, de re-ntregire...!

Duminecă, 18 septembrie 2011

Eseistica și poezia:SIGURANȚA ÎN ÎNSINGURARE, O DOMINANTĂ EXISTENȚIALĂ LA EMIL CIORAN; Poemul„Lui Emil Cioran; Autor: Gheorghe Apetroae

 GHEORGHE  APETROAE. VALORI ALE ESEISTICII CONTEMPORANE: SIGURANȚA ÎN ÎNSINGURARE LA EMIL CIORAN. CONDIȚIA FILOSOFULUI

GHEORGHE APETROAE. VALORI ALE ESEISTICII CONTEMPORANE: SIGURANȚA ÎN ÎNSINGURARE LA EMIL CIORAN. CONDIȚIA FILOSOFULUI

SIGURANȚA ÎN ÎNSINGURARE, O DOMINANTĂ EXISTENȚIALĂ LA EMIL CIORAN

Studiu hermeneutic realizat de Gheorghe Apetroae și publicat în volumul „CAIETE CIORAN, 2019”, sub coordonarea prof. univ. dr. în filologie ANCA SÂRGHIE, volum apărut la Editura D*A*S, Sibiu, 2020, însoțit de poemul „PERIPLU- ÎN REVEDERE CU CIORAN PE COASTA BOCII”. .

*

Filosoful şi scriitorul Emil Cioran s-a născut la Rășinari, Sibiu, la 8 aprilie 1911, într-o familie cu mai multe generații de preoți ortodocși, fiu al preotului Emilian Cioran, preot paroh în Rășinari și mai târziu, protopop în Sibiu. Prin obținerea unei burse acordate de statul francez, în vederea pregătirii și susținerii doctoratului în filosofie, s-a stabilit în Franța, la Paris, în anul 1938 și a trăit aici până la moarte cu statut de apatrid, fără să mai revină în țară și fără să ceară cetățenia franceză.

Operele sale au fost scrise majoritar în limba franceză. A murit la Paris, în anul 1995, departe de țară și de Rășinarii Sibiului, de locurile care i-au fascinat copilăria și adolescența.

Student al profesorului Nae Ionescu, un ilustru magistru în istoria logicii și metafizicii la Facultatea de Filosofie din Universitatea București, Emil Cioran urmează cursurile acestei facultăți, între anii 1928-1932 și le încheie cu o teză despre ”Intuiționismul lui Henri Bergson”. A abordat, încă de la începutul carierei sale filosofice, ideile magistrului său și le-a cuprins în tematici variate pe domeniile ontologic ființiale și ale absolutismului viziunii echilibrului spiritual. L-a luat ca model neoclasic de gândire pe Nae Ionescu, dar într-o abordare intuiționistă bergsoniană originală, uneori aporetică în problematica categorială aristotelică din sferele trăirismului gnoseologic cu valențe nihiliste, cum ar fi categoriile de intimitate, melancolie şi scepticism, de fatalitate ontologică, mister, alienare, singurătate, așteptare şi angoasă, de incertitudine, nefericire, zădărnicie, morbiditate, obscuritate și amurg absorbite din canoanele nietzscheiene și heideggeriene.

Toate acestea teme categoriale reconstruite ideatic și decodificate ectezic, aveau să sublimeze și la Emil Cioran continuul divin și filosoficul în contururile aforistice revelatoare ale existențialismului uman promovat de Søren Kierkegaard, în contrapartidă cu existența în fatalismul și alienarea lukacsian - marcusiană, aceastea din urmă ca generate exclusiv de divergențele societare.

Emil Cioran a studiat și a cercetat în mod sistematic domeniile existenței, cum ar fi cel al însingurării, acel mediu social în care ființialul se personalizează în lăuntricul apofantic, devine axial ontologic și se identifică ca o funcție cu valențele câmpurilor factoriale interioare ale însingurării non-egocentrice, cuantificabile în arealul unui personalism neotomist defetișizat, salvator și coordonat, specific filosofului.

