Literatura, Ecliză, Gheorghe Apetroae Sibiu

III.  ANOTIMPUL  MIRACULOASELOR COMBUSTII                                                                       

 ECLIZĂ 

Admiri din vremuirea bolţii,

crepusculul : un  vid olivic,

icnind a neguri şi-a xilinic

în jocul gândului..., în umbră,

mesteceni verucoşi se  plimbă

la Sihăstrie-n albe văluri...

De zi şi noapte, se-mpreună

în luminări: ...cu  jar de rugă…

Roiesc  făclii  pe luciul  bolţii,

de-nvăluie  catapeteasma

cu chip de sfinţi: bătrâni călugări,

pe-adâncile cărări presfinte,

cu sufletul păşesc prin naos,

de umplu candele  cu haruri

din Dumnezeu şi sie-şi cântă

în ruga  avraamei  treceri…

Sperând  a-şi drege greu, destinul,

au năvălit întru  ne-ştire

cum  ea, măicuţă-n mănăstire,

...atâţi ne-buni şi proşti din fire,

la Sihăstrie- n Sihăstrie!

iar, tu desfaci  corola, stelei, 

şi- o-ntinzi pe cer, în al ei sine,

trezind din seară câte-un astru,

în zori, să-i coloreazi  azurul,

în plânsul munţilor sihastri...

 

Sihăstrie, Neamţ

17 august 1965

Literatura, Secunda re-vărsare, Gheorghe Apetroae Sibiu

IV. TEMPLE  ÎN  FLĂCĂRI

 

SECUNDA RE-VĂRSARE

Eşti rugul care arde

cu credinţa

oricărei nefiinţe

când trece în fiinţă

prin arcele albastre,

undă de lumină

răsfrântă în oglinda umbrei

ne-putinţă…

Tot tu, în templele plăcerii,

ne-zidite

împarţi iubirile

de groază despărţite

şi le oferi

ca jertfă eului banal,

ambrozii în pocal

cu-arome de cuvinte...

şi  pieri în florile

de mângâieri aprinse,

mai plângi cu ierburile

sub copite,

ecvestre-exilate lacrimi,

şiroind dureri

pe faţa libertăţii

fiecărei clipe…

 Da!..că totul nu-i decât

secunda  re-vărsare

a cerului căzut

în crâncena vâltoare,

gemând de faceri vii

cu apa în bulboane

sub roata carului stelar...

în inelări barbare...

Literatura, Anotimp cu roze, Gheorghe Apetroae Sibiu

V.         ZBORURI       ÎN     ABIS                                                                       

ANOTIMOP  CU   ROZE

Sub ropotiri  de ploi  şi umbre

ce cad  pe seama  bolţii vide,

tu crezi în veşnicii şi-n  vrerea

din simţul de-mpărţit al stâncii,

te-aprinzi şi arzi un  cer de graţii

pe-abis, oglindă  de  ne-linişti....

ţi-i semnul din fereastră, înger...

căderi  de clipe pe  albastru

şi nins  al  razei  pe  nemargini,

când el, sordid, e-n pretutindeni...

Gândeşti  cum  zei , în rugăciune

ţi-ard  grijile, să-ţi cânte-n sine

pe  strune , un crâmpei de sunet

din  ne-nceputuri  cu descântec ...

Iar gliei,  care astăzi  doarme,

îi înlesneşti rodul de flăcări:

fiori, şoptiri, plăceri  şi patimi...

ari tu, în  blues, plugul  aprig

pe  vrerea  dimineţii  harnic

cu plânsu-ţi  de destin gongoric...

Culci, leagănată-n pale  cristic

credinţa  razelor  ascunse

şi-n loc de un ev nou, nimicul,

sub vălul alb pe  ram de  sânger,

l-ascunzi în  flăcări, jar de fluier:

eter  străpuns  de nesfârşire 

şi-ţi  reclădeşti, zidind iluzii

din resturi...Culci cu-vinte triste

cum irişii sub pleoape, umezi...

Striveşti şi-arunci flori pe destine,

simţiri de astre, celor mistici

pe trecerile  prin  adâncuri,

le strângi în chingile sublime...

Pe rugul  vrerii  îţi coci gândul

şi-arzi  neputerea ta  în  sfârcuri,

un astru desfătat de cântec

şi  clopot, limbei sângerânde….

Metafizica,Comentariu la Christian Morgenstern- cântece de spânzurătoare, Gheorghe Apetroae Sibiu

IV.   SONATA  ASTRELOR

6.IV.    CHLORIS

Pe-aldine roze lungi cărări,

din lutul tău îţi cântă  orfic

însângerat de-nmugurire

un vid  în răsăritul grav…

asculţi glasul străin, vuind

din  razele ce  limpezi curg

în  despletiri din adevăr

pe  iarba  udă  de  lumină…

sunt flăcări, arce-n destrămări…

ne- linişti şi  lungi  aşteptări…

E prima, Chloris, cea-nflorită

în sânii rotunjiţi de  El…

tot semănând pe cer alt cer,

şi regăseste-n ei vâltoarea

din Gangele  cu- nfiorarea

prin trup, plăcerile-i cuminţi…

S-ocupi  imensul,  îl deşiri

un nor de fluturi : stele-n cârd,

ce cad , spre  a le păstori…

le tot săruţi, să le seduci,

cu ele,  rătăcind absurdul…

În turnul  tău  uşor le  urci

prin venele- cărări albastre...

să le subjugi le răstigneşti

fiinţa  lor, pe-a ta  icoană

în patul cald al închinării

tot  altelor  iubiri  lactee…

Eşti  zeul ce presară –n flori

pe câmpul selenar din zori,

răsunet  lung  de  nou ecou

adânc, pe-ntinsul  singuratic

pe valul de  topaz smaraldic,

regine - n galaxii , pe veacuri

galactice  vele ,  pe larguri …

Din  nostalgii şi  din mister,

cu-o primavară -n mari  iubiri, 

lumina ei  la proră-o urci,

pe frunte irişi  să-ţi răsară,

tot semănând pe cer,  alt cer...

