PROIECŢII STILISTICE -- INTERPRETAREA POEZIILOR LUI JAMES MERRILL ŞI GHEORGHE APETROAE DIN PERSPECTIVA CONOTAŢIILOR LOR METAFORICE, autori: Clementina Mihăilescu şi Stela Pleşa

 

 

 

  

INTERPRETAREA  POEZIILOR  LUI  JAMES  MERRILL ŞI  GHEORGHE APETROAE, Literatura, Proiecţii stilistice..., Clementina Mihăilescu şi Stela Pleşa

UNIVERSITATEA ALMA MATER SIBIU- LUMINA SLOVEI  SCRISE- vol. X- 2012.
V. PROIECŢII  STILISTICE -- INTERPRETAREA  POEZIILOR  LUI  JAMES  MERRILL   ŞI  GHEORGHE APETROAE  DIN  PERSPECTIVA CONOTAŢIILOR  LOR  METAFORICE ( V. STYLISTIC PROJECTIRES : THE METAPHORICAL CONNOTATIONS OF GH. APETROAE AND JAMES   MERRILL-S  POETRY - CLEMENTINA MIHĂILESCU AND STELA PLEŞA)
 
Prof. univ. CLEMENTINA MIHĂILESCU- doctor în filologie, Universitatea “Lucian Blaga “ din Sibiu , conducător de școală doctorală la Universitatea din Arad şi  Prof. STELA  PLEŞA - RACOVIŢA  Sibiu
 Editura “ ALMA MATER”, SIBIU - 2012,  cu toate drepturile rezervate autorilor.
 Redactor coordonator: prof. univ. dr. ANCA SÂRGHIE; redactor: prof. univ. dr. ing. IOANA MOISIL; Coordonatori ştiinţifici: prof. univ. dr. ing. ec. NICOLAE GEORGESCU; prof. univ. HERMINA ANGHELESCU; prof. univ. dr. ELENA DRAGOŞ; prof. univ. dr. ION  CICEU; prof. univ. dr. MARIN DIACONU; Traducător în  engleză: asist. univ. PATRICEA MIHULCEA; Traducător în franceză:NICOLETA RAICA
 
Abstract
This paper rxpands upon American poet James Merrill and Romanian poet Gheorghe Apetroae-s concern with the act of writing itself and with searching out the  truth of their hearts with intellectual scrupulosity. Both authors will be analysed following “ a hermeneutics of the self “ provided by Proust-s model. Such an approach will favour the discovery of the source of the self together with various possible interpretations given to it from a metafhorical perspective as well.
 
