Literatura: La schitul Păltiniș, Gheorghe APETROAE, Sibiu

 

ÎN FIREA FILOSOFULUI C.ONSTANTIN NOICA

L-am întâlnit de mai multe ori pe filosoful Noica în mersul mașinii, care mă ducea în interes de serviciu dar și în cel al culegerii de elemente geo-floristice pentru teza de doctorat, pe care o pregăteam atunci, prin anul 1982, cu trecere prin Stațiunea Păltiniș, înspre munții Cindrelului, Frumoasei și Șerbotei. L-am întâlnit pe drumul ce urcă înspre Stațiunea Păltiniș, pe traseul de la Cantonul silvic, la Schitul Păltiniș dar și mai jos, până la cărarea care îl ducea la o casă - cabană de lemn în care locuia. Era un bătrân slab, potrivit de înalt și cu baston. Purta un pardisiu uzat pe el și pe cap avea o bască, la fel de uzată, ce acoperea doar parțial fruntea lată... Dar, nu drumețea întâmplător. Pe drumul pe care îl parcurgea zilnic, odată sau de mai multe ori, filosoful gândea... Dialoga cu Socrate... Gândea la Platon și la ființarea parmenidică. la perathosul pitagoreic, la dialectica și la idealismul obiectiv ontologic al lui Hegel, la criticismul lui Kant. La ce nu gândea...? Gândea la Aristotel și la logica formelor, la axiomele bucuriilor simple, la dialectica și la fenomenologoa spiritului husserlian și fundamenta, în legea lui, construcțiile logice formale ale convenționalismului pozitivist, prin identificarea de valențe apoteotice raționale în profunzimile fenomenologice ale existenței și ale spiritului ancestral românesc... Mulți oportuniști l-au căutat și l-au abordat speculativ, adunând convorbirile cu el într-un Jurnal, pe care i l-au ținut doar ei, numai pentru a-și obține valențe valorice prin El... Merg deseori la schitul Păltiniș, acolo unde este înmormântat și aprind lumânări pentru viii și morții mei, dar, nu de puține ori, și o lumânare pentru cel care a fost intelectualul strălucit, filosoful român Constantin Noica! G. Ap.

LA SCHITUL PĂLTINIȘ- SIBIU

lui Constantin NOICA

autor: gheorghe APETROAE

x

Chemat în ființa lui, la Păltiniș revii

și intri-n casa-n care Noica se rostise,

apoi te-ndrepți spre schit, la El, să-i spui

că-n hruba mică de pe Dealul Mare

bizonii pe pereții (peșterii), de el pictați,

îl stăruiesc cu prețul unei vieți stelare!

x

La locul lui de veci, la schitul sfânt te urci

să sapi cu vlaga peșterii într-o sfințită glie,

să-l vezi cu fața spre altar de cer, sub brazi

cum stă imperial, la cap cu Tricolor, gândind,

încoronat de flori, de buxuși și smirdari,

cu marile-i idei și abisale gânduri…!

xx

Să cânți cu El și maice în evlavie și har

la corul slujbelor de binecuvântare,

când toaca-l retrezește, clopotele-i cântă,

primind pe cei ce vin înșiruiți la schit

din locuri neștiute, de necaz și ură

la o solemnă, sacră, preoțească rugă...!

xxx

Cu el să cânți la cerul albăstrit de El, în El

și să-l revezi pe bolta-n care ți-a premers,

cât lumânări din ființarea Sa de veci

cu rosturile drepte ard și-n oglidiri te țes,

revii la Schit, pe chipul lui să-ți altoiești destinul

și să-ți strecori trăiri de cosmică lumină...!