În acest cadru tematic, Emil Cioran va aborda savant identitatea interioară imaterială a entivului, starea de ataraxie ca ideal al moralității, stadiile multiple din existența individului uman, precum cele ale trăirilor și pasiunilor interioare și ieșirii din condițiile tragicului prin triumful morții, ca elemente existențial-gnomice identificate la M. Heidegger și fenomenologice la E. Husserl… Sunt tot atâți termeni tematici existențiali ai ființării semantice categorial dominante, ai trăirilor lăuntrice cu valențe antinomice și ai triumfului absolut, prin relevarea imanenței morții în viață, cu unificarea lor în timp, devenirea ipostaziată în unealtă a tăcerii, a veșniciei sau a neantului. Se respinge, astfel, rațiunea pură ca modalitate a cunoașterii - prin realizarea transparenței organice și asistării la tine însuți, ca un geniu derivat sistemic, clivat din interior și ignorat somatic – substanțial, atât interiorul său organic cât și exteriorul non-ființial ca predestinație în infinitatea necunoscutului, aceasta constituind o perihelie a eului în căutarea noesis -intuitivă a dezmărginirii blagiene.

Aceste principii ontologice umane au preocupat cu mare intensitate viaţa livrescă şi vulcanic-creatoare, abisal-lăuntrică și de cele mai multe ori intuitiv deconstrucțională a filosofului şi scriitorului român Emil Cioran, făcându-i facile penetrațiile logice profunde în sferele vitalului sublimat în imaterial, dincolo de premisele inconștienței vitalității somatice, de perversitatea exaltării agonice a infinitului în vitalitate, de iraționalitatea unei vieți iluzive, în forme și conținuturi logice și de conștiința morții, de suferința ca „esență” în timp, de a nu mai aparține lumii și de tranziție, de ieșire cosmică din apartenență doar prin însingurare, ca o siguranță salvatorie, pentru ca viața să-ți pară un absolut sublimat apodictic, o universalitate ontologică- unitară ființial și temporal, care se va teme de individualizarea într-o fenomenologie panholistică.

Toate aceste problematici axiologice, abordate în cadrul unei epistemologii metafizice a iraționalului și nihilismului fenomenologic, l-au consacrat pe Emil Cioran, încă de pe băncile facultăţii de filosofie şi până în ultimele clipe ale vieţii sale, conferindu-le acestora studii ideatice, autenticitate comprehensivă și originalitate structural-sistemică.

Ideile unei conștiințe, ca precepte morale desăvârșite, l-au coordonat pe gânditor de la început și l-au determinat să dea studiilor sale ample un caracter formal și au generat un conținut noematic distinct cadrelor existențiale situate în divergență și într-un pluralism nihilistic, dând, astfel, filosofiei cioraniene originalitatea și unicitatea de care aminteam mai sus. Principiile sale ideatice intuitiv- fenomenologice cu accente husserliene au fost mediate, chiar și mai înainte de plecarea tânărului intelectual la Paris, prin colaborarea sa cu diferite publicații, printre care revistele „Gândirea”, „Vremea”, „Convorbiri literare”, „Revista de filozofie” etc. De asemenea, principalele sale abordări ideatice și contribuții la temele existențialiste majore au fost problematizate și soluționate doct în seria volumelor: „Pe culmile disperării”, 1934; „Cartea amăgirilor”, 1936; „Lacrimi și sfinți”, 1937; eseul aforistic „Amurgul gândurilor” (1940), dar cele mai multe dintre ele în mediul cultural francez, la Paris, unde filosoful s-a bucurat de un înalt prestigiu intelectual și unde își va publica volumele: „Précis de décomposition”, 1949; „Syllogismes d’amertume”, 1952; „La tentation d’exister”, 1956; „Histoire et utopie”, 1960; „La chute dans le temps”, 1964; „Le mauvais démiurge”, 1969; „De l’inconvenient d’être né”, 1973; „Écartelement”, 1979; „Exercices d’admiration”; 1985; „Aveux et anathèmes”, 1987 .

Temele cu tentă reflexiv psihologică abordate frecvent în cadre antinomice și relevate doct în tratate de către Emil Cioran sunt cele care se referă, printre altele, la principiile existențial-categoriale duale de apofantic și teluric, de încadrarea antinomică trans- umanistă și augmentată între limitele acestora, la seriile etice, cele de păcat și tristețe, la erotic și poetic, la gândirea atemporală și existența suspendată în finalitatea internă a actului, la reflexiile temporale și lipsa meditației ș.a., atunci când „viața” nu poate fi decât una cu viața, când ești timp și ești neantul, iar deparazitarea conștiinței de timp este considerată de filosof ca un ”surogat metafizic al mării la care nu te gândești, decât spre a învinge nostalgia ei…”.