         James Merrill este unul din acei poeţi moderni preocupaţi de scrutarea adevărurilor inimii cu o mare  scrupulozitate intelectuală. Principala sa problemă este metafora scrisului, valoarea şi conotaţiile expressive, metaforice ale creaţiei sale artistice. Proust a fost cea mai semnificativă personalitate literară care l-a influenţat profund în ceea ce priveşte memoria involuntară, cunoaşterea dobândită prin recrearea propriei vieţi, prin actul creaţiei, creaţia literară nefiind o interpretare a evenimentelor din cursul vieţii, ci o interpretare a propriului eu. Proust afirmă că cercetarea, scrutarea adevărului implică o căutare autentică a sensurilor acestei lumi şi, în consecinţă, a sensurilor care stau la baza evoluţiei eului poetic.
         Merrill urmăreşte îndeaproape modelul proustian focalizându-şi  atenţia pe trei momente existenţiale importante: copilăria, care relaţionează în mod direct cu memoria şi imaginarul, adolescenţa - acea perioadă în care eul se zbate să descopere “ esenţa lucrurilor” (Proust în Ştefănescu 8) mergând dincolo de “ discontinuitatea punctelor de vedere particulare juxtapuse”(8), pentru a atinge stadiul creativităţii intense când poetul  se cunoaşte pe sine prin sris. Actul creaţiei implică o cercetare atentă care merge dincolo de experienţa cotidiană, oferind o nouă şi extrem de relevantă  “ordonare a lumii sensibile”(8).
         Poeziile de debut ale lui James Merrill sunt o combinaţie de tonalitate meditativă dublată de un interes susţinut în ceea ce priveşte naraţiunea. Ele scot la iveală sentimentele complexe dar şi contradictorii  ale  poetului care au ca punct de plecare ”inocenţa primară, aplombul instinctual”, mergând până la “anarhie” (McClatches, 279), sentimente  care sunt specifice copilăriei. Această vârstă este evidenţiată  şi transpusă artistic în poezia “Annie Hill-s Grave - Mormântul lui “Annie Hill”, focalizată pe înmormântarea bunicii sale. În poezia “The Smile - Zâmbetul” bunicul este evocat ca un om bătrân preocupat mai ales de bani şi statutul său social şi care într-o zi “turned his face and died-şi-a întors faţa şi a murit” (279).
          Poezia intitulată The Vision of the  Garden - Viziunea grădinii  face referire la paradisul originar pierdut prin imaginea unei “feţe umane desenată de un copil pe un geam îngheţat”. Uitându-se printe liniile ce compuneau imaginea, copilul intuieşte o grădină magnifică în timpul iernii. Metafora vizuală este însoţită de o impresionantă
 metaforă acustică redată fonologic prin sintagma “ joyfully sighed - a oftat voios”. Grădina semnifică atât sursa de inspiraţie  cât şi obiectul creaţiei sale artistice. Aluziile la “viziune”, “grădină”, “inocenţă” trădează preocupările psihologice şi filosofice ale poetului.
           Poetul îşi extinde câmpul viziunii în contribuţia  sa literară  intitulată THE  World and the Child - Lumea şi copilul. Abandonarea atmosferei încărcată de conotaţii originare din poezia anterioară face loc unei  teribile însingurări trăite de poetul-copil. Ea este generată de o discuţie neplăcută şi inaccesibilă sub aspectul sensului între persoanele adulte din familia sa , conversaţie auzită de el în camera de la parter, dublată de ţipătul unei cucuvele şi de trântirea unei uşi.
          Cei doi termini cu încărcătură emoţională “aware and wearied of - treaz şi plictisit” (280) prezente în poezia “Lumea şi copilul”, ambele referindu-se la conceptele proustiene de dobândire a cunoaşterii prin recrearea şi interpretarea propriei copilării, sunt reiterate în poezia intitulată  “ Childlessness - Sterilitate”. Structura adjectivală „ awake - treaz” este convertită într-una verbală în versurile:                       
       “ The weather of his  winter night, my dream - wife / Ranting and raining  wakes me - Condiţiile meteorologice , din această noapte de iarnă soţia mea din vis / cu zgomot şi ploaie mă trezesc”. Sensul acestei colocaţii poate fi asociat cu trezirea eului poetic, cu cunoaşterea propriului potenţial liric, colocaţie în care se regăsesc intense conotaţii freudiene. 
          Mai mult decât atât, Merrill a îmbogăţit conţinutul oniric al imaginii intuitive create cu elemente ale copilăriei materializate în “ toddlers, holy dolls and dead ancestors- mersul şovăitor al copiilor, păpuşi imaculate, strămoşi decedaţi, şontocăiala copiilor”.
          Proust apreciază că visul este un instrument potenţial menit să ajute la rememorarea propriului trecut, adăugând că, la vârsta percepţiilor subiective, lucrurile sunt expresia sentimentelor exteriorizate. El, de asemenea, susţine că totala aderare a copilului - narator la un anume timp şi spaţiu ascunde o proiecţie emoţională a eului.  Emoţia de bază asociată acestui element este acel sentiment covârşitor de vinovăţie, datorită faptului că este lipsit de copii.
         Dat fiind aceste împrejurări, poetul se simte predestinat să rămână pentru totdeauna unicul copil din familia sa. Şi totuşi, Merrill orchestrează un joc estetic interesant cu cititorul. El face încercarea de “subvert - să schimbe” destinul său prezentând în mod expresiv “maternal Nature - mama natură” drept “his dream -wife - soţia sa din vis” (289). Atmosfera ludică este sugerată prin numirea ei, destul de ambiguă, ca fiind “the enchantress - fermecătoarea”, adăugând apoi că apărea “ masked as friend - cu masca unui prieten”. Această soţie din vis îl încântă cu culorile exotice ale apusului, imagine care sugerează muza sa înspirativă.
         Atmosfera onirică se îmbogăţeşte în contrinuare cu conotaţii dramatice, sugerând coşmarul. Astfel, la  sfârşitul poeziei giulgiul “S - a lăsat pe umerii părinţilor mei / anihilându-i.” Acest vis care este încărcat cu elemente de “ nevroză subconştientă” (Prust, 26) poate fi de asemenea interpretat, urmărind modelul proustian, ca reprezentând o realitate psihologică complexă, şi anume faptul că “actualitatea conştiinţei” reprezintă “o  succesiune de idei, de reprezentări care nu relaţionează între ele în mod logic” (26).
       Tehnica narativă a poetului s-a îmbogăţit continuu în timpul creaţiei sale artistice încorporând pe lângă elementele freudiene şi jungiene sau proustiene elemente cinematografice. De  pildă, în “Scenes of Childhood - Scene din copilărie “  el foloseşte proiectorul şi ecranul, care seamănă într-o anumită măsură cu lanterna magică a lui Proust. Ele au menirea de a facilita înţelegerea şi recuperarea emoţională a propriei copilării şi adolescenţe.
       Poezia conţine scene proiectate din trecut, menite să ne ajute să vizualizăm relaţiile stabilite de poet cu treizeci de ani în urmă. Prima parte ne dezvăluie relaţia strânsă dintre fiu şi mamă, care îi proiectează atât în spaţiul static al unei încăperi  cât şi în lumea filmului. Filmul prezintă o lume edenică încărcată cu nostalgie dar şi cu violenţă. Elementele mitice fuzionează cu cele realiste în descrierea prezicătoarelor, materializată în imaginea celor trei surori, care reprezintă de fapt mama împreună cu cele două mătuşi ale sale.  Apariţia umbrei unui bărbat - tatăl său - îi afectează într-o aşa de mare încât: A fair child, or fury- /Myself at four, in tears, / I  raise my fist, / Strike. Un copil drăgălaş, sau o pornire necontrolată/ Eu însumi la patru ani, mâhnit până la / Lacrimi, Ridic pumnul /Lovesc.
         Efectele cinematografice se desprind din versurile. “I work the dials, the film jams / Our headstrong oid projector / Glazes at the scene which promptly / Catches fire. Potrivesc cadranul, pelicula prinde viaţă/ Vechiul îndărătnicul nostru proiector / Este îndreptat spre scena care prompt / Prinde viaţă”.
          Imaginea tatălui este asociată  cu prezicătoarea, cu artificiile şi cu treptele draconice. Prin asemenea simboluri şi prin prezentarea reacţiilor violente ale naratorului-copil, Merrill îl apostrofează pe tatăl său pentru modul iresponsabil în care a distrus atmosfera de familie.
         Ca şi Proust, Merrill este preocupat de trecut, şi, prin descoperirea unor modeluri arhetipale cu puternice conotaţii metaforice, încearcă să se elibereze de acest tipar traumatizant, asimilându-l domeniului etern “ al artei însăşi”, “al  actului creaţiei (289).
          Strategia lui Proust împlică, deci, o deplasare din spaţiul emoţional privat  înspre cel imaginar , de la elementele cinematografice spre cele onirice, cu conotaţiile sale mitice şi metaforice.
         Versurile sale abundă în meditaţii intense asupra diferitelor aspecte ale răului cu care individual trebuie să se confunde în timpul vieţii, în încercarea de a recupera “timpul pierdut”: Theare are nights we seem to ride / With cross and crown / Forth under thern, through fumes, / Coils, the whole ratting epic- (284). Sunt nopţi când păream că voiajăm/ Cu trudă şi satisfacţie/ Mai  departe pe sub ele, prin funingine / întregul poem înşelător şerpuieşte.
       În aceste versuri simbolismul oniric împleteşte”cross and crown - truda şi satisfacţia” care reprezintă npartea masculină  şi cea feminină cu “ fumes - funingine”, care simbolizează degradarea şi răul present în lumea contemporană. Căutând cu disperare un “ timp al inocenţei primordiale”(28) pentru sine şi pentru poezia sa , poetul se deplasează, în ultima parte a poeziei, într-un spaţiu cosmic, în căutarea propriei sale identităţi:   Immensely still / The heavens glisten. One broad / Path of vague stars is floating / Off, a shed skin / Of all whose fine cold eyes / First told us locked in ours / You are the heroes without name / Or origin (287).  Extrem de liniştite / Cerurile strălucesc. O vastă / Cale de nedesluşite stele pluteşte/ Pe cer, un înveliş de piele lăpădat / De toţi, cei a căror ochi reci / Ecluzaţi în ai noştri / Au rostit pentru prima oară / Voi sunteţi eroii fără nume / Sau obârşie.
      Scene din copilărie  poate fi inerpretată  ca un ultim refugiu al poetului în imaginar. Boala specifică adolescenţei, de care poetul încearcă cu disperare să se vindece , este cauzată de sensul acut al efemerităţii, al instabilităţii şi caracterului fragmentar, nesigur al existenţei, toate tratate în mod metaforic în poezia An Urban Convalescence - Covalescenţă urbană. Singura sursă de stabilitate este oferită de o nouă înţelegere şi percepţie a problemelor existenţiale. Pentru a realiza o atare reconciliere, poetul trebuie să treacă prin diverse ipostaze, să poarte diferite măşti: acea  a fiinţei metaforice, a celei senzuale şi a celei mitice.