Schitul Păltiniș, Sibiu

18. 07. 2021

 

EXEGEZE: PETRE ȚUȚEA. UN METAFIZICIAN NELINIȘTIT, autor: Gheorghe APETROAE. Sibiu

 

EXEGEZĂ: PETRE ȚUȚEA, UN    METAFIZICIAN  NELINIȘTIT        

autor: Gheorghe Apetroae, Sibiu

 

          Petre Țuțea (1902 – 1991), licențiat al Facultății de Drept din Cluj și , încă de la vârsta de 23 de ani, doctor în drept, mai mult, cu preocupări redacționale de succes la importante publicații clujene, precum  ” Patria” și ”Chemarea”, iar din anul 1930, redactor la periodicile bucureștene ”Cuvântul” și revista ”Stânga”, redactate împreună cu avocatul și omul de cultură Petre Pandrea, precum și la ”Vremea” cu articole filosofice, deținea, încă de la vârsta de 28 de ani, un statut filosofic consolidat în Bucureștiul antebelic…

          Mai mult, urmând  studii econmice superioare, Petre Țuțea se implică existential și cu un deosebit succes în problematica economică a socialul românesc. După mai mulți ani de detenție politică comunistă pentru condiția sa de militant anticomunist, filosoful ne apare sub pseudonim, începând din anul 1964, cu o serie de eseuri filosofice și artistice la revista ”Familia”, din care se exemplifică: ”Mircea Eliade - profil filosofic”; ”Aristotel și arta”, iar la revista ”Viața Românească” cu eseul ” O întâlnire cu Brâncuși”...

           Se deduce, din toate acestea, contribuția majoră  a  domnului P. Țuțea pe tărâmul filosofic și cel artistic. Din studiile sale epistemologice asupra cunoașterii, gândirii generale și sofiste asupra categoriilor ontologice și asupra stilisticii și sistemelor logice globale, a evidențelor ființial axiologice se degajă, din toate aceste preocupări livrești, anvergura sa intelectuală și poziția consolidată de existențialist axiomatic și de metafizician, în special prin abordarea antropologiei creștine mesianice, cu hăruire liturgică asupra religiilor lumii prin Mircea Eleade...

          Petre Țuțea  este printre puținii filosofi români care reușesc șă conștientizeaze limitele cunoașterii umane, între sacru și profan. Este un cognoscibil asupra lumii sensibile - în etape, căreia îi transcende imposibilitatea de cunoaștere a adevărului și a adevărului absolut și, de aceea, apelează frecvent la prezența divină, la revelație, la o metafizică a creației, în sensul ontologic universal și sentențial divin...

           A fost un filosof de prestigiu în cunoașterea aletheică și convențional metafizică, un symbol de conștiință națională… Vulcanic, cu viziuni transcendente ”in sacrum” și în absolutul revelat, P. Țuțea se identifică cu intelectualul român providențial și nu ùn ” țăran imperial”, așa cum încerca să-l caracterizeze emfatic și vanitos, în stilu-i cunoscut , Andrei Pleșu…

          Personalitate savantă, cu geniul românesc prin adâncimnile și înălțimile de înțelegere fenomenologică și de cuprindere ontolgică revelată a universalului, el și-a înscris geniul în variile registre filosofice și literare românești de princeps ale secolului 20.

          P. Țuțea a depășit profesional tot ce a fost oportunism în filosofia idealismului irațional din cultura românească, și nu numai, mișcându-se facil și ingenu reflexiv în cadrul edenic categorial al revelației, al sacralității transcendente și în cel al sublimului... El nu poate fi un rob al mitului și al magicului în dimensiuni platonice în participația la lumea ideilor (c. Fedru) din care s-a generat și religia cristică, fiind, prin definiția specialității sale, un pragmatic, un idol al realului, al necesității și utilului, susținut, desigur, de asocierea analitică cu metafizica nemistică a lui Bacon (cit, de P.Țuțea, din Ried, Goblod) ...

          Viziunea sa largă asupra universalului și divagațiile sale în exerciții metafizice au fost determinate de cunoștințele sale ideatice docte, de cele juridice și economice aureolate printr-o vastă cultură, nu la îndemâna altora, dar care ” in summum” l-au determinat să conștientizeze pithagoreic limitele percepției umane asupra universalului, să recepteze logic și ritualic limitele senzoriale și inteligibile ale variilor entivi umani și a formelor din universal, apelând, în contraponderea acestor limite la o existență dialectică ” dincolo”, aparținătoare în devenire numai universalului revelat ( D. Hume).