Pasiunea pentru sfințenie și perspectivele sale escatologice, problematizează formele diferite ale uitării, posibil substituibile timidității – și disprețul instinctiv al vieții cu tente religioase, în teama singurătății și abandonului de divin. O acceptare a timidității nu poate fi decât o devalorizare instinctivă a vieții personale și o fugă spre înduioșare, spre ”un amurg delicat al lucidității – când cunoașterea este un omagiu al filosofiei, o „degradare a spiritului la rangul inimii” în eros și în pulsiuni sexuale, în urcușul nihilist și individuat pe treptele șubrede și inexorabile ale thanatosului.

Aceste trepte vor fi repede urcate de entivi, spre contopirea cu universalitatea neantului, dacă nu se vor angaja în existența metafizică prin individuație, cu siguranța însingurării în esențele și pulsațiile perene ale lăuntricului. Nouă, ne amintește, distinsul cărturar și gânditor român, nu ne rămâne decât să trăim cu conștiința puternică a fatalității și a imposibilității soluționării stării entropice, de a viețui subiectiv și în mod inconștient, în naivitate, dacă nu suntem pătrunși de sentimentul agonic extins, al imanenței morții și al existenței în unicitate atemporală, pentru că ” a trăi fără sentimentul morții înseamnă a viețui dulcea inconștiență a omului comun, care se comportă ca și cum moartea n-ar constitui o prezență… și a crede … că ar.. fi dincolo de sentimentul prizonieratului vieții în moarte”

Cioran observă și descrie în opera sa faptul că neîncrederea metafizică ne creează neprielnicii în fire și jenă în societate, iar lipsa de îndrăzneală între oameni – decantarea forței de dispreț - care pleacă dintr-o vitalitate nesigură, agravată de bănuieli, la ce e mai esențial în lume, îndrăzneala nefiind decât o formă apatică, pe care o ia lipsa de rațiune iar regretul - un mod de a stinge setea muritorilor…

Faptul că tulburările în viață nu pot fi exprimate decât în blestem sau imn, iar cine nu le poate mânui, singura scăpare a lui fiindu-i doar paradoxul – o împodobire teologică a ireparabilului, a introducerii conținutului în forme și în a da curs absurdității, spre a masca originea. Poate fi un surâs formal al iraționalului definit din perspectiva logicii, dacă nu un joc iresponsabil prin bun-simț, atunci când acesta devine imoralitate teoretizată în jocul superficialității, o abuzare a acțiunii în desființarea autonomiei și tălmăcirii acesteia în dominanța erorilor, precum și atenuarea acestora printr-un refugiu în topo-cenoza nobilă a siguranței însingurării în tăcere, în neauzire și nevedere.

Vom spune că tot ce nu încape în rațiune este un motiv de îndoială, când scepticismul religios nu este decât practica îndoielii, în ea nu este nimic iar paradoxul poate împrumuta cu intensitate, vieții farmecul sensibilității religioase, a unei absurdități expresive, a contemplării spectacolului de liniște al singurătății, un timp antinomic în care răul și viciul, diferite de instinctele nefalsificate, pot participa la divin, la ascultarea tăcerii și la renunțarea la argument, la contemplarea spectacolului de liniște al singurătății, al siguranței în însingurare ca salvare de la suferință și de proiecție în infinitate și eternutate... Toate acestea se ontologizează în măsura în care nu mai suntem în biologicul natural, atunci când pierdem conștiința laseră și maseră a infinitului în ondulația valurilor temporale și implicit a isteriei laice, când „sensibilitatea față de timp pleacă cauzal din incapacitatea de a trăi în prezent. Îți dai seama de fiece clipă de mișcarea deterministă nemiloasă a vremii, care se substituie dinamismului imediat al vieții. Nu mai trăiești în timp, ci cu el, paralel lui” și „cu cât percepi mai bine timpul, cu atât ești mai înaintat într-o dizarmonie organică”.