            Ipostaza de fiinţă metaforică poate fi identificată în prima parte a poeziei focalizată pe imaginea unei clădiri din New York care este pe punctual de a fi demolată. Nu este o clădire obişnuită, deoarece o ghirlandă ornamentală  este sculptată pe ea. Criticii susţin că poetul doreşte să depăşească inconsistenţa lumii exterioare asimilând în interiorul fiinţei sale poetice ghirlanda, care, în felul acesta, se constituie ca parte integrantă a sa. Urmărind modelul oferit de Cioran, atât clădirea, cât şi ghirlanda ar putea simboliza acea trăsătură particulară a fiinţei noastre fragmentate incapabilă să trăiască o revelaţie integratoare a realităţii, spre care aspiră însă neîncetat.                                         
        Simbolul “ constructions works - şantierul” cu imensa macara care “ fumbles - cotrobăie”, “ in the filth of years - în trivialitastea vremurilor” sugerează escavarea eului poetic prin operaţiunile memoriei involuntare. Pentru a înţelege cum se desfăşoară acest proces, prin ce miracol o impresie sau senzaţie este captată de memorie pentru ca , ulterior şi involuntary, să devină un operator al altor amintiri proustiene, se va face din nou apel la demersul proustian. Proust pretinde că, în mod inevitabil, modul în care  apare o senzaţie determină natura reală a trecutului pe care îl evocă şi a imaginilor corelate acestuia(29).
      Astfel, în mod involuntar, Merrill asociază ghirlanda cu un buchet autentic pe care l-a cumpărat, cu câţiva franci, şi pe care l-a oferit unei femei într-un taxi cu zece ani în urmă, într-un alt oraş, într-o zi asemănătoare.Incapabil să-şi amintească identitatea femeii, el o asociază cu una din tinerele la modă din acea perioadă. O astfel de amintire are conotaţii tragice, dureroase care se desprind din colocaţiile “misted with blood - acoperite cu sânge”, şi din faptul că florile au fost prinse şi presate de mâna tinerei femei cu unghii de un roşu aprins. Ultima colocaţie pune în evidenţă ipostaza lui Merrill de fiinţă senzuală. El  îşi descrie impresiile şi experienţele în termini fiziologici, poezia lui fiind o “fiziologie a spiritului” (Cioran în Buciu 8), marcată de o boală existenţială de care poetul încearcă să se vindece.
         În afară de implicaţiile metaforice ale memoriei, conform cărora elemente din viaţa cotidiană - “ clădirea şi buchetul” sunt transpuse în vehicoli emoţionali cu puternice conotaţii psihologice, această memorie este capabilă să se încarce şi cu elemente de natură mitică. Astfel femeia căreia i s-a oferit buchetul poate  fi interpretată ca simbolizând  lumea idealizată a timpului pierdut. Imaginea şi amintirea acestei femei îl transpune pe poet într-un spaţiu mitic.  Poetul îşi imaginează că este Orfeu urmărind-o pe Euridice, în timp ce coboară treptele spre infern: I am already on the stairs./ As it were, of where, I lived(264) . Aşa se face că eu sunt déjà, ca odinioară, / Pe treptele clădirii unde am locuit.
         Simbolul scării subliniază artistic faptul că pentru Merrill deghizarea conceptuală este relativă şi înşelătoare şi că el preferă să trăiască, mai degrabă, să supravieţuiască şi să sucombe în mit şi  simbol - de aici rezultă ipostaza lui Merrill de fiinţă mitică.
        În partea următoare a poeziei simbolul străzii unde a locuit este înlocuit  este înlocuit cu acea casă imaginară cu conotaţii metaforice în care a trăit. McClatchy sugerează o interpretare inedită încărcată de conotaţii metaforice şi anume că această casă este casa imaginară a artei în care poetul poate contempla destinul său artistic în strânsă legătură cu viaţa, cu timpul, în dubla sa ipostază de distrugător şi reformator:
       Well, that is what  life does. I stare / A moment longer, so. And presently / The massive volume of the world / Closes again. / Upon that book  I swear / To abide by what it teaches: / Gospels of  ugliness and waste. / Of towering voids, of soiled gusts.. / Of a shrieking to be faced / Full into, eyes astream with cold - / With cold? / AII right then. With self- knowledge (265).  Ei bine, asta-i viaţa. / Încă o clipă, aşa. Şi imediat / Volumul cel gros despre lume / Se închide din nou. / Jur pe carte / Să stăruiesc în ceea ce ne învaţă: /Învăţături despre urâţenie şi irosire./ Despre viduri biruitoare, rafale murdare /  Despre  un ţipăt asurzitor căruia să-i faci faţă / Cu ochi trădând luciditate / Luciditate? / Ei bine. Autocunoaştere.
             Această strofă ne dezvăluie strategia poetului de denunţare ca forma cea mai expresivă de enunţare a adevărurilor inimii. Ceea ce denunţă nu este lumea exterioară urâtă şi brutală, ci „ugliness and wastes - urâţenie şi irosire”, „towering voids - viduri biruitoare” şi  „ soiled gusts - rafale murdare” din interiorul său.  Această denunţare a propriei sale structuri interioare prefigurează transfigurarea metaforică a vieţii prin artă din ultima parte a poeziei. În această parte poetul este preocupat de destinul său artistic, iar demersul este aceeaşi interiorizare cu care ne-a răsfăţat pe parcursul acestei poezii. Lumea exterioară se reduce în mod ironic la câteva pagini ale unui cotidian, în timp ce imaginea primarului oraşului New York, care aruncă o privire asupra modului şi locului unde funcţionează poetul, poate fi interpretat ca expresia masculină a muzei artistice (267).
          Merrill  îşi contemplă creaţia marcat fiind de o viziune fatalistă. Îşi imaginează poezia „ weathering in the general view - alterându-se în ochii celorlalţi”, subevaluată fiind din cauza maladiei secolului în care trăim.
          Nemulţumit şi temându-se de o nouă prăbuşire emoţională, Merrill devine un agent de transfigurare prin revizuirea relaţiei dintre conceptul de autocunoaştere şi cunoaştere artistică. Transfigurarea realităţii este pusă în legătură cu o pastilă dizolvată într-un pahar cu apă. Pastila creează o atmosferă onirică, o stare de reverie , focalizată pe o scurtă poveste de dragoste trăită în Paris: With the result that back into my imagination / The city glides, like cities seen from the air,/ Mere smoke and sparkle to the passenger / Having in mind another destination. / Which now is not that honey - slow descent / Of the Champs-Ely sees, her hand in his, / But the dull need to make some kind of house / Out of the life lived, out of the love spent(268). Cu acel rezultat mă intorc în imaginar/ Oraşul alunecă uşor, asemenea oraşelor văzute de sus / Doar fum şi strălucire pentru pasagerul / Care are în minte o altă destinaţie. / Care acum nu este acel coborâş uşor - dulceag / AI Champ Elyse - urilor, mână în mână / Ci plictisitoarea nevoie de a crea un soi de refugiu / Din viaţa trăită şi iubirea pierdută.
       Oraşul a fost  interpretat de critici ca fiind emblematic pentru natura duală a poetului (268). Cele două oraşe, care fuzionează în mintea sa, ar putea simboliza tendinţa poetului de a denunţa  pe de o parte povara propriilor sale obsesii paradoxale, pe de altă parte, de a transfigura realitzatea prin puterea imaginaţiei şi a geniului său artistic. Sintagma „mere smoke and sparkle - doar fum  şi scânteie, strălucire” a fost interpretată de McClatchy ca sugerând „memoria depersonalizată într-o imagine” (270).
        În ceea ce priveşte imaginea Champs Wlysee-ului, aceasta ar reprezenta o tentaţie menită doar de a alina nostalgiile şi nu de a vindeca. Astfel, nici memoria, nici lumea reală sau virtuală nu îi pot oferi un refugiu. Casa pe care intenţionează să o construiască din viaţa trăită şi iubirea .., această destinaţie spirituală, este “domeniul civilizat al poeziei însăşi, unde casa, viaţa şi poezia semnifică unul şi acelaşi lucru” (270).
        Acelaşi symbol artistic este subiectul unei alte poezii intitulată “A Tenansy - O  reşedinţă”, scrisă în perioada în care Merrill locuia într-o casă din Stonington. McClatchy apreciază că şi tema acestei poezii este tot “eul poetic”(271). Această afirmaţie derivă din modelul proustian unde eroul lui Proust, asemenea lui Merrill se identifică cu elemente de decor existenţial - o catedrală, o piaţă, o reşedinţă - cum este cazul lui Merrill.
        Prima strofă clarifică, într-o anumită măsură, circumstanţele sociale evocate, şi anume faptul că după ce a terminat armata, Merrill şi-a reluat preocupările de civil şi analizează obligaţiile ce-i revin pe perioada de pace:  Something in the light of this March afternoon./ Recalls  that first and dazzling one / Of 1946 (274).  Ceva în lumina acestei după amiezi de martie / îi aminteşte de acea primă şi uluitoare după amiază/Din 1946 .
        Structura verbală “ recalls - îi reamintesc” concentrează întreaga sa strategie poetică şi anume menţionarea unui detaliu care generează o rememorare intensă. Această rememorare face ca poezia să oscileze între prezent şi trecut, ajutându-l pe poet să se reîntoarcă în timp la 1946, an care semnifivă perioada începutului preocupărilor artistice serioase  şi consistente.
             Versurile următoare introduce “The real old fashioned winter of my landlord-s fhrase - acea iarnă cu adevărat învechită conform frazeologiei proprietarului”, perioadă în care tot ce îl înconjura i se părea din ce în ce mai superficial, mai lipsit de consistenţă, mai “diafan”.
        Această interpretare, aparţinând lui McClatchy, poate fi în continuare adâncită şi reevaluată din perspective unei “hermeneutici a virtualităţii comunicării” (Buciu, 139). B. Fondane, comentat de Buciu, asemenea lui Merrill, fără a se detaşa de realitatea enunţării, a fost mai ales preocupat de virtualitatea ei. Pentru Fondane comunicarea este “în mod dialectic disimulativă”(139), între cei doi poli ai realului şi virtualului. Fondane susţine că cei doi termini reformulează o relaţie de “coincidenţia oppositorum”, unde primul - realul este camuflat în cel de al doilea - virtualul. Buciu afirmă că Fondane nu era de fapt preocupat de ceea ce un autor afirma, ci de ceea ce ar fi putut spune, de ceea ce ascunde.
