TRIMITE_MI VEȘNICIA APUSULUI DE SOARE, de Maria Munteanu Analiză exegetică de Gheorghe Apetroae dlB, Sibiu

 TRIMITE_MI VEȘNICIA APUSULUI DE SOARE, de Maria Munteanu

Analiză exegetică de Gheorghe Apetroae dlB, Sibiu

*

Trimite-mi veșnicia apusului de soare

Să-mi bată-n gânduri limpezi ce s-au pierdut prin lume

Trimite-mi zbuciumatul și-albastrul val de mare,

Care sărută malul înconjurat de spume.

Trimite-mi bucuria să-mi fie iar maramă

Și caută-mi prin suflet, poate găsești o floare

Și strânge-mă în brațe duioase, ca o mamă

Și plânge-mi iar tristețea pierzând mărgăritare.

În ochii tăi zâmbesc toți fluturii din lume

Și ai pe buze flori de-un roșu înfocat

Prin părul tău găsesc povești fără de nume

Cu făt frumos bălai pe calul însetat.

De ce-ai pleca o vreme de prin poieni frumoase

Cu fluturi și cu flori amirosind a viață

Și cui mă lași amară cu ofuri dureroase

Fără de câmp bogat și fără de verdeață?

Te mai implor o dată să-mi lași măcar o floare

Să-mi îndulcească timpul trecut între vecernii

Și după toamna mea care se vede-n zare,

Să-mi încălzească ochii de frigul crud al iernii.

Te-mbrățișez sfioasă și te privesc buimacă

Iar tu zâmbind șăgalnic te-ndepărtezi de mine

Când alte anotimpuri se-ngrămădesc să tacă

Tu, vara mea fierbinte vorbești trezind destine.

Când toamna va ploua peste grămezi de visuri

Pe unde să te caut să-mi încălzești destinul?

Prin care lumi nebune pășind peste abisuri

Vei sta fără de veacuri sorbind alene vinul?

16.08.2026 Maria Munteanu

         Abordarea textului „Trimite-mi veșnicia apusului de soare” de Maria Munteanu necesită o deconstrucție a straturilor sale de semnificație, pentru a-i stabili riguros coordonatele exacte în spațiul literaturii.

          Eeste un poem care se integrează perfect în filonul lirismului elegiac, tradiționalist-neoromantic românesc (linia Pillat - Goga - Isanos). Sublimarea concretului („maramă”, „făt frumos”) în abstract („abisuri”, „veacuri”) denotă o maturitate a reflecției ființiale. Tensiunea Abstract-Concret este motorul poetic al textului. Concepte abstracte precum „veșnicia”, „bucuria”, „tristețea”, „timpul” sunt ancorate în materialități tangibile: „apusul de soare”, „maramă”, „mărgăritare” (lacrimi), „vecernii”.

            Poemul se remarcă prin sinceritate emoțională vibrantă și  cadență clasică bine stăpânită. Sublimarea durerii personale în simboluri universale (toamna, iarna, marea, abisul) îi conferă greutate ontologică. Deși folosește un instrumentar metaforic tradiționalist, de extracție neoromantică (mărgăritare, făt-frumos), reușește să creeze o tensiune autentică între spaima de neant și foamea de iubire.

           Ontologia ființială a poemului se bazează pe dualitatea Prezență / Absență. Subiectul cere imperativ („Trimite-mi”, „Caută-mi”, „Strânge-mă”) recuperarea substanței ființiale pierdute. Destinul („trezind destine”, „să-mi încălzești destinul”) nu este un dat imuabil, ci un construct ce poate fi modificat prin intervenția celuilalt.  

         Vocabularul pendulează lexical-lingvistic între registrul teluric, tradițional românesc („maramă”, „vecernii”, „făt frumos bălai”) și cel cosmic-existențial („abisuri”, „veacuri”).

          Din punctul de vedere al imagisticii și muzicalității, ritmul poemului este unul amplu (versuri de 13-14 silabe, cu rimă încrucișată), amintind de incantațiile doinelor sau de romanțele interbelice. Imagistica este preponderent vizuală și tactilă, dominată de culori tari (albastru, roșu înfocat) în prima parte, care se estompează treptat în nuanțele cenușii ale toamnei și abisului.

           Poemul propune o gnoseologie a afectului. Cunoașterea se realizează  printr-o fuziune senzorială cu elementele naturii (marea, apusul, toamna). Eul liric încearcă să cuprindă inefabilul („veșnicia”) printr-un proces de decantare a memoriei și a percepției („Să-mi bată-n gânduri limpezi ce s-au pierdut prin lume”) și trăiește o angoasă ontologică generată de „frigul crud al iernii” – metaforă absolută pentru neființă, moarte sau alienare totală.

         Cosmologia poemului este una melancolică: un univers care se restrânge treptat dinspre poienile luminoase către „lumi nebune” și „abisuri”.

         Din punct de vedere hermeneutic, textul se deschide ca o rugăciune profană, o invocație a unui alter-ego sau a unei divinități personificate în ipostaza „verii fierbinți”. Trecerea, un amplu proces de interpretare a declinului uman. Semnele lumii („fluturii din lume”, „roșu înfocat”, „făt frumos”) sunt hermeneutizate ca fragmente de vitalitate care trebuie salvate din fața timpului devorator.Felicitări!