Aceasta presupune că poți coborî la rădăcinile temporalității, deci poți depăși aparențele și atinge marginile timpului, dar numai când prin însingurare ieși din el, din limita temporală și când somnul nu poate avea alt rost decât de uitare a timpului, a estompării principiului demonic și entropic sălășluit în el, o salvare de la angoasă și insomnii prin ispita de a exista în plenitudinea cosmică și aceasta eludând axialitatea tăriilor erozive ale scepticului și misticului, de multe în refulări freudiene-nevrotice.

L-am cunoscut bine pe fratele său, Aurel Cioran, pe cel care mi-a fost, din fericire un bun prieten, în cadrul evenimentelor literare sibiene, pe care acesta le frecventa cu stoicism, o personalitate distinsă și implicată în viața culturală a Sibiului, pe acel care, condamnat fiind de regimul totalitar, a suferit și a înfruntat din plin rigorile comunismului. Îl admiram atunci când ne întâlneam și când îmi relata, ca unui bun prieten, problemele sale, cu satisfacția de a fi ascultat, comunicându-mi-le defulat, neevitând a-mi vorbi cu nostalgie fraternă de vizita pe care a făcut-o fratelui său la Paris, despre viața sa personală restrictivă în ani, părți din această vizită fiind cuprinsă aluziv de Emil Cioran în cartea sa „Lacrimi și Sfinți” și de condiția marelui filosof la Paris, sau atunci când, în cadrul cenaclului „Euphorion” din Sibiu, cenaclu pe care Aurel Cioran îl frecventa cu o tenacitate de invidiat, prezenta conținutul scrisorilor primite din Paris de la fratele său, de la filosoful însingurat și dezrădăcinat din pământul Rășinariului. Aurel Cioran ne informa periodic la începutul unor ședințe, despre întreaga activitate a filosofului, despre condiţia personală și socială a acestui intelectual român de un înalt prestigiu european, cu regim apatrid în Franţa.

Din tot ce am citit din opera sa, am înţeles că personalitatea intelectuală a lui Emil Cioran a fost influenţată în mare măsură, de cultura religioasă pe care acesta a primit-o de mic, prin condiţia sa de copil de preot în Răşinari, forjată prin studiile filosofice ample, întreprinse încă din studenție și pe întreg parcursul vieții sale pe tărâmul teologic, al nihilismului și al negării ontologice al cunoașterii în favoarea iraționalității vieții. Pe aceste principii, care i-au generat și i-au statuat conceptele și-a pus din plin pecetea raționalitatea siguranței în însingurarea filosofului. Mai mult, în ultima parte a vieții sale a dezavuat, în urma unor adânci reflecții şi studii hermeneutice, antropocentrice, până la permanenţa obsesiei în abordarea acestei teme ecleziastice, acele paradoxii categorematice hieratice generate de excesele dogmatice şi canonice!

Emil Cioran a transcens în studiile sale, după cum se exprima și un alt mare filosof român, Lucian Blaga, din planul imediatului, al continuului nedeterminat în cel al orizontului misterului în cunoașterea luciferică şi aceasta prin încercarea de penetrare diferențială a cripticului, concluzionând, la fel ca și Lucian Blaga ” Imposibilitatea de a face misterul reductibil și de a-l converti în nonmister…” , aceasta în exercițiul revelării fenomenologice a genezei existenţiale, nu biologice și temporale, ci în cel al mutaţiilor ontologice divine cu solubilități lematice receptate în lăuntricul însingurat, profund animat și spiritualizat în infinitate, specifice genomului umanităţii, al siguranței nemuririi spirituale în starea sa etern substanțializată.

Dar nu a găsit în marile căutări decât un scepticism al sacralităţii esteticului şi nu a văzut dincolo de mister, în travaliul său de depăşire a trecerii, bine cenzurat de transcendenţă, decât limita metafizică și angoasată în lacrimile sfinţilor, atunci când ”omul este scos din existență și suspendat fără reazem, realizându-se o experiență a timpului …, care ajunge … să devoreze pe om, ca într-o nebunie metafizică, distruge orice farmec al vieții, anulează orice posibilitate de a găsi un sens” , dar și o limită a angoasei sociale, a timpului netimp și a nostalgiei neantului, ca pe niște functori entropici operaționali ai finitudinii ontologice, la care a raportat și socialul!...