       ... cum am putea oare interpreta următoarea strofă, decât ca fiind sfârşitul confruntării poetului cu un real refractar şi începutul tranzacţiei, de natură faustiană, cu virtualul, cu sublimul de tip romantic:  Bittle, sallow in the new radiance / Time to set the last wreath floating out / Above the deat, to sweep up flowers. The dance / Had ended, it was light, the men looked tired / And awkward in their uniform. / I sat, head thrown back, and with the dried stains / Of light on my cheek, proposed / This bargain with say with the source of light:/ That given a few years more / (Seven or ten or, what seemed vast, fifteen) / To spend in love, in a country not at war,/ I would give in return / All l had. All? A  little sun / Rose in my throat. The lease was drawn (275).   Fragil, gălbui în noua-i strălucire/ E timpul să aşezăm, ca un vis, ultima coroană/Deasupra celor morţi, să măturăm florile. Dansul / s-a sfârşit, era lumină, bărbaţii păreau obosiţi / şi stângaci în uniforma lor / m-am aşezat, cu capul dat pe spate şi cu pete/ uscate/ de lumină pe obraz, am propus/ această învoială, să zicem cu sursa de lumină / ca, dat fiind încă câţiva ani / şapte sau zece, sau ceea ce părea imens, / cinsprezece, / să-i petrec iubind, într-o ţară paşnică, / pentru aceasta aş da în schimb / tot ce aveam. Tot? Puţină căldură solară,/ m-a inundat. Concesionarea s-a încheiat ...(275)
        Sintagma „new radiance- noua strălucire” şi „this bargain with the source of light - această târguială cu sursa de lumină” sugerează un influx de „putere imaginativă” (275) înrădăcinată atât în viaţa trăită cât şi în virtuala iubire, pace, stabilitate emoţională şi împlinire. Ceea ce ar oferi în schimb ar fi  „All I had- tot ceea ce aveam”. Construcţia  repetată cu caracter interogativ pronominal „all - tot” sugerează preocuparea lui în ceea ce priveşte încărcătura  reală a potenţialului său emoţional, şi nu numai. Colocaţia „a little sun / rose, in my throut - puţină căldură solară m-a inundat” poate fi interpretată ca reprezentând sacrificiul cerut şi izolarea poetului de lumea reală.
        În  următoarea strofă asistăm la adâncirea crizei. Criza demarează cu aserţiunea propriei tendinţe de a poseda totul. „ Mine, with my thing and thoughts - Al meu, cu lucrurile şi gândurile mele”. Colocaţia „a changing light is deepening is changing / to a gild ballroom - o lumină nesigură se adânceşte, se transformă într-o sală  de bal aurită” este o metaforă vizuală. Merrill celebrează artistic puterea artei asupra vieţii. Şi totuşi efortul artistic nu este nici simplu nici uşor. Poetul comentează în mod ironic asupra strădaniei de a-l împlini, ironie care se revarsă din termenii „bound to break - nevoit să se dezarticuleze”.
      Intuind noua sa încărcătură spirituală şi destinaţia artistică asumată, Merrill simte că se desprinde de corpul  biologic, de materialitate şi se întreabă „Would it be called a soul- s-ar putea numi suflet?”
         O astfel de structură interogativă ar putea fi decodificată prin metoda lui Şestov, citat de Buciu, care sugerează că itinerariul spiritual al poetului semnifică „o călătorie prin suflet” sau în termenii lui Plotin „darul de a citi sufletul uman” (Buciu 140).. Mişcarea spre suflet, care reprezintă locul de depozitare a valorilor ancestrale, poate fi interpretat ca mişcarea spre o nouă casă, o nouă reşedinţă, locul de unde izvorăşte arta, unde aceasta înfloreşte şi capătă valenţele  eternităţii. Este tocmai itinerarul sugerat de  Merrill şi care ne conduce spre interpretarea că arta este singura destinaţie civilizată a minţii poetului şi prin extrapolare, a noastră, a cititorilor săi.
          Asemenea poetului american James Merrill, Gheorghe Apetroae, personalitate complexă cu performanţe în variate domenii: inginerie, publicistică, poezie, relativizează cu modelul proustian focalizându-şi atenţia pe momentele existenţiale: copilăria, care interacţionează cu memoria şi imaginarul, adolescenţa, perioada zbaterilor în încercarea disperată de a identifica “esenţa lucrurilor” (Rusu, 110) şi în sfârşit, stadiul creativităţii când poetul se cunoaşte pe sine prin scris. Ultimile două etape se circumscriu poeziei  “Noime”.  Lângă paternitate să rămâi, / cu nesfârşitul, de el îndrăgostit,/ iubitei i-ai furat obârşiei, gralul…/ I-ai colorat gândurile vorbite / cu cinabrul pietrei, / în El aprins / de întâlniri sub privirea infinitului:/ armoniile vieţii paterne…/ Adolescentul bătut dar neînvins/ de gânduri izvorâte dintr-un cer / de mistere, / şi atins de carnalul valurilor, rebele / dorinţe vii / le ţii şi le alergi de atunci, noime/ p\rguite de soarele, aromind / lanurile alămite de nori travertini, / cu culorile vii ale gândurilor….
            Trebuie  să subliniem că blânda căldură a zonelor închise, aproape interzise redate artistic  prin cuvântul “gralul” şi sintagma “cinabrul pietrei” sunt primele indicii de intimidate. Această intimidate caldă este rădăcina tuturor imaginilor psihologice arcuite în jurul paternităţii. Intrând în armonia vieţii paterne, imaginile încep să crească, să evadeze.
      Poetul adolescent exprimă, în a doua strofă,  o mare lege psihologică. El ne plasează într-un punct sensibil, moment în care trebuie să acceptăm detalii greu observabile. Primul ne plasează în transcendental, un transcendental ce ne sustrage accesului nemijlocit, devenind un centru de gravitate pasiv în care adolescentul “este bătut dar neînvins de înţelesuri izvorâte dintr-un cer de mistere”. Cu memoria încărcată de plinurile şi golurile adevărului, adolescentul plonjează în realitatea fiziologică “atins de carnalul valurilor”.
         Sintagmele “rebele dorinţe vii”, “noime pârguite de soarele, aromind / lanurile alămite de nori travertini, / cu culorile vii ale gândurilor” ne oferă “germeni de reverie” (Bachelard, 125). O lectură lineară ne-ar priva de reverii. Nu este o descriere fenomenologică a intrării în lume a poetului. Adevărata valoare dinamică o au “noimele”. Suntem în prezenţa unei imagini care visează, şi în felul acesta viază, invitându-ne să continuăm reverie pe care a creat-o. Căci ce poate fi mai frumos decât să-ţi imaginezi noime “aromind / lanurile alămite de nori travertini, / cu culorile vii ale gândurilor”. În felul acesta noimele au devenit “ un centru de gravitaţie poetică” (125), un centru de interes poetic. Noimele au devenit valori ale contemplării poetice, symbol al profunzimii poetului şi expresie a creativităţii sale.
          Poezia “Mărturii” este un duet de dragoste al poetului vizionar Gheorghe Apetroae cu patria mumă şi cu istoria ei sacră.  Patriei, / Istoria, cupolă de rubin, / e un cântec de arbore / întins peste neam…/E pajura ce-I poartă / în aripi / izvoarele / în culorile de sânge, / pâine şi cer; / E cântecul de dor / al trezitelor zări/ din Cartea Unirii…/   Printre genele zorilor / săgeată cerul arc, / întinsele rădăcini / şi trunchiul de Eroi: / arcul noii generaţii…/  Trandafirii cresc temple / din sângele ţărânei, / scut şi symbol:/ Limba şi  neamul,/ marea şi cerul / stau mărturii de safire, / Poporului român, Erou!
          Această poezie ne poate servi drept centru pentru a simţi consonanţa dintre imensitatea şi intensitatea istoriei poporului roman şi adâncimea fiinţei intime. Într-o încercare disperată de a descifra istoria patriei şi a transmite această formă superioară de cunoaştere  a posterităţii, poetul transfigurează artistic istoria noastră spirituală. Consternaţi, observăm mlădierea eului naţional. Pentru  a face această mlădiere perceptibilă, poetul leagă infimul de imens. Astfel  istoria apare transfigurată ca o “cupolă de rubin”, ca “un cântec de arbore  întins peste neam”, ca  “o pajură  ce-i poartă în aripi izvoarele  în culorile de sânge, pâine şi cer”, ca un “cântec de dor al trezitelor zori din Cartea bUnirii”. Asemenea asocieri demonstrează cum, în plan artistic, se  poate depăşi contradicţia dintre mic şi mare , real şi ireal, material  şi transcendental.
         În ultima strofă, pentru a pune în evidenţă elemente ce ţin de “psihologia  profunzimilor” “poporului roman, Erou”, Gheorghe Apetroae ne proiectează într-un spaţiu înalt calitativ unde “ trandafirii cresc temple / din  sângele ţărânei,/ scut şi simbol”. Pentru a ne ajuta să experimentăm consistenţa fiinţei naţionale, poetul apelează la o filosofie a detaliului asociind “limba şi neamul, marea şi cerul”, care, constituindu-se într-o emanaţie a memoriei naţionale involuntare, parafrazându-l pe Proust, ”stau mărturii de safire / Poporului roman, Erou!”.
         Poezia “ Judecata dreaptă” ne copleşeşte încă din prima strofă cu puterea unui adevăr:  “ Cei cunoscuţi, în dreptul de laudă,/ lăsaţi-vă prezentul pentru început /şi luaţi de model neînceputul / întoarcerea-I pedepsită pe rug…”
          Pentru a interpreta această strofă din perspectiva “ fenomenologiei imaginilor” (Bachelard, 162), metodă care în opinia lui Bachelard constă în constituirea imaginii ca “un exces al imaginaţiei”(162), pentru a surprinde irealitatea imaginii, legată de o puternică realitate, poetul Gheorghe Apetroae accentuează dialectica lui “început / neînceputul”.
          Dar imaginaţia lucrează nu numai în planul imaginilor, ci şi a ideilor. Poetul  creează un exemplu de “idée vis” (162) când continuă jocul dialecticii, joc ce  antrenează opoziţii neaşteptate: vulturi, corbi versus “zările în care înoată misterele”.
         Poetul, psiholog desăvârşit, animat mai mult sau mai puţin  conştient de ideologia proustiană conform căreia scrutarea adevărului implică o căutare autentică a sensurilor acestei lumi şi în consecinţă a sensurilor care stau la baza evoluţiei eului poetic, doreşte ca noţiunea de judecată dreaptă din titlul poeziei să nu rămână doar o reprezentare. Astfel, în ultima parte, o imensă dreptate cosmică se află în visul poetului despre dreptate. În centrul ei radiază o geometrie transcendentală: “fluvii de umbre, stele-n petreceri,/ ce curg pe albastre întinderi / ca erele apaşe cu iz de păcat.” Transcendenţa e dată de data aceasta de dialectica “păcat /lumină”, încărcată de puternice conotaţii psihologice şi metaforice.
        Finalul poeziei “cu lumina voastră  le înveşmântaţi” ne proiectează metaforic în miezul unei imagini luminoase. Judecata pronunţată în primele versuri se transformă în stare de vibraţie, iar simbolul luminii apare dezumbrit, umanizat.
       Valorile ideatice şi estetice cu puternice conotaţii metaforice prezente în poezia lui Gheorghe Apetroae pot pozitiva în mod civilizator şi cultural socialul încărcat de un exces de instincte vitale, egocentrice şi materialiste, menite să-l întineze.
        Doar cultura poate reînoi eticul şi salva moralitatea socială a lumii contemporane. James Merrill şi Gheorghe Apetroae prin promovarea unor toposuri lirice excepţionale, sunt promotorii marii literaturi menite să ne încânte şi să ne însănătoşească moral şi spiritual.
 
