Literatura, Exegeze, "Soluţie zilnică" şi "Tablou de Duminecă", G.A.S.

“SOLUŢIE ZILNICĂ“  şi “ TABLOU DE  DUMINECĂ ” ---

Comentariu eseu la poemele Elenei Ştefoi , originară din Boroaia Sucevei,  de mai mulţi ani,  ambasadorul României în Canada.
       O infuzie de elemente stilistice şi reflexive postmoderniste sublimează sacralitatea logosului narcisic  şi confesiv al poetei Elena Ştefoi. Eliberarea sa din lanţul trăirilor adolescentine, o cauză a destăinuirilor întârziate în verb, este ceea ce a încearcat şi a reuşit , cu prisosinţă, să o exprime poeta în “SOLUŢIE ZILNICĂ “ şi  în “ TABLOU DE  DUMINECĂ”, în cele două poeme pe care le-am selectat din grupajul de texte apărut în revista “ România literară ” din 15 martie 1990. 

       În limitele unui permanent echilibru între etic  şi estetic, poemele abordate se constituie grile între anima  şi particularul revolut,  proiectat în social, în obsesia unei geneze întru fiinţă din ludicul  metafizic, al cunoaşterii profunde  prin reflexii intelective, armonizate.   Abordând poemul “SOLUŢIE ZILNICĂ “, constat că  Elena  Ştefoi reuşeşte o refulare din  esse a seriilor de stări juvenile, expresii actualizate ale imaginilor esenţiale din socio-uman prin tenacitatea ascultărilor interioare pozitive din universul său spiritual bogat în principii holistic - trinitare, eliberator de tensiuni existenţiale genomice, pentru a prinde acel contur dramatic, un contur referenţial  şi autentic, în acelaşi timp, consolidat de repetiţie în integrala temporalului protocronic, pe acele intervale psihologice cardinale de forţe ciclice, din circumstanţieri  proprii, stabilite atent de poetă şi de metafora, forma expresiv - literară care îi simbolizează starea de resemnare,  postangoasată , în psyche: “ Spovedania mieunată nici un rost nu mai are “.  

      Poeta, plină de  siguranţă , abordează facil esenţele onticului: ana şi eubazice, eluviindu-le din ascunzişuri telurice încă din primele versuri ale poemului, în onticul postprimar “ chiar când încep să vorbesc”, cu rezonanţele cuadridimensionale ale unei existenţe nondeterministe, clar definite în vers.    

       Depăşirea limitei de tăcere  şi tendinţa  de personalizare, laturi existenţiale perpetui, apar evidente în versul ” chiar când articulez două sunete ” şi exprimă o depăşire a entropiei în nativul  incandescent, raportată la ieşirea din temporal, într-o viziune metafizică,  atât pe climaxul imaginarului, cât şi pe cel  social - uman.  -Se realizează, pe această cale, imaginea unei succesiuni dinamice - cardinale a evenimentelor temporalităţii reflectate ireversibil, “ timpul cel fără scăpare”, “ mirişte care arde cu vâlvătăi”. Tăcerea devine, astfel, o limită referenţială heideggeriană între Sein şi Zeit, înlăuntrul cunoaşterii fenomenologice husserliene a oricărei realităţi, dar şi un imperativ psiho-social al lărgimilor transcendentale, dimensionate în proiecţia antinomică a universalului...  Staticul realizat cuprinde şi unul din elementele de funcţionalitate ale unui mobil în echilibrul diferenţei, în tangajul perpetuu,  cu care poeta îşi propune să penetreze şi să depăşească metafizica imaginarului... Este, de fapt, elementul de urzeală spirituală, dar limitat ca întindere şi rezistenţă,  prezent în atelierul de creaţie al poetei, pentru  construcţii antinomice cu structuri materiale mai puţin complicate. Tăcerea posedă o dimensiune limitată, temporală şi orice sunet din arhe o detemporalizează  în orfic, o determină la această ascultare a sonanţelor interioare şi o  deviază de la absolutul material-spiritual, dinamic, înspre static: “ se desfăşoară din vălătuc, înapoi şi-nainte”.

        Modalitatea de exprimare a limitei şi a depăşirii aparţine unei personalităţi literare formate, în posesia unor însemnate energii creatoare - incandescente, care se pot converti şi alimenta în combustii de adâncime cu urmările unei ideatici  tectonice,  dar şi de suprafaţă, în fondul său ideatic incandescent generator, ca o “ mirişte care arde cu vâlvătăi”. 

   Elena Ştefoi caută înălţimile şi numai acolo poate găsi libertatea spiritului său, recuzită fundamentală însumată pentru o literatură morală, în aletheie, paideica libertăţilor lăuntrice pe care le identifică în apriori, dar şi cele la dimensiuni istoriciste, ontologic – finaliste, conştientă pe deplin de funcţia capacităţii de cunoaştere ontico - gnozică  limitată,  cu valori între limitele de percepţie a senzorilor umani... În sfera antinomiilor dualiste, de genul catharsis - angoasă, este stăpânită de sentimentul căutării echilibrului moral în social, pentru a - l găsi apoi în antiteze existenţiale. De altfel, se poate deduce acest aspect, al resemnării, din apelul renunţării la exil şi din exprimarea imaginarului: “ Să mă-nalţ/ să nu-ntorc măcar capul/ să m-afund în verdeaţa imaginară/ în răcoarea acelui exil, acolo de unde/ Nici lumea pe dos nu mă vede/ nici durerile ei?”.  Este iluzia creată de valorile  degradate de  relativitatea abordării epistemologice în exerciţiul perfectibilităţii, când aceasta se raportează la infinitatea forţelor elementelor ascunse între însăşi cardinalii săi , cei care sugerează ideea unei lumi macrocosmice egale cu microcosmosul heideggerian...