Oricum, filosoful a fost o flacără nestinsă a conștiinței livrescului și un explorator temerar de nestemate filosofice, dar fără a se bucura în viaţa sa de preţul valorilor sale agonisite şi transferate, cu o oarecare gratuitate, eternităţii!…

Emil Cioran nu s-a mai întors la Răşinari, de la plecarea în Franţa, nici măcar să-şi viziteze locurile natale, casa părintească şi celebra sa „Coasta Bocii”, şi aceasta, nu din cauză că era urmărit de securitate sau de constrângeri politice, ci doar pentru faptul că o revenire în corespondenţă cu motivele şi momentul dezrădăcinării sale, ar fi conștientizat-o ca fiind prea rece şi intempestivă, considerând „Iubirea de oameni (și nostalgia de locuri, n.n.), o boală tonică și în același timp ciudată, fiindcă nu-i sprijinită de nici un element din realitate” , devine antimaterială, vindecată numai prin însingurarea fizică a unui atât de cunoscător de oameni, iar dezgustul (cunoașterii-n.n.) îl putea face pe acest profund filosof, un axial centriped „ …o victimă a propriilor cadavre …oamenii pe care i-a anulat cunoașterea mor în tine, victimele disprețului tău putrezesc în inima ta. Și întreg acest cimitir care prinde viață în delirul de dragoste, în spasmele ispășirii tale!”, tu neputând fi, deci, decât cel rămas singur în siguranța însingurării tale.

Interesant! Iată o dragoste profundă de oameni și de locuri păstrată metafizic pentru eternitate, numai în renunțare și în nevedere, prin siguranța sa în însingurare, singurătatea pe care o percepe în lume, între oameni, fără oameni, mereu primenită, sublimul fiind o criză temporală a eternității derivată din rătăcirea prin timp, trecerea nefiind decât o depășire a ei, o ieșire din timp, o ispitire inconștientă de moarte, a perfecțiunii, o ispășire în timp a absolutului ca pe o greșeală a veșniciei!

Acest mod de gândire și de acțiune m-a mişcat în fapt şi m-a determinat să compensez nerevenirea filosofului în spațialitatea genuină a spiritului său național și cultural, în spatiul mioritic al Răşinarilor, pe Coasta Bocii și pe ulițele satului, la locurile mirifice al copilăriei sale, locuri pe care le-am hălăduit și le-am călcat și eu conjunctural - profesional, încă de la venirea de la Piatra Neamț, la Sibiu, în anul 1976, cu un poem pe care l-am zămislit aici, animat de spiritul și frumusețea acestor locuri ale Mărginimii Sibiului, pe care l-am închinat cu o bucurie curată filosofului Emil Cioran, intitulându-l „Periplu”, întru cinstirea filosofului din Rășinarii Sibiului, și pe care am să-l expun, cu acceptul coordonatorilor Colocviului Internațional „Emil Cioran”, ediția a XXV-a, 2019, colocviu ale cărui lucrări au fost moderate în cadrul unei sesiuni de comunicări științifice de distinșii cercetători în teoria literară și filosofică, universitarii: prof. univ. dr. Anca Sârghie, inițiatorul acestui eveniment jubiliar și prof. univ. doctor în filosofie Ion Dur.

Colocviul a avut ca organizatori deosebit de implicați: Primăria Comunei Rășinari – Județul Sibiu; Uniunea Scriitorilor din România – Filiala Sibiu și Liga Culturală „România-Franța” din Sibiu și s-a desfășurat în prezența amfitrionului generos al acestui eveniment colocvial internațional de filozofie, desfășurat la Rășinari, primarului destoinic și sufletist al Rășinarilor, domnul Bogdan Bucur. Întreg evenimentul, care a avut un statut cultural-științific, a fost aureolat de memoria filosofului Emil Cioran, fiul nobil al Rășinariului, al acestei frumoase așezări din Mărginimea Sibiului, iar poemul de care v-am amintit mai sus îl redau mai jos:

BIBLIOGRAFIE:

Aristotel, Metafizica, I,9; II,3; XI, 4, București, Editura Academiei, 1965

Apetroae, Gheorghe, Despre neînceput, Editura Hermann, Sibiu, 1992

Banu, Ioan, Bădina, Ovidiu, ș.a., Dicționar filosofic, Editura Casa Scânteii, 1968