Bibliografie
 
Apetroae, Gheorghe, Spirale în imagini, Spirally Curved Images, Ade Print, Sibiu, Hermannstadt, 2009
Bachelard, Gaston, Poetica spaţiului, Editura Paralela 45, 2003
Buciu, Marian Victor, E.M. Cioran, Despărţirea continuă a autorului celui rău, Editura Fundaţiei Culturale Ideea Europeană , Bucureşti, 2005
McClactchy, J. D., White Paper, Columbia University Press, 1989

Ştefănescu, Cornelia, Destinul unei întâlniri. Marcel Proust şi românii, Editura Elion, 2001 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Literatura, Îți amintești? Gheorghe Apetroae de la Boroaia

 

ANOTIMPUL MIRACULOASELOR COMBUSTII

 ÎȚI AMINTEȘTI ?

 Ou sont neiges d'antan?

Francois Villon, Ballade des dames du temps jadis

 Autor: Gheorghe Apetroae de la Boroaia

*

Îţi aminteşti? Era cumplită iarna

în munţii

din zăpezile cu- aşterneri pe alei…

de când în lungile plimbări

de mâini pe-ascunse străzi, prin nefeline seri,

două inimi se înflăcărau

cu privirea şi-ardeau

cu foc celest, deslănțuit,

în ale dragostei văpăi...!

*

Și îți mai amintești

că într-un inefabil vis

tot aşteptai să vină primăvara...?!

Chiar te vedeai de multe ori

în parcul de flori nins,

plimbându-te

la brațul lui, cu sfieciune-ntins

și parcă nu credeai,

cum pe- nserat, lângă havuz,

privind în ochii tăi lazuri - aprinși

de irișii zglobii,

îmbălsămaţi de crini,

îți admira tot cerul tău în ei,

un necuprins-

galactic roi de celestine stele-...!

*

Și cât te fericea

cu-mbrăţişări prelungi,

te-n fiora și-nflăcăra cu sărutări adânci

și-ți presăra în părul alaniu

flori albe

de cais…Îți amintești...?

*

De câtă-nsufleţire-ați  dat

atunci iubirii,

tăcerii, locul i-ați găsit...!

Și-n depăşirea unui crez,

voi v-ați desprins ușor,

găsindu-vă alt sens

pe calea turmelor de stele,

alt mers, de ne-nțeles și-acum…!

 

*

Un drum de ger  prin voi,

în loc de flori

și treceri reci pe lungile poteci

care s-au nins

cu timpul scurs

în jocu-i ludic și firesc…!

Pe un cuprins al tău și-al lui,

al paradisului trecut, pierdut

de atunci de ne-nțeles,

de-atunci, de el, mereu să-ți amintești...!

*

Fălticeni, 1963 (variantă)

Literatura, despre p[catul adamic, autor> gheorghe Apetroae de la Boroaia

 

 

DESPRE PĂCATUL ADAMIC
autor: Gheorghe Apetroae, Sibiu
*
Copac, te creşti, mustind din tine liber,
cât stelele de ramul tău stau prinse
si-ți cântă înălţarea, pe ele le petreci
și-o boltă trecătoare lesne păstorești,
credința sinelui cu cristă înflorire!
Adamic în păcat, cu vrerile din urmă,
ne-ncovoiat de vânt, neclătinat iubirii,
Tu, nu poți fi copacul în irugă slugă…!
*
Sporind în ani prin rugii de pe hat,
copac în tine crești și, biciuit de ploi,
te înalți în cer, în lubrice plăceri
arzi rugul încrescut de alte primăveri,
iar cei scăpați de-a ta robie urcă
sfinţiți cu-al florilor înhăruit balsam
pe calea sevei tale întru re-nflorire,
în nou păcat, cu rost de-nmugurire…!
*
Copac din cer cobori, din lunga rătăcire,
l-al serilor extaz, dintr-un stelar cuprins,
te-ntorci la vechiul tău tărâm, în glie,
te-nfingi  Cu-vânt în frunza ruginie
și-austra-nflăcărare- a inimii sporești…!
Ajuns izvor de vreri, de clipe, tâlhărindu-l,
îți ții de rug Cu-vântul, veşnicia, pat,
învălurat de raze reînverzeşti curat...!
*
Copac te creşti stăpân pe Prea- înalt,
reînfrunzeşti bogat și-ncendiat de flori,
mustind de sevă, liber, adamic în păcat,
ești rugul la altar de sfinte sărbători,
prin vremi ucigătoare-aspre, ne-ntomnat...!
Stăpân pe cer și peste Ne-nceput,
rămâi copacul verde, veșnic înflorit-
o arcă de Cuvânt la bolta în turcoaz-…

Curmătura Rășinari, 15.05.2013

 

 

Literatura: poemul ecstatic: TREZEȘTE-TE ÎN MINE-ECSTATIC; autor: Gheorghe APETROAE, Sibiu

 

TREZEȘTE-TE ÎN MINE- ECSTATIC

Autor: Gheorghe APETROAE, Sibiu

*

Prima rază sinceră prinsă de cerul

desprins de Haos, izvor de licori

și de arșiță,

trezește-te în mine!

Trezește-te în mine, din brațele

primei clipe – primul gând al tău

și al meu:

ecouri de valuri…!

*

La prânzul primelor stele, azurul

își leagănă în al tău vânt

și acum, nestatornicia…

Încă o rază s-a născut

din tine și, încă o clipă…

O altă sămânță, o altă speranță…

*

Și nu mă supără că mijlocul

primei zile

numai de tine este cuprins…

Dar, trezește-te în mine univers

de lumină-

sămânța albastră legănată de timp…

*

Scutură-te în zodii ninsori de zâmbet

și  de lacrimi

peste liniști de vară:

aștrii cei de seară și zi

pe totul Neînceput …

Trezește-te în mine,

să-mi povestești despre prima dragoste

cu azurul…!

 

”Interferențe”, nr. 6, decembrie, 1998.

 

 

LITERATURA- LÂNGĂ LABIȘ, SUB CRUCEA TALIONULUI. AUTOR GHEORGHE APETROAE

 ÎN AJUNUL FESTIVALULUI- CONCURS DE POEZIE „NICOLAE LABIȘ”

Iată și cuvintele despre „EL, LABIȘ”, pe care le-am glăsuit în fața dragilor mei colegi de liceu în sala de protocol a pensiunii „BUCOVINA”, din localitatea ”Poiana Mărului, comuna MĂLINI, județul Suceava, în anul 2014. Iată, cum și în 2022 am asistat tot la o secetă, cum a fost cea din anul 1946, descrisă cu atât patos de poetul Labiș în poemul său monumental „Moartea căprioarei”.