   Dar, dintr-o parcurgere a textului se pot determina şi suficiente elemente peratologice concrete, cunoscute personal, care au concurat la formularea in estete a unei drame familiale, de fapt pierderea mamei sale, a suportului matern, cel care a determinat metamorfoze profunde în spaţialitatea spirituală şi socială a poetei Elena Ştefoi, o cădere in fatum - cu tuşe egocentriste, efect al unor realităţi existenţiale într-un context predestinat, deci finalist şi sepulcral.

       Depăşirea stării postthanatice, prin determinarea acesteia în limitele conversiei entropice, în fapte de conştiinţă, le relevă poeta, în versurile: “ Să mă pierd după un colnic mătăsos/ chiar dacă primul meu ţipăt/ va cădea în şanţul îngust/ dintre două ale lumii tărâmuri”. –  Se exprimă, prin aceasta, un vid  matern, transfigurat în durerile unui copil nemângâiat, referinţă a unui posibil dezechilibru moral şi social împovărător de - alungul vieţii... Lipsa zâmbetului matern din oglinda sa juvenilă este acoperită de mimesul umbrelor zalelor unui  memento mori : “Cum să mă-nalţ cu această lespede/ ce mi s-a lipit de spinare/ şi-n care cuib şi-a făcut ultimul zâmbet al mamei?”

   Germenii entităţii literare sunt extraşi din palimpsestul unei lumi ireversibile al cărui genom îl consideră un caz universal, de facto, în actul cunoaşterii, intuindu-şi spenglerian  şi bergsonian, dar şi sartreian,  violentarea vieţii, că spiritul matern însoţeţe oriunde corpul material, în speţă biologic, descendent, pentru a deveni subiect fără limită, transcendental…

     Este avatarul său augmentativ spre o lume a metafizicii şi dincolo de aceasta... ( vezi comentariul meu la poemul “Telescopie”, de Nicolae Prelipceanu, intitulat “Valori ale eseisticii contemporane”,  prezentat la concursul naţional de receptare critică a poeziei contemporane, ediţia a 43-a, comentariu preluat ca ideatică şi dezvoltat pertinent de Laurenţiu Ulici în revista literară ASTRA nr. 12/1989, Braşov).

     Prin particularizarea obiectuală a spiritului conjugat cu corpul material în germenii genomului matern, acele jumătăţi material - spirituale unite în descendenţă -, se poate tinde spre o abordare axiologică a maternului, o valorizare monadică în experimentul oglinzii din  esse şi din prezenta unui nou univers moral, efectul dedublării de relaţii, cauză a simetriilor şi armonizărilor diferenţiale divine, leibniziene, simetrii materiale spiritualizate, chiar şi în spaţiul tautologic, temporal, al universalului.

      Drama, aşa cum reiese din text, îi dă dreptul poetei de a - şi consolida echilibrul psiho - moral prin exprimarea artistică versificată a arealului thanatosului, prin purificarea morală a refulărilor şi ameliorarea noesică a  oricăror eroziuni lăuntrice...

     În finalul poemului se reuşeşte o eliberare totală a conştientului de povara eluviiilor subconştientului cu depozite sociale precare, prin explozia creaţiei, când vulcanii acesteia îşi deversează lavele incandescente cu  sonanţe policorde, principii creatoare cosmice, universale, pe canioanele adânci ale meditaţiei, în debuşeul imperativelor psiho-morale, cu o cromatică de ametist, cu  transparenţa mimetică în translucidul  narcisic -  parnasian al creaţiei acestei poete, chiar şi cu preţul unei filtrări juridice a structurilor lirice şi  a formelor literare de polemizare: ” judecaţi-mă, hai judecaţi-mă/ dacă gura mea nu vrea însă/ nu poate, desigur, în voia sorţii să lase/ împovărat şi povara şi scrâşneşte/ scrâşneşc până ţâşnesc pe hârtie/ multe, prea multe pâraie înfuriate.”—

     Acelaşi thanatos, nedefulat încă, pretensiv, poate fi regăsit şi în textul poemului  “ Tablou de duminecă”.  Într-un fluviu copleşit de rugozităţi demonice, într-o succedere dinamică a unor elemente profetice, de magie, marcate, în lipsa bucuriei şi experienţei  cristice  cu o evidentă tentă de nervozitate, se disipează stările malefice create de jocurile turbide al unui fatum dramatizat, până la decantare şi până la aplatizarea rugozităţilor formale, în creaţii de început, segmentând conturul unui relief intellectual polimorf, expus interesant în orizontul  sărbătoresc al poeziei sale.

          Pentru a-şi pune în evidenţă imperativele sale moral - estetice, vizavi de exprimarea aspiraţiilor stilistic elevate, valorizate axiologic, poeta degajă atmosfera de acţiune în spaţiul de conexiune mamă - poetă cu sentimentul datoriei etice faţă de abordarea oricăror realităţi, multe elemente de compunere poetică cu reflexii  lazurii - stibinice  purtând amprenta copilăriei şi adolescenţei...