Blaga, Lucian, Despre conștiința filosofică, Opere, vol. 8, București, Editura Minerva, 1983

Blaga, Lucian, Trilogia culturii. Orizont și stil. Spațiul mioritic, București, Editura pentru Literatură

Universală, 1969

Cioran, Emil, „Pe culmile disperării”, Editura Humanitas, 1993

Cioran, Emil, „Amurgul gândurilor”, Editura Humanitas, 1994

Cioran, Emil, „Pe culmile disperării”, Editura Humanitas, 1993

Cioran, Emil, „Cartea amăgirilor”,1936, Editura „Cugetarea”

Cioran, Emil, „Lacrimi și sfinți” (1937), Editura Humanitas Multimedia, 1995

Cioran, Emil, „Précis de décomposition”, Paris, 1949 - Cahier N°90, Éditions Gallimard

Cioran, Emil, „La tentation d’exister”, Paris,1956

Cioran, Emil, „Exercices d’admiration”, Gallimard, 1986

Dumitriu, Anton, Teoria logicii, București, Editura Academiei,1973

Dur, Ion, Noica, Între dandysm și mitul scolii, Editura Eminescu, 1994

Hegel, G. W. Fr., Fenomenologia spiritului, București, Editura Academiei,1965

Heidegger, Martin, La fin de la philosophie et le tournant, vol. Questions, IV, Paris, Gallimard, 1976

Ionescu, Nae, Metafizica, Editura Humanitas, București, 1991

Iordache, Aurelia, „Eseuri: Cioran, Noica, Zarifopol, Steinhardt”, Sarmis, 1996

Kant, Immanuel, Critica rațiunii pure, Ediția a III-a, Editura IRI, București, 1998

Kunzmann, Peter, Burkard, Franz-Peter, Wiedmann Franz, Atlas de filozofie, traducere de Monica-Maria

Aldea, București, editura enciclopedia rao, 2004

Lanson, Gustave, „Histoire de la littérature française. XIX-e édition”, Paris, Librairie Hachette, f.a.

Noica, Constantin, Trei introduceri la devenirea întru ființă, București, Editura Univers, 1984

Roșca, D. D., Existența tragică, București, Editura Științifică, 1968

Sîrghie, Anca, Din istoria presei româneşti, Sibiu, Editura Techno Media, 2004

Tănase, Alexandru, „Lucian Blaga – filosoful poet, poetul filosof”, Cartea Românească, 1967.

PERIPLU- ÎN REVEDERE CU CIORAN PE COASTA BOCII

Autor: Gheorghe Apetroae

***

Întors stelar în Răşinarii unor dimineți de-atunci,

în reveria zorilor din aniii tăi demult trecuți,

cuprinzi hapsin, din mers, în braţe, zarea,

cornișei-i rupi cărărea, pe sub molizi și pini,

pe pietre vechi croită, în cerul crud al altui timp,

pe plaiul revederii o apuci, de ani, înzăpezit!

***

La stâncile înalte, de osteniri cărunte, iar ajuns,

într-un decor de cetini, de vrajă şi mister,

te-ntreci cu norii grei căzuți pe „Coasta Bocii,

pe valea ei în anataș, tu, singur, hoinărind

doar să respiri sălbatic și să desprinzi de cer,

azurul sacru-n revederi și prăfuit de dor...!

***

De nesfârşit trezit, aici tu iarăși îţi cerţi clipa,

cu amintirile întoarse din înălţimea Steazei;

privirile-ţi arunci spre cer, prin rariştea de pini,

la zorii reci, stropiţi pe zări, când crestele rebele

te-aleargă la crepuscul, iubire să le-nchini,

să îi săruți pe genele din pleoape de amurg..!

***

Sclav serii îi vorbeşti și o hrăneşti cu stele

pe luciile Șteazei, ce ning necontenit lumini

pe Coasta Bocii- văii strâmte, în a le-mbrăţişa,

în susur de izvoare şi în miros de brad,

să-ți stingi un dor de Rășinari, o tristă nevedere,

din negura plecării tale- eterna ei tăcere- ..!

Răşinari , Sibiu, 1996