LÂNGĂ LABIȘ, SUB CRUCEA TALIONULUI
autor: Gheorghe Apetroae de la Boroaia
*
Era atunci când El, pe codrii arși ai Suhei, împărat,
vorbea cu fagii însetați din uscăciunea frunzei,
când în prelins, izvoarele curgeau în adăparea ciutei
și-o stea-n galop pe cer topit, de arma tatălui atinsă
cădea pe ocoliș de munți în inima poienii dogorâte!...
*
Era când ochii lui scrutau lazurul pietrei muntelui încinsă
în flișul ametist căzut din despicarea-n secetă a stâncii,
de-al Stânișoarei miez vulcanic, reaprins în ochii mari ai astrei...
Dansau cu el în apa Suhei poienile cu luminări în arce
și sfinxul temător căzut în cerul din fuiorul Parcei!
*
De-atunci se-ncing mereu în luminări, la creste focuri -
sudori cu iz de vâsc şi mosc din maldăre de cetini
și ciute-n cavalcade trec pe-alama feţelor agreste
la șuvoirile-n izvoare, purtate în beții stelare –
l-amiezi caniculare, satanice în duh, în inelări barbare…
*
Îl vezi, ca și atunci, pe obârşie - nfrățit cu linxul,
cu brazii cei înalți și retezați de vânt la „Taliana cruce”,
cu fagii groși căzuți și de țapini conduși înspre uluce,
el suferind de prăvălirea lor în irizări năluce
spre poala muntelui întoarsă-n cer la vânătoarea ciutei!
*
În retrezire-i Stânișoara, când crestele-și veșmântă-
în văl de soare - ncins, alt duh să se aprindă,
tot altă stea căzută din abis cu chip de căprioară
în apa limpede a Suhei, bând însetată, ca să piară
de clonțul cel de fier al pasării cu aripi reci, atinsă…
Și-aceleași locuri dragi, la-altar de cer îi cântă...
*
Tu mergi la locul sfânt, al lui, să îl urmezi sălbatic
l - auz de clopote cu limbi însângerate, de furtuni purtate,
jelindu-i inima din ne-nceput a ciutei, sub Talionul Crucii,
de-al pasării cu clonț de fier ucisă: un zbor fatal
al glonțului păgân dintr-o paternă, flămânzită pușcă…!
Gheorghe Apetroae, Moișa - Boroaia, 20.08.1988

Literatura: ARCA ALBASTRĂ. Autor: Gheorghe Apetroae, Sibiu

 

ARCA ALBASTRĂ

 

Autor: Gheorghe Apetroae, Sibiu

 

Cât râde-n Ea lumina, iar El de Ne-nceput

şi-un univers albastru îi stă în rost supus,

de-l satură statornice- vânjoase rădăcini,

rămâne El, tot crinul, ninsori de flori pe buze

în crome să i le aştearnă, să-i lunece prin simţuri!

 

E  Luna, arca solitară și El pe brațe-o poartă,

un fluture în zbor încoronat de raze,

în ciuda celor prinși să-i spargă crisalida,

a-i nimici credința și-a-l arunca în visuri…

Clepsidra lui e cerul și-i curge, adâncindu-l!

 

Din trunchiul în inele, bătrâna arcă-n valuri

n-ar vrea s-o ştie El într-un alt cerc căzută

o- ngălbenită frunză pe-o apă în derivă,

sfârşind în putrezimi, ci-n albăstrimi stăpână

și-n grija Providenţei, cu ceru-n armonii...!

 

Nici nu ar vrea să-i vadă reci resturile sfinte

din formele divine, nisip pe alte valuri

în alte simetrii…! Ar vrea, în schimb, s-o ştie

din ancore scăpată, în zbor și-n albe piruiete

cu frângeri adamite, Lelith, în nebunii…!

 

Adam e El şi nu e Noe și-n valpurgia vieţii,

păşind prin slova ei, s-ar vrea desculţ şi-un fraged

copac reînflorit. El nu i-ar duce-n purgatoriu nudul:

să-i curăţe lui duhul de triste amăgiri

cu trupul ei albastru de pasăre columbă…

 

Privind adânc în cer, se ţine drept bătrânul...!

El, fără El, cu gândul să-i contureze chipul-

însângerând cu-vântu-n raze un buchet de crini...

În ochi-i de smarald, în Ea pluteşte-albastru

simţirea din nelinişti, să-şi înţeleagă rostul,...!

 

Când sevă e încă destulă, din vrere-nmugurindu-I,

reînfrunziri de gânduri nu-s grele-n asfințiri…

În Haosul lipsit de stele nu e loc de amurgiri!  

Iar, decât o Lună - Arca,  ca o lebădă de gheaţă,

mai bine blândul Luceafăr, ce îl mângâie de-o viaţă...!

 

 

 

 

Considerații filosofice. Despre Constantin Noica. Autor: Gheorghe Apetroae Dela Boroaia

 Un răspuns (revăzut) la Isabela Vasiliu-Scraba: Sfârsitul filozofului Constantin Noica

ÎN FIREA FILOSOFULUI CONSTANTIN NOICA
Autor Gheorghe Apetroae 

L-am întâlnit de mai multe ori pe filosoful Noica în mersul mașinii, care mă ducea în interes de serviciu la lucrările de investiții pastorale pe care le realizam atunci în munții Sibiului, dar și în cel al culegerii de elemente geo-floristice pentru teza de doctorat, pe care o pregăteam atunci,, prin anul 1982,, cu trecere, desigur, prin Stațiunea Păltiniș, înspre munții Cindrelului, ai Frumoasei și ai Șerbotei. L-am întâlnit, de mai multe ori, pe drumul ce urcă înspre Stațiunea Păltiniș, pe traseul de la Cantonul Silvic, la Schitul Păltiniș, dar și mai jos, până la cărarea care îl ducea la o casă - cabană de lemn relativ mică, așezată pe un deal gru accesibil, între brazi, în care locuia de câțiva ani. Era un bătrân slab, potrivit de înalt și cu baston. Purta un pardisiu uzat și pe cap avea o bască, la fel de uzată, ce acoperea doar parțial o frunte lată și înaltă care îi profila un chip liturgic.... Dar, Noica nu drumețea întâmplător. Pe drumul pe care îl parcurgea zilnic, odată sau de mai multe ori, cuprins și învăluit de mirajul locurilor de mister blagiene, filosoful gândea profund și dialoga maieutic cu Socrate... Gândea la aporiile eleatului Zenon și la adevărul dublu-aletheic al lui Platon, la ființarea parmenidică, la nelimită și la perathosul pitagoreic, la dialectica, holistica și la idealismul obiectiv ontologic al lui Hegel, la raționalitatea cosmică și la criticismul esoteric al lui Kant, la intuițiile bergsoniene... La ce nu gândea marele filosof...? Gândea, parcă de braț cu Aristotel, la silogisme și la simboluri, la esențele categorial- existențiale, la logica formelor eucldiene, dar și la cele neuclidiene și hilbertiene, la axiomele negaționiste și bucuriilor sale simple, la dialectica și metafizica fenomenologică a spiritului husserlian și al ființării de Sine și pentru Sine, la nihilismul heideggerian, la diferențialele divine ale simetriilor monadice leibniziene, la raționalismul euristic cartesian, la psihologismul Gestalt- levinic și la ipotezele cuantice einsteiniene. Nu neglija, totuși, misterul cognoscibil mitic și ontologic neotomist, nici agnosticismul lui David Hume, nici scolastica lui Anselm de Canterbury, nici antropologismul lui Kierkegaard cu acel katarsis in fatum, ca act estetic-epistemologic pur, promovat de Gentile și dezvoltat, prin spinozismul ontic lessingian, prin Levi-Strauss, la deism și adaptat la estetismul structural, totul spre meliorismul spencerian pe care l-a transcens filosoful român prin prisma sociologismului augustcomtean, el, însuși,neputând fi rupt, nicidecum, de socialul românesc, de binefaceri și de tragismele sale...
Filosoful Noica, în condiția sa existențială, accepta austerul și îi repugna hedonismul... Fundamenta, în același timp, în legea lui, hermeneutic și axiologic, construcțiile logice formale ale convenționalismului neopozitivist scientist, promovat atunci în mare vogă de Scoala pozitivistă de la Viena, identificând cu profunzimea sa valențele apoteotice existențiale raționale camusiene în dimensionarea fenomenologic duală a Universalului, ființatrea Totului- absolutului spațio- temporal, desigur, din orizontul său ideatic și din cel al devenirii bergsoniene, dar și din cel al ființării supraumane, elitist și nihilistic nietzscheene. Era dotat, și domnia sa, cu acea voință de putere schopenhaueriană, ca și Nietzsche, un aspect care a fost tratat de filosoful Noica atât de eminescien,în spiritul ancestral umanist românesc, fără a se delimita, cu viziunea sa kantiană, de declinul multicultural și social determinat al Occidentului, mergând, desigur, în ciclicitate, în destinul ființării biologice, în exemple valide, pe urmele predecesorului său, Oswald Spengler..!
Mulți oportuniști l-au căutat și l-au abordat speculativ pentru viziunile sale filosofice sistemice, pentru deschiderea spre rațiune, spre logică și spre metafizică, adunând și convorbirile cu el într-un așa-zis Jurnal de la Păltuiniș, dar pe care l-au ținut și l-au mediatizat numai pentru a-și obține valențe valorice prin El...