     Reperarea toposului genomic, în sensul ondulatoriu – crepuscular şi mioritic ancestral - blagian, cu o amplitudine variabilă, îi permite acesteia să introducă în logosul narcisic propriile imagini de depăşire permanentă a stării, să realizeze echilibrul antinomic între apolinic şi teluric : spirit -  materie , dar cu un echivoc temporal, holistic trinitar, de pozitivare stylistic - metaforică, al creaţiei prin jumătăţire şi împerechere în descendenţă, în cadre panteistice. (“ Spre jumătatea a treia / a acelui tărâm / pe care ni s-arătaseră parcă / printre pietre şi spini / multe perechi de fragi înfloriţi”).

       Am  văzut cum, prin dedublare şi reîmperecherea identităţilor dedublate, în evoluţia diachronic - sincronă, poeta percepe ontologicul într-un mod dialectic, categorial diferenţial şi pozitiv comteian, le proiectează în planul metafizic şi îşi conturează mai bine identitatea - în afara maternităţii şi îşi realizează într-o lume şi lumină nouă – în paideic - o libertate totală a eului...

       Pentru ca demersul său să prindă contur filosofic, poeta  recurge frecvent la registrul  antinomiilor, interferând stilistic hiperbola cu litota, pentru a culisa materialul spiritualizat , astfel stilizat, în relativitatea temporală gnozică şi asigură prin transfigurare stilistică, cu referire la interfaţa macrocosmos- microcosmos, un lanţ nodal ce leagă şi stăpâneşte universul unor inegalităţi de cardinali ( “Prin fiecare za scoate capul urgia”), intuind şi jumătatea a patra, necesară pentru a doua descendentă în procesul dedublării alternativ evolutive.

     Atitudinea prometeică a fiecărui socius, fie şi cea conştientizată de poeta Elena Ştefoi : zbuciumul flamant al oricărui corpus monadic care evoluează spre universal în lanţurile propriei existenţe, de a se localiza în afara timpului, de a deveni atemporal, în afara limitei pitagoreice,  nemuritor, se poate spune, este absurdă, întrucât succesiunea evenimentelor, de orice natură ar fi acestea, constituie o realitate datumă, când acest socius ca şi  Totul, aleatorii fiind, dimensiunile temporale,  deşi reale şi diferenţiale, nu le sunt favorabile, atunci când aceastea se suprapun şi se contopesc cu Sein.  Acestă stare de zbucium, temporal - diferenţială este ideală în fenomenologia husserliană, dar non-definită, lucrul pe care reuşeşte, interesant!, să - l sesizeze poeta şi să exprime poetic un neant atemporal, un nimic absolut, dacă îl privim heideggerian, ceea ce întrerupe complementarietatea şi definirea holistică pozitivă a comunităţii existentului reclamat de Heidegger: “Şi nu scuipă stânci,/ nu rupe diguri etc.”

   Expresiile realizate de poetă au şi alte semnificaţii. Mai întâi că stilistic, acestea concentrează, în metafore, tropi hiperbolici şi litotici,  personificarea panteistică, apoi, ca ideatică, rezolvă, prin transfigurare, cohabitarea spiritului cu materia într-un singur corpus, echilibrat fizic, biologic şi psihologic, atât cât nu intervine un ceva exterior în interior pentru o nouă dedublare, până  “ nu deschide beregata pământului.”

     Prin înseriere, ne determină să înţelegem că Elena Ştefoi, tinzând spre ubicuu, apelează la transcendentul metafizic şi - şi doreşte confruntarea, lupta cu urgia agresivă a incognoscibilităţii  în tot ce - I nou şi cultivat, lupta cu urgia carnivoră care mistuie fizicul pentru eluviera din stările interioare şi punerea în evidenţă a psihicului, ca principiu existenţial superior, fertil ontic,  pentru a deveni conştientă de el,  prin el, selectându - l chiar şi în formele lui rugoase şi dure, dar purtătoare şi creatoare de valori spirituale...

      Prin  lupta generată de complexul material - spiritual, izolat în eu ( “ trupul meu neclintit şi străin”), din această speculaţie, poeta configurează trupul său spiritual, armonizat şi împlinit într-un climat intelectual favorabil deschiderilor spre o epistemologie ontologică, în care elementele unei structuri ontice redutabile sunt determinate şi apoi catalizate de unele imperative psihologice sublimate ca  principii ale creaţiei sale...

      Elementele programului de ansamblare a unui complex literar organic sunt supuse unui regim de rutină, propriu şi generează unele demultiplicări fenomenologice, dedublări reflectate de esse, fără influenţe exterioare: ” naşte doi vulcani deodată”, ceea ce o identifică ca partea pozitivă , termen catabazic, din păcate liber, al dedublării universalului pe coordonate metafizice…

       Vulcanismul  poetei este  catalizat în unicum de universalitatea fermentului celor doi conjugaţi, care, legaţi prin aceeaşi combustie, dau lava temporală , starea de incandescenţă a interiorului în referberaţii reflexive şi generează “ lanţul ispititor”, un lanţ care poate fi al iubirilor adolescentine sau a celor întârziate, atât de controversate, supuse de multe ori eşecului ( “ nimic  din nimic nu mai leagă”).   Când poeta se hotărăşte să rupă lanţul iubirilor tandre, totul este supus eşecului, dezordinii... Viaţa se transferă , fiinţă din fiinţă, într-un mediu sepulcral, al thanatosului, şi ruptă fiind din contextul nihilist-nietzscheian, din mediul natural al  sublimului, acceptat de seriile mulţimilor de participanţi banali în treceri de cupluri fizico-psihico-biologici contrastanţi, acesta rămâne să devineă dezideratul unei evoluţiii armonizate  doar într-un demers social...

