GHEORGHE APETROAE DLB, SIBIU, O EXEGEZĂ LA POEMUL „HORTUS DELICIARUM” de Daniel Corbu.

 

GHEORGHE APETROAE DLB, SIBIU,   O EXEGEZĂ LA POEMUL „HORTUS  DELICIARUM” de Daniel Corbu.

„Nici soldaţii nu sunt de mâncare, Moarte

lasă-I să viseze victorii!

Ieri am fost mai puţin viu

Şi poate bucuria ta fără margini.

Barbituricele propanololul şi toate

Preparatele prietenului John farmacistul

s-au dovedit inutile precum IDEILE

CU CARE FĂCEAM CÂNDVA DRAGOSTE

într-o cafenea uitată de lume.

Ieri am fost mai puţin viu

şi în preajmă bucuria ta fără margini.

M-am rostogolit în jurul sâmburelui acrişor

De lumină ţi-am refuzat cătuşele, Neînduplecato,

Am recitit din memorie marile cărţi

Prin ele am peripatetizat ca prin

Grădina plăcerilor

Am probat mirarea idioată în faţa cenuşii

Şi până seara am sporit numărul idiosincraziilor.

Retras în secrete odăi

TOTAL IRITAT DE PREZENTUL ETERN

AM PLÂNS BULVERSANT

ŞI-AM  RÂS POSTMODERN.

Daniel CORBU”

  

        Poemul HORTUS DELICIARUM de Daniel Corbu constituie o piesă reprezentativă pentru postmodernismul românesc de maturitate (generația ’80-’90), edificată pe o tensiune tragicomică între conștiința finitudinii ontologice și reflexul livresc al supraviețuirii prin cultură, abordând temele angoasei existențiale, ale confruntării cu moartea, ale farmacopeii/degradării biologice și ale ironiei salvatoare prin livresc. Se folosește fragmentarismul, intertextualitatea și livrescul ca rețea de susținere a unei lumi în descompunere, asemeni lui T.S. Eliot în poemul, intitulat „ Tărâmul pustiit (The Waste Land)”.

        Titlul poemului evocă enciclopedia medievală iliminată a stareței Herrad von Landsberg (Hortus deliciarum – Grădina desfătărilor), însă Daniel Corbu re-semantizează spațiul paradisiac într-un refugiu al memoriei afective și culturale, asediat de Thanatos, somatizare și degradare biologică.

o            Poemul gravitează în jurul confruntării dintre Ființă și Thanatos („Neînduplecata”). Moartea este umanizată și interpelată într-un registru familiar- ironic („Nici soldaţii nu sunt de mâncare, Moarte / lasă-i să viseze victorii!”). Statutul ontologic al eului liric este marcat de decrepitudine și reducere graduală a vitalității („Ieri am fost mai puţin viu”), suspendat într-o zonă liminară unde existența se derulează în jurul unui „sâmbure acrişor / de lumină” – imagine a nucleului spiritual rezidual, alterat de angoasă. Recluziunea în „secrete odăi” și acumularea de idiosincrazii ar avea rădăcina directă în nevroza baudelairiană, deși la Daniel Corbu apare derizoriul farmacologic contemporan.

           Autorul situează cunoașterea la granița dintre falimentul științei empirice și uzura abstracțiunilor speculative. Farmacopeea modernă („Barbituricele propanololul şi toate / preparatele prietenului John farmacistul”) se dovedește la fel de ineficientă în alinarea suferinței existențiale precum „IDEILE / CU CARE FĂCEAM CÂNDVA DRAGOSTE”. Se produce o demitizare a epistemologiei clasice: rațiunea și conceptele pure, altădată investite cu o erotizare intelectuală într-o „cafenea uitată de lume”, își pierd energia mântuitoare.

          Salvarea de la colapsul ontologic se încearcă prin anamneză și peripatetism livresc. Re-lectura din memorie a „marilor cărți” echivalează cu o reconstrucție a oazei interioare, un peripatetism epicurean, prin „grădina plăcerilor”. Totuși, fenomenologia percepției este perturbată: eul încearcă „mirarea idioată în faţa cenuşii” (uimirea constitutivă în fața neantului) și își sporește „idiosincraziile”. Experiența transcendentală nu mai conduce la o revelație divină, ci la confruntarea cu un „PRESENT ETERN” opac și iritant, care blochează devenirea.

         Textul construiește un binarism stilistic violent. În planul concret, regăsim terminologia clinică, cotidiană și farmaceutică (propanolol, barbiturice, farmacist, cafenea), iar în planul abstract, mari teme metafizice (Moartea, ideile, prezentul etern, peripatetizarea). Tensiunea se rezolvă prin finalul cathartic și antitetic scris cu majuscule: depășirea disperării nu se mai face prin epos tragic clasic, ci prin dublul filtru al afectivității brute („AM PLÂNS BULVERSANT”) și al distanțării ironice, livrești („ŞI-AM RÂS POSTMODERN”).

          Daniel Corbu introduce în acest poem salvatorul „râs postmodern”, refuzând împietrirea bacoviană absolută din PLUMB și, spre deosebire de Ion Barbu, care caută mântuirea prin sublimarea lumii în idee, în „Joc second”, constată falimentul ideii pure în fața biologiilor suferinde și modernizează „marea trecere” Blagiană, transformând-o într-un parcurs cotidian marcat de ritmuri farmaceutice…, preluând, în același timp, criza stănesciană a neputinței trupului de a susține spiritul (Elegia a zecea) și o convertește în discurs postmodernist.

             Poemul lui Daniel Corbu se impune ca o capodoperă a lirismului românesc optzecist/postoptzecist, textul strălucind prin densitatea formulei: topirea farmacopeii contemporane în pasta memoriei livrești, dinamica dintre lamentație și sarcasm, și sintetizarea unei stări de spirit generaționale în distihul final („AM PLÂNS BULVERSANT / ŞI-AM RÂS POSTMODERN”). FELICITĂRI, drag poet ieșean cu filiații culturale nemțene! GHEORGHE APETROAE dlB, Sibiu