Merg deseori la schitul Păltiniș, acolo unde este înmormântat filosoful și aprind lumânări pentru viii și pentru morții mei, dar, nu de puține ori, aprind o lumânare într-un gând de rugă și pentru cel care a fost intelectualul strălucit, demiurg, marele filosof român, Constantin Noica! Gheorghe Apetroae, Sibiu.

LA SCHITUL PĂLTINIȘ- SIBIU
lui Constantin NOICA
Autor: Gheorghe Apetroae 
*
Chemat întru a sa ființă, la Păltiniș revii ades 
și intri-n casa-n care Noica își rostise geniul,
apoi să te îndrepți spre schit, la El, să-i spui
că-n hruba mică de pe Dealul Mare
bizonii pe pereții (peșterii) pictați și-acum
îl stăruiesc cu prețul unei vieți stelare...!
*
La locul lui de veci, la schitul sfânt te urci
să sapi cu vlaga peșterii într-o sfințită stâncă,
să-l vezi la fața-I- un altar de cer, sub brazi
cum stă imperial, cu Tricolor la cap, veghind
încoronat de flori, de buxuși și smirdari,
trancederea de limită prin abisale-I gânduri…!
*
Să cânți din El cu El și maice în evlavie și har
la corul slujbelor de binecuvântare,
când toaca-l retrezește și clopotele-i cântă,
primind pe cei ce vin înșiruiți la schit
din locuri multe neștiute, din necaz și ură
la o solemnă, sacră, preoțească rugă...!
*
Cu el, să cânți la cerul albăstrit de El, în El,
să îl revezi pe bolta-n care ți-a premers,
cât lumânări din ființarea Sa în veci emerg,
cu rosturi drepte ard și-n oglidire-l țes...
Revii la Schit, pe chipul lui să-ți altoiești destinul
și șă-ți strecori din Haos, la al lumii Univers,
trăirile prin El, de cosmică lumină...!

Schitul Păltiniș, Sibiu
18. 07. 2021

Literatura. ARDELEANUL PATRIOT AVRAM IANCU, 150 DE ANI ÎN DORUL ROMÂNILOR. Autor: Gheorghe Apetroae de la Boroaia.

 ARDELEANUL PATRIOT AVRAM IANCU, 150 DE ANI ÎN DORUL ROMÂNILOR

Autor: Gheorghe Apetroae Delaboroaia

AVRAM IANCU este românul cu cetățenia austriacă și de religie ortodoxă, care s-a născut în anul 1824 în Munții Apuseni, la Vidra de Sus, în satul de reședință al comunei cu același nume din județul Alba, într-o familie de țărani de moți înstăriți. Cel dintâi strămoș cunoscut al lui Avram Iancu a fost preotul Gheorghe Iancu, fratele lui HOREA și bunicul lui Avram IANCU, preot ortodox în satul Vidra de Sus, participant la răscoala lui Horea. A avut șapte copii, dintre care unul dintre copii, ALISANDRU a fost tatăl viitorului erou pașoptist român, Avram IANCU.

Primii ani de scoală, Avram Iancu i-a urmat la Vidra şi Câmpeni, clasele elementare la Abrud, gimnaziul inferior la Zlatna, iar cursul superior şi Facultatea de Drept la Cluj. A terminat cu eminență Facultatea de Drept, în anul 1845 și s-a pregătit în meseria de avocat, a cărei atestare a primit-o în anul 1848. A fost un avocat transilvănean și revoluționar român pașoptist, care în preajma izbucnirii revoluţiei de la 1848, făcea parte din elita intelectulităţii românesti transilvanene luptătoare pentru emancipare socială şi naţională. Iubirea faţă de neam şi ţară îl fac pe Avram Iancu să-şi exprime dezacordul fată de moţiunea votată la 15 martie 1848, la Budapesta, care era potrivnică poporului român majoritar din Transilvania şi care prevedea unirea forţată a acestei provincii cu Ungaria. Militant de seamă pentru desfiinţarea iobăgiei din Transilvania şi pentru respectarea libertăţilor naţionale ale românilor s-a implicat în activitatea politică și militară în anii 1848-1849 și a jucat un rol important în Revoluția de la 1848 din Transilvania.

Cu spirit patriotic național românesc adânc, a fost unul dintre initiatorii şi organizatorii adunărilor de la Blaj din 30 aprilie, 15 – 17 mai şi 15 – 23 septembrie 1848 și conducătorul de fapt al Țării Moților în anul 1849, comandând armata românilor transilvăneni, în alianță cu armata austriacă, împotriva trupelor revoluționare ungare aflate sub conducerea lui Lajos Kossuth.

A decedat la 10 septembrie 1872, la Baia de Criș, Hunedoara- România și a fost îngropat în cimitirul de la Țebea, potrivit dorinței sale, lângă gorunul lui Horea, unde odihnește sub gorunul bătrân și lângă tunul libertății noastre naționale, într-o permanentă veghe la neam și la țară. De aceea, am încercat să-l imortalizez în poemul pe care l-am intitulat:

”DORUL DE IANCUL”

autor: Gheorghe APETROAE, Sibiu

*

De dor de Craiul lor,

răsar la Ţebea moţii …

Îşi leapădă calvarul

şi-l freamătă-n gorun,

să le coboare Iancul

în retrezire cerul

cu Vidra în cunună

şi Apusenii brâu …!

*

Sfânt, magul libertăţii

şi soarele dreptăţii

se-nalţă printre astre

mai falnic, mai august …

Durerea să le-o curme,

El se revarsă-n zorii

împărtăşiţi cu Horea,

sub roata altei lumi …!

*

Furtuni de vin, să le înfrunte,

El se-mpleteşte-n ramul

gorunului din Ţebea

cu freamătul român !

Din Mureş le cuvântă,

din Arieş le cântă

pe undele soboare

de harfe îngereşti …!

*

Că-s ocrotiţi de Thetis,

mărturiseşte Crişul

cu malul drept în Tisa

şi malul stâng în Nistrul,

o mamă, România,

i-a botezat şi-n Jii...

La Ţebea-nalt gorunul,

le stăruie zenitul !

*

În templul Judecăţii,

din tronul dreptei legi

le porunceşte Iancul,

îi vredniceşte sfântul

să-şi neclintească locul, şi,

împlinindu-i gândul,

pe Apuseni, pe Alba,

va străluci Crai Nou!

*

Înconjurat seraphic

pe drumul sfânt al Vidrei

îi însoţeşte Iancul în cer,

în munţi şi-n fii …

Să le aline dorul,

El le-mplineşte visul …

Se creşte-n cer înalt gorunul

şi se preschimbă-n scuturi

cu chip de moţi, Ardealul

iubit de Dumnezeu...!

Literatura- exegeză poetică. ÎN FIREA FILOSOFULUI CONSTANTIN NOICA Autor Gheorghe Apetroae de la Boroaia

 Un răspuns la Isabela Vasiliu-Scraba: Sfârsitul filozofului Constantin Noica

ÎN FIREA FILOSOFULUI CONSTANTIN NOICA

Autor Gheorghe Apetroae de la Boroaia

L-am întâlnit de mai multe ori pe filosoful Noica în mersul mașinii, care mă ducea în interes de serviciu dar și în cel al culegerii de elemente geo-floristice pentru teza de doctorat, pe care o pregăteam atunci,, prin anul 1982,, cu trecere prin Stațiunea Păltiniș, înspre munții Cindrelului, Frumoasei și Șerbotei. L-am întâlnit pe drumul ce urcă înspre Stațiunea Păltiniș, pe traseul de la Cantonul silvic, la Schitul Păltiniș, dar și mai jos, până la cărarea care îl ducea la o casă - cabană de lemn în care locuia. Era un bătrân slab, potrivit de înalt și cu baston. Purta un pardisiu uzat și pe cap avea o bască, la fel de uzată, ce acoperea doar parțial o frunte lată și înaltă.... Dar, nu drumețea întâmplător. Pe drumul pe care îl parcurgea zilnic,, odată sau de mai multe ori, filosoful gândea și dialoga cu Socrate... Gândea la Platon și la ființarea parmenidică, la perathosul pitagoreic, la dialectica și la idealismul obiectiv ontologic al lui Hegel, la criticismul lui Kant. La ce nu gândea...? Gândea la Aristotel și la logica formelor, la axiomele bucuriilor simple, la dialectica și la fenomenologoa spiritului husserlian și fundamenta, în legea lui, construcțiile logice formale ale convenționalismului pozitivist, prin identificarea de valențe apoteotice raționale în profunzimile fenomenologice ale existenței totale, în ființare și în cele ale spiritului ancestral românesc... Mulți oportuniști l-au căutat și l-au abordat speculativ, adunând și convorbirile cu el într-un Jurnal, pe care i l-au ținut numai pentru a-și obține valențe valorice prin El... Merg deseori la schitul Păltiniș, acolo unde este înmormântat și aprind lumânări pentru viii și morții mei, dar, nu de puține ori, și o lumânare pentru cel care a fost intelectualul strălucit, filosoful român Constantin Noica! G. Ap.

