ACORD CREPUSCULAR
De atunci, în cearta soarelui apus,
în siderale irizări, coboară seara
în făr de somnul lumilor de sus...
Stai în verandă-n colţul ei dedus
şi urmăreşti cum ciurdele de stele
cad în căderea bolţilor rebele,
pătrunse de vecii, de haos şi de chin,
de gânduri şi ne-linişti efemere...
În stelă gemi şi-n şopta valului marin,
vrăjit de o iubire a blândei Selene...
Ne-limita, din iulie, azi, o desprinzi
şi-o judeci, ei, robit, ca pe-o străină,
precum chiar Papa Crist pe Sforza,
licitând credinţa-n care-i ne-sfinţit…
ne-limita cu care treci pe căi lactee
de facere romantică, când eşti sedus
şi te iubeşti cu cerul, şi El un călător
ce îl adapi cu har, din singurul izvor,
de-al cărui magic susur amuţesc în seri
orchestrele cereşti de îngeri- serafimi,
crângu-ne-linişti şi pasările-n ispitiri...
Tu, păzitor al lor, pe luncă-n primăvară
culegi în alte seri mari nuferii ogivei
ne-limitei, străina în casa ta, vasală
în bine-cu-vântări de îngeri, cu povara
de-a guverna-n vecii oceanele de stele
ce umplu-n irişi plânşi - petale izabele
în scuturări din cer, din rodii, crise firi:
sunt stele ce îţi ard cu galeşe priviri
şi iar te copleşesc lacrimile -n tremur...
vii razele pe faţa altor stele îşi preling
iar de lumina lor se-mbogăţesc şi mor
cum tu, în haosul desmin, alt trecător
în nopţile din calde veri, să le admiri,
iubindu-le prin ploi în cadenţări astrale,
în ritmuri ditirambe de vise siderale-
cu-vinte în balsam de dor şi de regret,
atlet atunci de glorii, s-ajungi al lor valet....
Te-ademenesc şi ţi se scurg în amintiri,
iar tu le păstoreşti cu dor şi le admiri,
şi raze le arunci pe curcubeul geanei...
în hău le porţi, le culci şi iar le-aprinzi,
iar când doar de un braţ stelar le prinzi,
ele îşi uită lesne, celest, al lor trecutul ...
Le-ncânţi şi le înceţoşezi, le scoţi din fire
cu mari dorinţe-n vreri, ne-limite-n iubire....
V. ZBORURI ÎN ABIS
ACORD CREPUSCULAR
De atunci, în cearta soarelui apus,
în siderale irizări, coboară seara
în făr de somnul lumilor de sus...
Stai în verandă-n colţul ei dedus
şi urmăreşti cum ciurdele de stele
cad în căderea bolţilor rebele,
pătrunse de vecii, de haos şi de chin,
de gânduri şi ne-linişti efemere...
În stelă gemi şi-n şopta valului marin,
vrăjit de o iubire a blândei Selene...
Ne-limita, din iulie, azi, o desprinzi
şi-o judeci, ei, robit, ca pe-o străină,
precum chiar Papa Crist pe Sforza,
licitând credinţa-n care-i ne-sfinţit…
ne-limita cu care treci pe căi lactee
de facere romantică, când eşti sedus
şi te iubeşti cu cerul, şi El un călător
ce îl adapi cu har, din singurul izvor,
de-al cărui magic susur amuţesc în seri
orchestrele cereşti de îngeri- serafimi,
crângu-ne-linişti şi pasările-n ispitiri...
Tu, păzitor al lor, pe luncă-n primăvară
culegi în alte seri mari nuferii ogivei
ne-limitei, străina în casa ta, vasală
în bine-cu-vântări de îngeri, cu povara
de-a guverna-n vecii oceanele de stele
ce umplu-n irişi plânşi - petale izabele
în scuturări din cer, din rodii, crise firi:
sunt stele ce îţi ard cu galeşe priviri
şi iar te copleşesc lacrimile -n tremur...
vii razele pe faţa altor stele îşi preling
iar de lumina lor se-mbogăţesc şi mor
cum tu, în haosul desmin, alt trecător
în nopţile din calde veri, să le admiri,
iubindu-le prin ploi în cadenţări astrale,
în ritmuri ditirambe de vise siderale-
cu-vinte în balsam de dor şi de regret,
atlet atunci de glorii, s-ajungi al lor valet....
Te-ademenesc şi ţi se scurg în amintiri,
iar tu le păstoreşti cu dor şi le admiri,
şi raze le arunci pe curcubeul geanei...
în hău le porţi, le culci şi iar le-aprinzi,
iar când doar de un braţ stelar le prinzi,
ele îşi uită lesne, celest, al lor trecutul ...
Le-ncânţi şi le înceţoşezi, le scoţi din fire
cu mari dorinţe-n vreri, ne-limite-n iubire....