          Nu a fost un mistic, deși prin gnosisul său, prin analizele axiologice in factum și in fatum, vorbind despre Mircea Eliade, cel abordat în eseistica sa, are o viziune religioasă creștin-ortodoxă, ritualică și a lucrat cu esențele spirituale ale realului în adevăr din afara dogmaticii transcendente, printr-o interpretare convențională a raționalismului cartezian, din care el abstrage utilul baconian...

          Fără a-l coborî pe Eliade în ” Profan” de pe climaxul istoric al mitului și al misterelor sacre din Eleusis, acceptându-i din hermeneutica culturii și religiilor, din perspectiva fenomenologică, doar metafizica invarianțelor arhetipale ale misterelor (L. Blaga)…P. Țuțea abordează cunoașterea numai ca revelație în transcendența dogmatică care emerge ciclic, ireductibil în eternitatea întoarcerii, veșnicia într-o o dialectică a sacrului și a profanului, spre ieșirea din orizontul misterului, spre faptul real (Goethe, Gilson)...

           Nu a fost un dialectician, vorbind de idealismul obiectiv aristotelic și cel hegelian, cât și de concretul opac al necesității teylorice ”in ille tempore”, lăsând, astfel, deschise căile multiplicității ontice, acele grile existențiale apofantice, atât spre perathos cât și spre apeyronic, ca limite și nelimite pitagoreice în itinerariile sale prin ființarea parmenidică și în accesarea unității monist-eidice, monist- platonice din iraționalismul personalist și intuiționismul bergsonian, cu depășirea în orizonturile siderale ale lucifericului și ale cosmicității a misterelor –a tainelor sacrului decelate de instanța divină, de o ieșire blagiană din orizontul acestora...

          Nu a fost un socratean, dar a practicat dialogul ”in itum” și maieutica prin interpretări și răspunsuri docte asupra absolutului diferențial leibnizian, iar prin discurs și prin textul scris a străpuns, în iureș, stavila hermeneuticii din registrul epistemologiei cognoscibilului, reliefând existența în adevărul dublu și cuantificând metafizic adevărul absolut în revelații, concomitent cu implicarea în problematica filosofică a fenomenelor literar-artistice cu rangul universalității.

          Petre Țuțea a contribuit savant, din plin, cu înscrisuri de principii existențiale în registrul paradigmelor revelației, cu reflexii de sentințe asupra categoriilor armonice, asupra diferențialelor divine ale simetriilor leibniziene, asupra atemporalității perfecțiunii și ieșirii din timp, în forme și din forme și din spațialitate, asupra adevărului teofanic, trinitar și teandric, asupra absolutului și binelui suprem, ca dominante ale misticului și ale ritualului misterelor trăite nemijlocit pe tractele apeyronice ale ontologicului uman....

           P. Țuțea nu este un compteanist sociologist, nici un senzualist metafizic lockean, nici humean prin revelația limitelor cunoașterii intelective și nici husserllean sciientist cu deschideri fenomenologice pozitiviste spre existențialismul nihilist german ( Heidegger), și nici un intuitionist bergsonian, dar a pătruns sensibilul fenomenologic, ajungând la spiritualitatea materiei și a lucrului in itu și aceasta numai decelând esențe părți, formele quadrate, transcenderea-sacralitatea revelată prin varii mijloace de instanța divină și numai pentru scopurile de ordine universal posibile...