Sibiu,  3.03. 1988

Literatura, LUI RAFAEL ALBERTI, "Pe stânci, la Palos", Gheorghe Apetroae Sibiu

GHEORGHE  APETROAE   -  “  CÂNTECUL  LUI  CRISTOFOR” 

ÎNTOARCEREA LA  PALOS

El, al ţinutului de peste multe ape,

mare rege, se-n toarse, la un an,

din „Indiile”mult visate,

şi prinţ şi amiral,

la Palos, la Felippa lui cea dragă,

la-l ei castel, un mare aşteptat…

Şi, lângă ea-n  genunchi, pe a-i ei,

îmbrăţişându-i , de  aprins

şi nesfârşit fior,

trupu-i cuprinse …

şi  buzele-i acoperi -n prelungi-

doritele săruturi adamite ...

Vrăjită de întoarcerea  marei iubiri -

frumosului bărbat din negrul larg,

de prinţul,astăzi rege ,

 mare amiral,

din braţele-i vânjoase ,scăpatând,

soţia -i spuse clar dorinţa:

-Drag Cristofor, frumos, regele meu

de peste ape, ţi-i întins cuprinsul ,

dar de al meu cu-vânt,

tu eşti lipsit ,

Felippa ta, de dorul tău, ştii tu

eram ca să mă pierd, să mor ?!..

El, rege, dar , cu mâna tremurând,

în despletirea cozii lungi cromite

pe gleznele-i subţiri,

pe cer căzute

în braţele-i de vii angelice cu-vinte

sorbea avid ,regal , chinul  Felippei…

Fragilă, ea era şi-n lungul lor amor,

frumoasă şi statornică–n cu-vinte,

pe faţa ei, iubirile,

un râu de lacrimi vii ,

prelinse,le sorbea-n sărut ne-linişti,

bând din potir,  alb anotimp de flori…

GHEORGHE  APETROAE   -  “  CÂNTECUL  LUI  CRISTOFOR” 

PE STÂNCI, LA PALOS

Pe când coapsele albe şi încremeniţi,

nurii,

le dezgolea abisinic, adânc le iubea 

cu un glas stins, El, regele-i spuse:

frumoasă , dorită, Felippa mea

plină de farmec  şi de aprins cu-vânt,

m-ai renăscut levantin, din al tău sărut,

Tu m-ai împlinit, nuntind în mare palat

şi dorinţele cu rost mi le-ai stins,

la Palos ,Veneră,  pe stânci ţi-am jurat!...

Ea îl privea , zeu al luminii şi mării

şi cunună de flori, pe frunte îi puse,

clipele-i erau acum numai , plăceri ,

uitând de-aşteptări,tăceri şi nelinişti…

Fericirea  era a ei, era a lor,  ireal,

amorului lor, îi dase un  rang  regal…

El, peste alte ape cu gândul, era rege...

se cununa acum tot cu  alte ţinuturi,

mai bogate în aur, în diamante şi perle,

de care tot mai mult  se îndrăgostise…

Se rupse de lângă Felippa, cea care cu iubire  

viaţa  îi salvase-n Levant şi-aproape

îl dorea, ca pe al ei  Soare…  Dar el,

chemat de ocean,de un alt vânt prielnic,

iubita  şi-o lăsa în nouă aşteptare…

Aşa e bărbatul nedemn, fie el rege….

pe o fiinţă tristă , dorită fidelă,

s-o uite uşor,

căutând în albăstrimi tot alte nemargini ,

bogăţii neştiute ,ne-împlinit  în  amor !..

GHEORGHE  APETROAE   -  “  CÂNTECUL  LUI  CRISTOFOR”  

 

 DE  AI  FI  TU  FELIPPA

De ai fi tu Felippa

raza stelei , albastră,

pentru el culeasă,

nebunul fericirii tale ,

prinţ  pentru o viaţă,

să – l bucuri  tare

şi să-l înmiresmezi,

el ţi-ar însângera 

în loc căderea- durerea,

tăcerea de care ştie bine

că  suferi , simţirea,

plăcerea clipelor

zeiţei din  Cypru,

din el să le creşti,

sperând  în  noi ritmuri ,

iar neliniştile vieţii,

ce-i plac,

poţi în vers, mai mult

să i le sporeşti…

De-ai fi tu  vântul –

tot mai  ales cu-vântul

ce poartă în cântec

oglinzii  albastre, gândul

floarea  tinereţii ,

clipe să te scuturi,

prinţesă în dans,

şi regină în cer,

adâncul  să  i-l rodeşti,

i-ai  abate  tăcerea,

din simţire, trecutul

de o  iubire  nebună,

adesea, vorbindu-i

în nopţi andaluze

cu  stele  citrine,

de prime  balerine,

în dans, cu ele pe cer,

şi-aprinse de ai lui zori,

i-ai putea creşte dorinţe,

cu-vinte,

corole în desmine culori…

SIBIU- HERMANNSTADT