   Poeta înţelege să extindă această stare la spaţialitatea temporală permanentă a spiritului şi materiei, în propriul lor existenţial pantheistic spinozist, cu  energii celeste validate şi primite de la o instanţă divină care întârzie să judece procesul, aceasta  aşteptând o sentinţă favorabilă, dar care o va primi cu întârziere sau,  poate..., niciodată : “ şi tot ce am crezut despre tine / şi despre viaţa aceasta / pluteşte pe un val de pucioasă / departe, departe de tot.” 

          Şi totuşi, sensuri ontologice entropice, în loc să o îndepărteze de primele momente ale existenţei, o resemnează, o întăresc şi o readuc la toposul matern, la tărâmul copilăriei, în contemplare, acum, pentru a intui jumătatea spirituală, exprimată de fizicul spiritualizat, matur şi definitiv consolidat, într-un climat favorabil naturalizat şi într-un cadru existenţial orfelian - parnasian, de relevare întrupată a sinelui...

            Cu textele analizate se doreşte întregirea imaginii şi aprofundarea unei creaţii literare în  evoluţie noetică - modelată existenţial gnomico - reflexiv şi complicată-, care odată conturată, îi asigură poetei Elena Ştefoi autenticitatea şi sustentaţia socială , iar pentru cei avizaţi o invitaţie amabilă  la adânca introspecţie.

          Să înţelegem că de o deosebită apreciere se bucură la Elena Ştefoi combustiile intellective, care abundă în actul creaţiei sale poetice, potenţialul său creator fiind rezultatul unei activităţi literar - filosofice susţinute, dorinţa sa ardentă, justificată, de a realiza, în coordonatele unei deveniri spirituale dinamice, un Tot ideatic - universal, de fapt, unitar - trinitar, generarea  incontestabilă a unei opere cu semnificaţii gnozice şi literare, aparţinând ca valoare estetică şi ideatică  posmodernismului literar. 

Dr. ing. prof. Gheorghe Apetroae, Sibiu 

Literatura, Dialoguri: ... , G.A.S.

 

Dialoguri literare: Un raspuns to “cronica – lectura lui Tudor Crețu”

“ RASMILES” -  Gheorghe Apetroae, Sibiu

Din arhiva de autor publicat cu pseudonimul  “rasmiles”, de pe cite-ul cenaclului “Pavel Dan”, am lecturat acest ciclu de poeme,  fără a reuşi să reperez autorul...  M-am gândit să zburd în cuvinte, implicat pe câmpiile cu înfloririle de erotism ale aceastui gen de poezie, urmând a mă convinge pe parcursul studiului acestui ciclu, de identitatea scriitoarei...         Dar, nu mai repede de a reitera gama paletelor literare, de o evidentă rezistenţă şi consistenţă estetico- gnomică, pe un site care reuşeşte să promoveze cu succes activitatea literară a cenaclului studenţilor şi intelectualilor timişoreni “Pavel Dan”, un grup literar agregat şi condus ingenios de un magnific magistru cu o tenacitate de invidiat, de scriitorul Eugen Bunaru. Am remarcat activitatea literară susţinută a membrilor acestui cenaclu, cât şi relevarea ultimului eveniment literar, cel al întâlnirii, în data de 14 aprilie a.c.(2012), cu prozatorul Radu Pavel Gheo.    Am reţinut, de asemenea, numele autorilor acestui cite de socializare literară, care manifestă mult înteres şi consecvenţă în promovarea unei creaţii literare de calitate, realizează, astfel, evidenţa unui cenaclu literar tot mai remarcat în cadrele literaturii naţionale. Printre autori se remarcă, desigur, scriitorii poeţi şi prozatori: Moni Stănilă; Ana Maria Puşcaşu; Alexandru Colţan; Crislit; Marian Oprea; Rasmiles; Cătălina Letiţia; Alex Condrache; Filiana Popeti; Nicoleta Papp; Alex Roşu; Arnold Schlachter; Livia Batista; Aleksandar Stoicovici...  Dar, nu numai atât!  Am reţinut şi şirul de scriitori, dintre care mulţi dintre ei redutabili în literatura contemporană, cei care onorează literatura română prin colaborarea cu cenaclul “Pavel Dan. Aceştia sunt: Alexandru Vakulovschi, Andrei Ruse, Cătălina George, Claudiu Komartin, Cosmin Perţa, Cristina Ispas, Dan Sociu, Daniel Vighi, Gelu Diaconu, Marius Ianuş, Mihail Vakulovski, Miruna Vlada, Oana Cătălina Ninu, Savatie Bastavoi, Radu Vancu, Ovidiu Baron, Dragoş Varga, Răzvan Tupa, Tudor Creţu, Vlad Moldovan, Ştefan Baştovoi ş.a. . După unele observaţii generale, de evidentă factură în promovarea creaţiei literare contemporane, am să trec la prezentarea de consideraţii tematice asupra ciclului de poeme, pe care, personal, l-aş intitula “rasmiles” şi ştiu de ce, sugerând autoarei grăbirea desconspirării publice a identităţii!