          El, nu este un ateu , dimpotrivă , un hermeneut mistic, și a sacralizat aporetic monismul și personalismul tomasicaquinic, adoptând dogmatica transcendentă a misterelor prin găsirea de soluții carteziene numai pentru explicarea sacralității revelate, intuiției, aletheicului în sincroniile și diacroniile ontologice, prin efectele afirmației, negației și negării negației în dialectica universalității ontologice și a cognoscibilității, dar nu a intuit istoricul, nici prezentul influențelor retrograde ale magicului, misticului și misterului promovate și astăzi, cum le releva și Mircea Eliade, religii ce rodesc în pansubculturalul maselor amorfe, ignorante cu nivelul lor de trăire sub orizont, a ritualului mistic, de raportare spirituală al acestora prin credința lor în dogmatica religiilor promovate de ierarhiile preoțești liturgice, tot mai incisive și cu arogări plenipotente de conservare a condiției subculturale a categoriilor chiar și cristice sau de alte religii...

          De aceea, pe enciclopedistul Petre Țuțea, ca filosof și mare orator, un mare estet al cuvântului scris și vorbit, un credincios ierarh dar și un laic prin conceptul de respingere a monodimensionării imanentiste personaliste a existenței în cadrul natural și promovării realului, prin conceptul de util, pentru numai și aceste motive, îmi place și prefer să-l consider ” un metafizician neliniștit”, un kantean prin raționalitatea sa gnomică și ontologică, un patriarh al filosofiei cristiane, așa cum pe fălticeneanul, de unde mă trag, acad. prof. Ion Irimescu, într-o ecuație de echivalență valorică, îl consideră mediile artistice ” patriarhul sculpturii românești”.

          Și, pentru că marele enciclopedist român a suferit de sacralitate și nu s-a stins de adâncirea în thanathos prin sacrilegiul existenței sale, spre mântuire, ci a primit și a sorbit, așa cum bine știut, își sorbea și scriitorul poet Radu Selejan, din acelaș potir, picătura de Dumnezeire și Nemurirea, licori apollinice obținute de Patriarhul Filosof Petre Țuțea în viața sa pământeană, mult înaintea altora...

Gheorghe Apetroae, Sibiu

 

ESEISTICA- FILOSOFUL C. NOICA, Gheorghe APETROAE, Sibiu

 

FILOSOFUL  C. NOICA

L-am întâlnit de mai multe ori pe filosoful Noica în mersul mașinii, care mă ducea în interes de serviciu și în cel al culegerii de elemente geo-floristice pentru teza de doctorat, pe care o pregăteam atunci, cu trecere prin Stațiunea Păltiniș, înspre munții Cindrelului, Frumoasei și Șerbotei. L-am întâlnit pe drumul ce urcă înspre Stațiunea Păltiniș, pe traseul de la Cantonul silvic, la Schitul Păltiniș dar și mai jos, până la cărarea care îl ducea la casa- cabană în care locuia. Era un bătrân slab, potrivit de înalt și cu baston. Purta un pardisiu uzat pe el și pe cap avea o bască, la fel de uzată, ce acoperea doar parțial fruntea lată... Dar, nu drumețea întâmplător. Pe drumul pe care îl parcurgea zilnic, odată sau de mai multe ori, filosoful gândea... Gândea la Platon și la ființarea parmenidică. la perathosul pitagoreic, la dialectica și la idealismul obiectiv ontologic al lui Hegel, la criticismul lui Kant. Gândea la Aristotel și la logica formelor, la axiomele bucuriilor simple, la dialectica și la fenomenologoa spiritului husserlian și fundamenta, în legea lui, o construcție logică formală a convenționalismului pozitivist, prin identificarea de valențe apoteotice raționale în profunzimile fenomenologice ale spiritului ancestral românesc... Mulți oportuniști l-au căutat și l-au abordat speculativ, adunând convorbirile cu el într-un Jurnal, pe care i l-au ținut doar ei, numai pentru a-și obține valențe valorice prin El... Merg deseori la schitul Păltiniș, acolo unde este înmormântat și aprind lumânări pentru viii și morții mei, dar, nu de puține ori, și o lumânare pentru cel care a fost intelectualul strălucit, filosoful român Constantin Noica! G. Ap.