LA SCHITUL PĂLTINIȘ- SIBIU

lui Constantin NOICA

autor: Gheorghe Apetroae de la Boroaia

*

Chemat întru ființa Lui, la Păltiniș revii

și intri-n casa-n care Noica își rostise geniul,

apoi te-ndrepți spre schit, la El, să-i spui

că-n hruba mică de pe Dealul Mare

bizonii pe pereții (peșterii) pictați și-acum

îl stăruiesc cu prețul unei vieți stelare!

*

Apoi, la locul lui de veci, la schitul sfânt te urci

să sapi cu vlaga peșterii într-o sfințită glie,

să-l vezi cu fața-I- un altar de cer, sub brazi

cum stă imperial, la cap cu Tricolor, gândind

încoronat de flori, de buxuși și smirdari,

trancederea de limită prin abisale gânduri…!

*

Să cânți cu El și maice în evlavie și har

la corul slujbelor de binecuvântare,

când toaca-l retrezește, clopotele-i cântă,

primind pe cei ce vin înșiruiți la schit

din locuri neștiute, din necaz și ură

la o solemnă, sacră, preoțească rugă...!

*

Cu el, să cânți la cerul albăstrit de El, în El

și să-l revezi pe bolta-n care ți-a premers,

cât lumânări din ființarea Sa de veci

cu rosturi drepte ard și-n oglidiri te țes,

revii la Schit, pe chipul lui să-ți altoiești destinul

și șă-ți strecori din Haos la al lumii Univers,

trăirile prin El, de cosmică lumină...!

Schitul Păltiniș, Sibiu

18. 07. 2021

Literatura, Epistola de la Vârtoape, autor: Gheorghe Apetroae de la Boroaia

 

EPISTOLA  DE  LA  VÂRTOAPE

Autor: Gheorghe Apetroae de la  Boroaia

*

La Vârtoape, în munţi, din neguri mari

coborâţi, diavolii povestesc până târziu
cu colibele pustii ale jinarilor

şi cu stâncile înnegrite de fulgere,
despre tunete, nelimită, black boole

și despre turmele coborâte devale

de pe ierburile cu creşteri stelare…

Tu, pe colțuri de stânci, cu ploile mărunte

de toamnă scrii ideile tale, siluindu-le !…
 *
Scrii de acolo, de unde împărăţesc
cu începutul, neînceputul, crestele Măgurii,
în pajiştile albe ale Tomnatecului
vara, mioarele, acum misterele…,
când, dinspre Tâlvă, un miros sălbatic de lup,
răspândit de vânt peste ţancul pustiu
și înnegurat din Şugage,
sfâșie clipe și procreaţia o reneagă…!

*

Când, în țipete, din mirajul înălțimilor

Vulturii, monahi la altarul cerului,

coboară sub stânci s-apuce din hoitul

caprelor prădate de lupi…

Ai ămas la Vârtoape cu culmile sinistre,
înfipte abisal în cerul tomnatic
şi cu sălaşele reci și pustii din nopţile
la care cerbii Lebei, adăstând,
tot rumegă în cerc semnele primăverii…
*

Ai rămas să scrii aici, unde ai descoperit

cristalul opal al luminii solitare
cu limpezirile cerului din ultimul apus….
Scrii de aici în privirile vântului- surle

în picuri mărunți- cu lacrimile toamnei,

şuierând printre crengile rupte,
învăluind stindardele înalte de pini,

să înveți  zborul spre înalțime!
*

Scrii și în tine rescrii, simţind răceala
frumuseţii din care au coborât
turmele, revenind în Gugă la datini…!

La Vârtoape te-ai spălat în izvorul cel
al izvorului adânc, al locului fără loc

cu netimp, de abisaluri galactice, 

de cuvintele grele, pe care le-ai bolborosit,
fluierându-le griji, lacrimi ale Șerbotelor

pe grindurile mari ale Curpătului…

*

Toiagul alb al orbului, de aici îl porți
în pretutindeni și în oricând plăsmuit
cu arabescurile primei tale filosofii…,
de aici din munți, de la Vârtoape,

în care, căzut, ca într-un păcat,
și rămas în solitudine, scrii veciei

cu semne de iarnă timpurie, scrii

epistola vieții rămase cu lacrimi de toamnă…!

 

Sibiu – Vârtoapele Jinnei, 28 septembrie,1996

Literatura: ÎMBĂLSĂMEAZĂ UN CER, autor: Gheorghe Apetroae de la Boroaia

 

 ZBORURI ÎN ABIS                                                                       

ÎMBĂLSĂMEAZĂ UN CER 

autor: Gheorghe Apetroae de la Boroaia

În necuprinsuri de ninsori -

petale slobozite-n marea

din  irişi, lacrimând regale,

îmbălsămează-un cer cu flori...

Gingaşi și graţioși, dragi zori,

din visele în voi răsfrânte

cu  sângerări blue sfinţite,

luaţi-mă-n  muguri cu voi...!

Purtaţi-mă! şi-n drumul cris

pe orizontul larg deschis

să înfloresc din voi, Narcis,

iubirea din sublimul vis...!

Din miez galactic, să vă cern 

lumina în tăcerea serii,

și-n vis cu viersul primăverii,

pe toate scumpe flori, vă chem...!

Fălticeni 1963

Literatura: Despre necuprins, Gheorghe Apetroae

 

ANOTIMPUL  MIRACULOASELOR COMBUSTII                                                                       

DESPRE  NECUPRINS

Autor: Gheorghe Apertroae de la Boroaia

*
Norul  aluniu de  fluturi e  mintea ta,

plutind  fantoşă  în real,  atinsă

de o unică  fluorescenţă  nocturnă...

În zbucium galactic, de sine e împinsă,

să-i plângi câştigul frumuseţii târzii,

ca unui  Protagoras abia împlinit:

mercenarul  de sofisme…despre

Necuprins- Neînceputul fără de cuprins...!

*

Chiar şi sfârşitului, în clar, i-ai văzut

jocul  pleoapei  negre  pe iris...

și, de-simţindu-i  gândului, umbrele

adânci, încerci iubirile-I în iubirea

unui  Nevăzut... În el, ai simţit

pulsul  crescut cu sângerie măsură…!

*

Eşti un Gorgias,  fără de scrupule…

De Socrate  hulit,  adevărul îl porţi

fără sine,  numai de teama  preţuirii…

statornic, de averile-ți fără preț încă răpit

pe traveea puterii care te-a  atins,

te plimbi, vestind  halucinaţiile lumii...!

*
Capul maculat în crisotil ţi-e desgheocat

de necunoaşterea  vieţii  din urmă,

iar vindecarea de convingeri rebele

ţi-e cu-vântul zefir şi... te înfricoşează

când, adiind, naşte din tine un sfânt...

Munca ta liberă, etern  neplătită:

Neînceputul în Necuprins te însumă !…

Sibiu, 03.12.1989

Studiul științific: conf. univ. dr. Clementina Mihăilescu- conferința, 2015, poezia lui Gheorghe Apetroae d. l. B.

 2015-Conferința organizată de Institutul de Științe Socio- umane, din cadrul Academiei Române, intitulată ”Poezia lui Gheorghe APETROAE- expresie a voinței de restituire a formelor și experiențelor fundamentale”, conf. univ. dr. Clementina Mihăilescu, în colaborare cu prof. Stela Pleșa. Rezumat în analele Institutului de Științe Socio- umane, din cadrul Academiei Române.