     Voi începe cu primul poem din ciclu, intitulat ” Untitled”. Acesta se semnifică în imagini cu reflexii de lumină provocatoare, incitantă, în ochii de observator al cititorului interesat de valoarea poemului. Din primul vers se degajă o atmosferă în mai multe planuri, una apollogetică , încărcată de azurul cerului lazur prea senin, reflectat în irişii poetei apropiaţi de cerul erotismului, până la contopirea privirii adânci, reflexive, cu acel cer, o alta, anamnetică, tributară copilăriei, dar actualizată în teluricul psiho-biologic al maturităţii, cu evidenţă conjunsă în versurile: ” unchiul meu dă cu putere frânghia-n / avânt şi leagănul meu cel roz de lemn / zvâcneşte ca un bulgăr de pământ / ţintit în aer/”,  o altaconciliantă temporal, împăciuitoare a primelor două, într-un cadru paradisiac pe via narcisismului ludic complex şi a imaginativului profund apollinic şi policord, de zbor salvator, dar şi de cădere prematură din zbor, în teluricul entropic, mai evident în versurile “…două degete care nu vor să ţină leagănul./ Ştiu că nu-s dintre păsări şi iarba, rece, / mi-ar întinde mâna de-ar fi să cad,…”. Dacă primul poem începe într-o notă de lumină cu reflexii interioare, erotice, atunci poemul, intitulat ” Răbdare” degajă , încă de la primul vers, o stare de luptă cu relativitatea trăirilor sublime, într-o existenţă devenită statică, glacială şi patologică, sepulcrală, dar şi erotică, reflectată chiar şi în apocaliptic, cu un recurs în geamăt, fie el şi conjugal, stare evidentă în versurile: ” Irişii-s de piatră,/ îmi râd sub gene că încă/ mi-e frică să-mi las mânat de ei, îngustul piept, / prin troiene calc şi-n troiene, zestrea mea, / de gheaţă…./ …de n-ar fi geamăt pe buza mea…”.  Aici este promovat de autoare şi idealul rugii la cer în zbuciumul salvator al urmelor lăsate adânc de existenţă, spre apocalipticul apărut cu evidenţă în versurile: ” …de cerul mi-ar face un loc sub el / ghetele să-mi scurg de vânturi aspre, / bluza să-mi scutur de ger/ că n-am ştiut cu sufletul de ele să mă prind/ mai bine...”,  pentru ca finalul poemului să fie tot mai reflexiv, cu accente antinomice şi comenzi nihilist- hedeggeriene, de fiinţare  numai în temporalitatea copleşită de arderi vulcanice, de erotism lilithic, până la difuziile din lavele thanatice, cu evidenţă în versurile: ” Clintirile mele-s de singurătate, neclintirile-s / de dragoste / De n-aş fi , de n-aş fi, pe sub gene să-mi râdă/ sub gene, irişi negri de piatră!”    Şi poemul, intitulat ” Clipping masc” este este într-un clişeu anamnetic, imaginea,configurând o existenţă cuprinsă de apofantic, dar şi de regretul prezenţei umbrei exibite, în versurile:  “… şi soarele a uitat de umbra lacomă / privirea caldă să şi-o .noade:”, un cadru de climax din care ejectează sau eluviază premoniţii apocaliptice, un simţ de nelinişte, dorinţa muritorului de a nu muri şi de a nu transgresa apele Styixului, în jurul ţinutului lui Hades, până la împlinirea scenei falluxiene , temeri, exprimate în versurile : “…plutesc prin carnea-i de praf- un luntraş / micuţ şi vânât, dospind la întâmplare ciuperci / crescute pe copaci,/ Lasă-l măcar de un spectacol... porţile cu var aprins să mi le scrie!” Şi în următorul poem ale acestui ciclu, intitulat: “Six”, sau  sugestiv, “sex” , cât şi în următoarele poeme ale autoarei, cele intitulate: “Soare”, “Chibrituri”, “Latifundiar”, ” Ţi-am uitat ibricul pe foc”, “Ori vară de jar, ori toamnă de popor” şi “Melancolie”, se emană aceleaşi respiraţii conjugale flamante, într-un teatru, poate comic, poate tragic, în care se joacă aceeaşi piesă, pe variate scene, cu acte frcvente de erotism,  în care actorii sunt bine deghizaţi... În fiecare act, graţie unor metafore de nudă vestimentaţie, bine induse şi, credem noi, gustate din plin de actualele tinere generaţii antropomorfe de papiliformi care pot digera esenţele unei poezii de rafinament, de reflexii adânci asupra stărilor umane, în multiplele ipostaze existenţiale. Putem crede, aşadar, şi de ce nu, că şi acest gen de poezie, în care vulgul destul de bine încifrat în metafore, este înscris patetic, dar şi exaltant de “Rasmiles” în acest registru, putând deveni un “ars amandi”  de un real succes pentru acum şi pentru toate timpurile ! Cu stimă, Gheorghe Apetroae Sibiu , 9-04.2012 .

Autor Gheorghe Apetroae Sibiu , Aprilie 9, 2012

 

Literatura, "Aurel Dumitraşcu, 1955-1990" , Gheorghe Apetroae, Sibiu

 
AUREL DUMITRAŞCU    (21 noiembrie 1955-16 septembrie 1990).
 