LITERATURA: După o rătăcire, Gheorghe Apetroae, Sibiu

 ANOTIMPUL MIRACULOASELOR COMBUSTII

DUPĂ O RĂTĂCIRE...

Autor: Gheorghe APETROAE, Sibiu

Ai revenit, psalmodiind cântări

în nopţile de linişti sub salcâmi...

Cu buzele emfatice de aşteptări

ai sărutat pe cer polară fruntea ei

de lut oliv al rătăcirii tale...

Şi păru-i cris, vâlvoi, învăluit

de nori de dezmerdări: platonice-aurori,

l-ai răsfirat în văluri de brocart

pe nesfârşite - înspumate ape...!

Cu-n tâlc, din vis, ea ţi-a zâmbit,

să o primeşti în raza ta de-atunci...

În ea să uiţi şi-n ea să-nveţi să înfloreşti

un crin sălbatic, sângerând pe seară

cu ne-nceputul, diafanul astru...

Mai mult ca să iubeşti şi s-aromezi

în pâine-miezul zilei mai carnal,

să îl dezbraci de gândurile rele,

în oase drepte, rătăcind sihastru

şi-n lanul plin de maci albaştri,

de cercul crucii umbra răstignind...

Cu braţul flăcării milerice să smulgi

din egiria razei tale alte raze

în zborul grav de fluturi trişti

cu aripile de lumini, înmătăsind

pe pajiştea lazură, plaiu-n alabastru!

Să-ţi uiţi de cât ai fost iubit,

iubit de zei, de vânt, de îngeri şi de flori,

de ne-nceputul de culori – balsam

al vrerilor adânci, prin tine rătăcite...!

De cercul sângelui făcut scăpat

spre-a evada din nepăsarea clipei,

te lupţi acum s-ajungi la straja altor zori-

înger pastor al turnului căzut

ecou a câte sunt şi încă ne-mplinite...!

1Florin Dochia

ESEISTICA, FRAGMENTE… DESPRE INCANTAȚIA FINALITĂȚII LA CHRISTIAN MORGENSTERN… Cântece de spânzurătoare... autor Gheorghe T. Apetroae, Sibiu

 FRAGMENTE… DESPRE INCANTAȚIA FINALITĂȚII LA CHRISTIAN MORGENSTERN… „Cântece de spânzurătoare”...

Autor comentariu eseu: GHEORGHE APETROAE, Sibiu.

Abordând acest studiu de incantație a finalității, la Christian Mongerstern, am putut constata că inexistenţa heideggeriană - asein- a generat ontic şi gnomic o criză a metaphysicii, adusă într-o incantaţie a finitudinii (prin entropismul desfiinţării) cu forţa nihilismului fenomenologic husserlian, în fiinţa materiei.

Este vorba în acest concept epistemologic, la Christian Morgenstern, de un “Logos” al distrucţiei, în esenţă speculativ şi, invers, in constructio-compositum, atunci când se va apela la raţionalismul cartesian și kantian, în receptarea graduală a sensibilului, prin evaluarea și pozitivarea fiinţării temporale în formele sale aristotelice fizice și metafizice, a ordinii universale, în fond, a atemporalității în temporalitatea percepției ontogenetice.

Se receptează, dar, la Christian Morgenstern dia-logosul maieutic-socratic şi aletheicul platonic, de care vorbeşte demonstrativ și filosoful român Anton Dumiriu în adevărata capodoperă a logosului ființial- ontologic uman ”Istoria logicicii”, atunci când se stabilesc interferenţe logice în definirea diversităţii fiinţării nousului în materie cu dimensionări în coordonate ale fizicului cosmic, de la cuantic la metagalactic şi cunoaşterii metafizice revelatorii, în contrast cu finitudinile ontice personalist- moniste, apanajul dogmelor tomiste.