   “ Ultimul poem” al lui Aurel Dumitraşcu, publicat de Dana Pîntea în grupul "Time for love is anytime",  se constituia, la acea zi de septembrie, 1990,  din ultimile eluviuni  solare  ce răbufneau în arcuiri angelice din adâncul ideatic al poetului sensibil, bolnav, prea-mult cunoscător în manipularea silogismelor aristotelice, în explicitarea  fatumică evenimenţială a unei vieţi, acum adusă în registrul evidenţei thanatice premonitive : “  Alţii o duc mai rău şi trăiesc mai mult / să vadă soarele cum răsare./ (Dacă eu mai bine o duc voi muri timpuriu... ?)”…
     Aurel Dumitraşcu a fost atras mereu de strălucirea astrelor de pe cerul Sabasei şi cuprins  de sensibilităţi şi de imaginaţii, de sentimentele unor trăiri adânci  invadate de exotisme platonice, cu crezul său de depăşire a trecerii,  a existenţialului banal…
       Ajuns în suferinţă şi în neputinţă, la presimţirea ceasului de sfârşit…, simţindu-se tot mai mult în preajma morţii, şi-ar fi ales, dacă ar fi putut, altfel sfârşitul, o sinucidere prin ritualul “seppuku”, moarte neascunsă, practicată cu curaj de scriitorul  Yukio Mishima, un idol al poetului “ .
      Iată şi crezul său dedus din “ Ultimul poem”:  “dacă lama care hăcuieşte creierul meu/ e un sentiment stupid atunci / sînt un sentimental şi nu întîmplător /pe balcon seara mă gîndesc la/ scriitorul mishima. Nu avea nimic de ascuns. / Pe balcon stau cu o (pasăre) moartă”.
       Putem deduce şi din acest poem,  arta poetului de a-şi comunica prezenţa, până în ultimile clipe ale vieţii sale, în spaţiile metafizice cu multiple semnificaţii evenimenţiale, modul de solubilizare minerală în propriul eu  a esenţelor universale cvasiantinomice în forme imagistice de contrast, cu contururi sugestive, cu o relativă simplitate...
      Genomul lui Aurel Dumitaşcu este unul reflexiv, generat de forme existenţiale şi de plane circulare în sustentaţii metafizice, spiritual celeste, angajate dynamic în temporalitatea unei vieţi interioare, pur raţionale... În acest poem, ca şi în majoritatea poeziilor sale, se simte tensiunea exerciţiilor umanizării prin ritualul sacrificial, se descoperă soluţia ideatică a formelor şi sensurilor ontice în existenţa minerală a celestului şi se admiră monumentalitatea şi  frumuseţea în simetrii, toate ordinate static şi imanente în quadratul  trecerii ...
        Din publicarea poemelor, impresiilor şi analizelor literare asupra poeziei lui Aurel Dumitraşcu, putem constata, în acelaş timp,  prezentarea omagială reuşită a evenimentului aniversar în grupul "Time for love is anytime", valoarea literară a poeziei celui  plecat prea repede, dar pentru o sigură revenire,  din universal literaturii române, o prezentare realizată professional şi cu  mult succes de scriitorul  ION  Ţoanţă...! Felicitări ...! Gheorghe Apetroae, Sibiu 
 

Literatura, Sarmisegetuza regia, G.A.S.

SARMISEGETUZA REGIA

de Gheorghe Apetroae Sibiu

Străbunii vă înalţă-n rang cu moştenirea sacră

călcată des de multe naţii fără hat şi cântec!

stelare vi-s cetăţile, în slavă, dacice în stirpe,

iar Clopotiva-Grădişte e un semn de răscruce !

din marmori, colonade trezesc Sarmisegetuza,

regescul ei popor, din stâncile obârşiei - românii

îşi stau de mult în rost, în moţi şi-n basarabii

ce-şi arcuiesc credinţa în nobila-i cunună!...

cu har ales răsar, din loc, şi azi, getuzi şi sarmi

şi cresc în voi vânjoşi din seva sfântă tracă

cu braţele din Tisa şi din Nistru, cu trupul din Ardeal-

vă-nalţă-n cer din daci, din sciţi şi din bastarni-

goruni cu rădăcinile-n iubiri de strămoşesc hotar,

cu rost la bolta Ţării Mari, de colonade sfinte

zidite-n arc stelar de carpi, durând o Românie

în geana mândrei zări, veghind-o spre vecie!...

Se ţine Dacia cea Mare - regină-n nemurire...

al ei şiroi de lacrimi şi-l seacă prin Unire

cu Decebal şi Iancul, cu Ştefan al Moldovei...

...stejarii Daciei de azi vă neclintesc prin zodii!. G.A.S.

Literatura, Tu stingi..., Gheorghe Apetroae, Sibiu

FIORII  FOCULUI  ATINGERII  DE  CER

Gheorghe Apetroae, Sibiu

Şi buzele-ţi în tremur curtate-s  des de îngeri...

au febra stelelor căzute sub pământ
cu umbra ta din ele, în seară- alunecând
cum  gându-ţi de copil în lungul lui alint

la jocuri de lumini, cât să săruţi ţărâna-

albaştrii sâni ai tainei flăcării din roze
la-atingeri vii de cer cu-nviorari, vibrând…

Şi zeul e un mag pe culmea vrerii sfinte...

îi muşcă buza-i de citrin şi-nfinge

o spadă înflorită-n ea, centaurul cyanic

ce calcă-n revărsarea firii printre ziceri

un capăt dintr-un vis, în el îmbălsămat

cu mari plăceri… E-n el, cu Luna-n mariaj…

l- atingerea de mâini, infioraţi, vibrează...

Pe pajişti zburzi în năluciri cu toamna

spre cel mai  larg deşert de Lună în fiori

şi ploaia deasă-şi spală bolta de culori

cum gura mumii de rugina toamnei,

de-i cresc plămâni rotunzi din bronz curat

cu foc din ţarina albită de tăcerea bahnei

la atingerea de ea, vibrând înfiorat…

Şi ceru-n râu îngheaţă negura din taine,

vâlceaua sângerând-o în crepuscul…, grele,

de slava nopţii,  scuturate-n mare,

cu aripi mari de fluturi, argintate stele…

lumina lor vuieşte-n liniştire plaiul

cu urlete de lupi, în revărsări de toamnă

l -atingeri de cuvinte şi vibrează-n ele …

Pe  patul vostru-n rug vă stăpânesc blesteme

şi-n rătăciri de valuri, tânguiri rebele...

în cârduri desenate pe azur se-nalţă  în mister

sub bucla munţilor cromaţi, cocorii -

se dezgolesc de nori însinguraţi, se pierd -

în rostul crezului de-a ajunge zei pe zare...

tu... îţi stingi cu lacrima fiorii focului atingerii de cer…

G.A.S.

Literatura, " Eminescu espero", Gheorghe Apetroae, Sibiu

“LUCEAFĂRUL  ESPERO”.
  Italienii şi, în mod special, locuitorii din Roma ştiu că dezvoltarea lor economică şi culturală în perioada antică, cu evidentă perpetuare în zilele noastre,  a fost posibilă, în principal, prin exploatarea şi valorificarea resurselor aparţinătoare Daciei noastre, ale acelui mare stat şi ale acelui mare popor  din a cărui genealogie s-ar trage - tot mai mult se atestă astăzi, pe baza unor vestigii explorate şi din documente istorice- şi romanii, chiar şi spaniolii şi francezii şi germanii, din paternitatea gintică a acestui mare popor, şi nu invers...!  Aşadar, la Roma şi , de ce nu, în toată  Italia noi  mergem  cu bucurie pentru a ne revedea cu fraţii nostri, să le admirăm averile dăruite- să nu spunem jefuite- din agoniseala părinţilor nostri comuni, geto-dacii, ca să ne nutrim şi acolo din acelaş graal spiritual, din baladescul mioriţei . De aceea, ţările noastre nu pot fi decât surori adevărate!!!  De aceea, la Roma şi în toată Italia, românii merg să-şi vadă fraţii , să le admire trecutul, muncesc aici şi se simt ca acasă. între ei, cum, de alt fel, şi italienii care vin în România, se simt aici ca în ţara lor... Suntem, aşadar, convinşi că recitalul de poezie care va fi ţinut de poetul Geo Vasile în limba română şi în limba italiană în ziua de miercuri, 9 septembrie 2015, în Sala de conferințe (Piazza José de San Martin, nr. 1) va fi urmărit de italieni şi de români, deopotrivă... Împreună  vor declama pentru ginta latină din lirica genuină bucolică, alături de distinsul poet Geo Vasile, cu versurile de aur din balada "Mioriţa" şi din marea poezie a marelui poet Eminescu . Acesta, al nostru fiind, poate fi şi al fraţilor nostril italieni şi al întregii latinităţi, iar poeţii, precum  Lucan,  Seneca, Aristo, Berni, sau Campana, sau Carducci, sau Petrarca, sau Dante, sau Leopardi, sau Montali, sau Ungaretti, sau Quasimodo, sau ...,  ai lor fiind, pot fi foarte bine şi ai noştri!!! Carmen Patriae! Lus inamorato di lingva gloriosa! Fidem quaerens intellectum!   Dr. ing. Gheorghe Apetroae, Sibiu.  
 

EL, EMINESCU

Gheorghe Apetroae, Sibiu

Fruntea- boltă peste veacuri

o înclină visător,

să-şi revadă-n codri, lacul,

strălucirea în izvor...

pe azure văi de cuget,

cu ochi negri lin coboară

El, Luceafăr al iubirii,

printre nuferi să răsară

când pe harfele de unde

stele cad şi se aprind

orgi selenice pe lucii,

valuri risipte-n grind...

cu Luna se plimbă-n trestii,

iar din cornu-i de argint

îşi desfată nemurirea,

dă tăcerii dor şi gând..!

Teii, încărcaţi de floare,

ning miresme de amor,

El... luceşte-n rostul lumii

spre trecut şi viitor…

Din grădinile de aur,

...El - ecouri între clipe -,

îi culege Lunei crini

să-i păstreze-n templul firii

candelabre de rubin...

arc de cer e-n El, lumina

celei mai pure lumini...

Gheorghe Apetroae, Sibiu

Revista „Foaia Poporului” - ASTRA, nr. 6, ianuarie, 1993

 

 

 

 

 

 

 

Literatura, "Luceafărul espero", Gheorghe Apetroae, Sibiu

Gheorghe Apetroae

 "LUCEAFĂRUL ESPERO”.