Distrugerea limitei, într-o evidenţă antropologică, neglijabilă la sferele universalului, este susţinută de neo-pozitivismul logic-scientist, fundamentat de curentul material- spiritual-dual pozitivist indus de Scoala de la Viena, prin denudarea dogmelor neotomadaghine şi ghilotinarea incertitudinilor simbolistic-fenomenologice, prin metode axiologice wittgensteiniene. Se regenerează – dialectizează, astfel, ontologicul, în perpetuu tangaj entropo - peratologic, între atemporalitate (nihilum nil – tempora) şi temporalitatea - zeit, o existență heideggeriană non-determinată, în limite ontice, ambele, și finitudinea și atemporalitatea-, fiind categorii în transcendere inferențială, pe via platonică ideatică a prezenţelor formale dialectic-sindinamice, cu proiecţii în structuralismul naturalist fenomenologic husserlian, apriori-cauzale, în cadre kantiene sincategorematice.

Doar Kant mai inventase o nouă manieră de a pune problemele epistemologice în raţionalismul apriorist,..(dând) subiectului cunoscător (ipse intelectus, al lui Lebniz), o greutate şi dimensiuni creatoare necunoscute până la el, vulnerabile, însă, prin stările biolimitative ale intelectului uman (David Hume)...!

Este vorba de un ontologic în sine (Noumenon- Dasein) în transcenderea sinelui şi în alt..(alter ego), determinat şi evidenţiat aici de idealismul biologist pozitivist limitativ, cel socializat la Auguste Comte, raționalizat la Kant, dialectizat la Hegel şi revelat la Schelling, în coordonate spaţial-temporale, dar nesemnificate în universal, limitate.

Este un ontologic aletheic înzestrat cu forţa principiilor (“Grund”-satz) universalităţii şi individuaţiei, ambele-principii axiologice ale transcendenţei cu valențe syncategorematice, de speţă convenţional pseudoangelică, o atenuare a misterului prin entazie intelectuală (Lucian Blaga, Cenzura transcendentă), un ontologic estetizat și obiectivat în formele corporale-aristotelice armonic simetrice, leibniziene - in principium rationis-, într-o permanentă culisare anticlină şi sinclină, în tangajul spiritualizării duale şi universale, o angajare în soluționarea finalității ontice a universalului.

Se receptează o mobilitate axiomatică între metafizica transcendenţei non-iconice material-spirituale şi materia pură, dialectizată spinozist în substanţa ei cu voinţă universală şi cu valenţe naturale posibil gânditoare universale sau posibil reflexive, intelective, în exerciţiile reprezentării schopenhaueriene, o dinamică a stărilor ontice imposibil de receptat de bioanalizatorii umani.

Hegel va detona limitele aprioriste kantiene, dând ideii absolute, imposibil cognoscibilă, valenţele de însumare istoric-dialectică subiect-obiect, în ipostazieri existenţiale, formulând, astfel, legea stadiilor progresiste liniare euclidiene și cele exponențial lobacevskiene ale gândirii umane, de construire a realităţii cosmice din elemente fizice reflectate in cogito cerebral-pineal.

Asistăm la extrapolările nelimitei şi ale nedefinitului material la formele monadice, expresii metafizice duale ale nemărginirii nemărginitului depăşit spaţial-temporal în universal. Se actualizează realul în sensibilul ireal şi se dimensionează existenţele genezic temporale dialectice, cum ar fi cele în dinamica spiritului intelectiv uman humeian- în ipse- evolutiv, caracteristici canonice ale biologicului antropologic schelerian cu valenţe sociologice formale comteene sau, printr-o nouă extrapolare la orice – aposteriori- (Wie-sein) socio- biologic.