    Italienii şi, în mod special, locuitorii din Roma ştiu că dezvoltarea lor economică şi culturală în perioada antică, cu evidentă perpetuare în zilele noastre,  a fost posibilă, în principal, prin exploatarea şi valorificarea resurselor aparţinătoare Daciei noastre, ale acelui mare stat şi ale acelui mare popor  din a cărui genealogie s-ar trage - tot mai mult se atestă astăzi, pe baza unor vestigii explorate şi documente istorice- chiar romanii , mai bine spus, italicii, chiar şi spaniolii şi francezii şi germanii, din paternitatea gintică a acestui mare popor, şi nu invers!  Aşadar, la Roma şi , de ce nu, în toată  Italia noi  mergem  cu bucurie pentru a ne vedea cu fraţii nostri, a le admirăm averile dăruite- să nu spunem jefuite- din agoniseala părinţilor nostri comuni, geto-dacii, ca să ne nutrim şi acolo din acelaş graal spiritual, din baladescul mioriţei . De aceea, ţările noastre nu pot fi decât surori adevărate!!!  De aceea, la Roma şi în toată Italia, românii merg să-şi vadă fraţii , să le admire trecutul, muncesc aici şi se simt ca acasă între ei, cum, de alt fel, şi italienii care vin în România şi se simt aici ca în ţara lor... Suntem, aşadar, convinşi că recitalul de poezie care va fi ţinut de poetul Geo Vasile în limba română şi în limba italiană, în ziua de miercuri, 9 septembrie 2015, în Sala de conferințe (Piazza José de San Martin, nr. 1), va fi urmărit de italieni şi de români, deopotrivă... Împreună  vor declama pentru ginta latină din lirica genuină bucolică, alături de distinsul poet Geo Vasile, cu versurile de aur din balada "Mioriţa" şi din marea poezie a marelui poet Eminescu . Acesta, al nostru fiind, poate fi şi al fraţilor nostri italieni şi al întregii latinităţi, iar poeţii, precum  Lucan,  Seneca, Aristo, Berni, sau Campana, sau Carducci, sau Petrarca, sau Dante, sau Leopardi, sau Montali, sau Ungaretti, sau Quasimodo, sau ...,  ai lor fiind, pot fi foarte bine şi ai noştri!!! Carmen Patriae! Lus inamorato di lingua gloriosa! Fidem quaerens intellectum!   Dr. ing. Gheorghe Apetroae, Sibiu.  

Citește mai mult (22 de rânduri)

Literatura, Abundenţă, Gheorghe Apetroae Dela Boroaia

 

 ABUNDENŢĂ MATERNĂ

Gheorghe Apetroae Dela Boroaia

Primele adânciri ale poemului cu semne materne

odrăzlesc în pomul- copil, cu creșteri solare

cunoaşterea pură și, din ea, se însuflețeste

îmbrăţişarea copilului cu colier de lumină...! 

*

Da! Sorii își lăsă în cântec dorinţa iubirii,

zborul culorilor fluide și brațele materne 

ţin copilul în sufletul solar al mamei în libertate:

           în sânul ţarinei năbuiesc parfumuri din roze...!

*

Mâinile mamei, împreună, se spală cu norii 

cei naufragiați în sânul ţarinei, năbuind în roze...

Printre degete de copil curg râuri de lanuri- 

gândul mamei inundă cu magii şi incantaţii...

             *

Da! Ciorchinii cerului slobozesc sfinte licori-

            fiorii materni sorbiţi de prunc- rouă maternă...-  

sunt ambroziile sorbite de el din amfore stelare:

gândul curat matern în mugurii ei abundă...!

G.A.S.

 

Literatura, Amurg aluniu, gheorghe Apetroae, Sibiu

 

AMURG  ALUNIU

gheorghe apetroae, sibiu

Trezit de dangăte rebele

prin faţa tronului ceresc

ţi-e  trecerea o depăşire
            cu patimi..., reaprins de roze,

tăcerile le vinzi cu rest...

 

semănător în sol veneric,

arzi  rugu-n  violet  al  firii -
izvod de muguri în iubire:
galanthe crise…, pe amurg

le colorezi în verzi poeme...

 

ţi-e glasul colorat de vrere
şi cânţi, ca să- ţi dezmierzi
trecutul, copilăria-n cer, urâtul ...
în alb, văzduhul unor stele-
de anemone, ne-nceputuri -
plăceri de rod, i le restitui,
ei, în buchete de nelinişti… 

damnat, într-un altar cu legi
în insomnii prelungi împarţi
din crinii voluptoşi pribegi

resturi din vrere-n necuvinte:

 simiţiri  ce ştii să ţi le-nchini
 la reci icoane de stânci vii
 la care îţi declini prezentul ...

secundele ce-ţi plâng lumini
le arzi în candele pustii,
le-mprăştii umbrele în zâmbet
şi-ţi joci pe ele sufletul
cu   Jupiter, în răzvrătiri,
îi furi, în aluniu, amurgul!...
G.A.S.

 

Literatura, Plâns în zâmbet, gheorghe Apetroae, sibiu

PLÂNS ÎN ZÂMBET

Gheorghe Apetroae Sibiu

Prin luminişuri clare demoni,

iesind din cruci ard asfinţitul

pe vatra -ncinsă-n al tău suflet-

mari candele de ieri se sting - …

din cer cazut, rănit pe- o dungă,

cu-al stelei vis te joci în stâncă

de roz-marin, cât seara-ţi cântă

la zămisliri, cu-alt duh te plimbi!

demonic, în dorinţe-l mângâi,

împădurind cerul cu fluturi,

coline-n anatas, îi semeni

cu vreri nevreri, iubind absurd-

izvor de flacără ţi-e gândul,

cât ştii să-l înfloreşti prin cântec

şi să îi ţeşi brocard cu fire

din jumătăţi -- lumini şi umbre…

Fiori în roi, valsezi pe irişi --

înrourând o boltă-n cimbru-

... orbi zorii în icoane albe

din plânsul tău ascuns în zâmbet!