Se degajă o regulă în coborârea şi în urcuşul sinclimaxic al unui existent material spiritualizat cu amplitudini regresive şi progresive în absolutul axiomatizat de depăşirea trecerii spre tot neînceputurile ontice... Aceasta, și numai spre evidenţa unor orientări raţionalist-dialectice în explorarea (i)cognoscibilităţii diversităţii duale universale şi a metafizicii infinitului mereu actualizat ca substanţă - un câmp al veşniciei cu corespondențe în creştere eliptic hiperbolică- descreştere placid - litotică, sensuri în culisarea eternului obiectivat dar și revelat, cu incantație în non - sensul proximei finitudini.

dr. ing., dr. h.c. Gheorghe Apetroae, Sibiu

1Felicia Elena

Literatura, Pe stânci, la Palos, gheorghe APETROAE, Sibiu

CÂNTECUL LUI CRISTOFOR-

PE STÂNCI, LA PALOS

Christopher-s Song on the cliffs at Palos -

autor: Gheorghe APETROAE, Sibiu

x

Pe când crisele-i coapse i le dezgolea

abisinic şi ai ei nuri olivi îi frământa

dezlănţuit cu întregul ocean,

cu glasul aprins, El, Cristofor,

întors din larg pe valuri smaralde la Palos,

ascultând şoptirile inimii ei, o privea princiar!

xx

- Felippa mea frumoasă și dorită,

plină de farmec, sfioasă-n cuvânt,

tu m-ai renăscut şi vindecat în Levant

cu surîsul pur și sărutul sublim...!

Chinul meu, în rostul tău s-a stins.

cu iubirea ta, zeiță, m-am reîmplinit!

xxx

Tu știi că în palatul pretorian de la Palos,

nuntindu-mi fericirea cu tine,

dansând pe oglinzi travertine,

Veneră, pe stânci, atunci ţi-am jurat

credinţă neţărmurită-n iubire,

cum marmurei albe, valul din larg!

xxxx

Ea îl privea pe prinț, zeu al luminii şi mării

și o cunună de irişi albaştri-

în milerice raze îi puse pe frunte....

Clipele trăite împreună erau împărţite

între plăceri şi-ntre fiorii din ultimul bal...

Fericirea mare a ei, era și a lui,

era a lor..., ca într-un vis ireal...!

xxxxx

Ea își uitase de zilele grele de așteptări

și de lungile nopţi de nelinişti...

Acum, în castelul de pe stânci înegrite,

care gem, de înaltele valuri lovite,

erau împreună, acoperiţi de roze și lauri

şi legănaţi de un madeiric ocean...!

xxxxxx

În destrămarea freneticelor valuri

amorul lor primea peceţi stelare

la Palos, cum Luna pe ocean, rangul regal! (G.A.)

Literatura. Irișii ei din ultimul bal. Autor gheorghe APETROAE

 

IRIŞII   EI   DIN  ULTIMUL  BAL

autor  Gheorghe APETROAE, Sibiu

 

Îi apăruse în destin nechemată ispita

și, rezidind în El o ultimă dragoste,

îl cuprinse cu multe neînţelesuri:

cum că în senectute irişii gândului Lui

petrec cu dorinţele din neînceput,

a-și regăsi în Ea cerul albastru!

 

Ea îi pregătea de sfârşit, un cântec:

răsfăţul faustic al nopţii valpurgice!

Simţul i-l testa, tot Ea, dezvelindu-şi,

câte una, formele și, în marş nupţial,

în oglinda de cristal îi arăta Lui

chipul angelic, buzele-i  în surâs ireal!

 

El o privea magul iubitor de început-

al mării val crisal în ultimul bal!

Tot  Ea, cântând pentru El la pian,

îi  desprinse uşor sufletul de  trup 

şi i-l plimba gând prin salonul oval-

zarea-i ultimă siderală în simfonii de Haydn...

 

În locul crucii, îi încrucișa cuvintele

cu fulgerări crisoberile i le însângera!

De pe hău, astrele alb-roze, în fulgere,

se grăbea a i le culge anemone

cu scânteieri cinabre, irişi-ametiste-

buchete de vise din selenicul clar…

 

Cristale albastre se prindeau în cearcăne-

peisaje andaluze pe irișii ce încă revărsau

razele regăsirii  ispitei în cerul albastru...

ascultau împreună “Aida, Marşul triumfal”.

Din cântecul de leagăn îi fura amintirile-

irișii gândului, iubirea din ultimul bal...!