FĂLTICENI, A M I N T I R I C A R E Z I D E S C T E M P L E
Capitolul I
Gheorghe Apetroae Sibiu
Aceste. Aceste consideraţii mi le-a sugerat profesorul Vasile Nistoreasa, directorul Bibliotecii municipale “Eugen Lovinescu”din Fălticeni. Le-am realizat în anul 1999 şi am adus unele completări în anul 2004.
Fălticeni e frumoasaă urbe moldavă care şi-a ales bine prietenii, eu, fiind unul dintre ei. Oraşul acesta ştie că mi- a fost şi a rămas drumul mirific de urcuş în cunoaştere prin copilărie şi adolescenţă, către ţinuturile stelare. Da! Cetatea s-a distins în sufletul meu ca un cuprins al nesfârşitelor fascinaţii, templul de taine prin care umblând, m-am înălţat la spiritul cultural moldav. E locul cu privelişti încântătoare, loc veşnic însufleţit de oamenii săi inimoşi , buni şi mândri şi care , zi de zi, an de an, cu căldura luminii lor spirituale încălzesc din plin sufletul urban al locului, ridică această cetate tot mai înaltă şi tot mai ademenitoare. De aceea Fălticeni a fost şi avea a se dura în libertatea mea funciară , templul de aur al întâlnirilor adolescentine , al liceanului înflăcărat de duhul ştiinţific astral şi profund uman al magiştrilor de la liceul „Nicu Gane”, templul cărţii adevărate!
De aceea, exclamând , de oriunde sunt, - de graţie , te salut Fălticeni, leagăn de carte şi iubire ! La porţile-ţi deschise larg, în chip sărbătoresc, vreau să-ţi sărut icoana, să te revăd la vremi de împlinire, la masa zorilor cu tine să prânzesc!...
Iar ţie, cititorule, despre Fălticenii adolescenţei mele, ce aş putea să-ţi spun? În primul rând, despre întâlnirea mea cu urbea... Era la anul 1960, când aveam a-l cunoaşte pentru prima dată. Şi atunci nu eram altul decât copilul născut în începutul lunii de cuptor al anului 1946 , în acea perioadă memorială de mare secetă, ce a bântuit cu foametea şi sărăcia această parte de ţară şi nu cu mult timp după hidosul război mondial, care avea să-şi lase chiar în locurile de basm ale Moişei, în uliţa Susenilor natali din materna Boroaia Sucevei, multe din amprentele luptelor şi umbrele morţii. Spun aceasta deoarece chiar prin faţa casei noastre fusese linia frontului, front căruia încă şi acum i se mai păstrează urmele tranşeelor. Eram cel de al şaptelea copil, în viaţă, al lui Toader şi Ilinca Apetroae, o familie mândră de moişeni , acel crescut în cântecele şi versurile mamei din horele de lumină ale munţilor albaştri ,şi în care pluteam ca un vis , în ele prins, peste Susenii Boroaiei.
Dar copilăria mea, un paradis de amintiri, acum , în miezul de vară al anului 1960 se sfârşi şi nu eram eu altul decât adolescentul absolvent al gimnaziului din Boroaia pornit pe un alt drum , mai lung, al Fălticenilor, prin necuprinsul duhului de existenţe mirifice şi al desluşirilor de alte taine. Devenisem eu , un abia intrat în el ,parcă într-un refugiu , acolo trimis de cineva ,probabil de Providenţă , din nesfârşitele alergări prin cerul înstelat al prunciei fragede în suişuri azure şi coborâri sihastre ale izvoarelor, susurând cristalin pe văile însorite ale Moişii şi Boroaiei , şi de pe povârnişurile largi acoperite de brazii înalţi şi umbroşi, prinşi în horele de frumuseţi depline ale pădurilor solare , adăstând mereu în lumina curcubeielor, sorbită din apele Moldovei, pe culmile de mit, ameţitoare , ale munţilor bătrâni ai Stânişoarei.
Şi a fost Fălticenii pentru mine , pentru efebul aristotelic , mediul paideic - cultural prielnic cu origini în maieutica socratică, care avea a-mi nutri spiritul devenirii umane şi umple, cu lumina şi muzica lui , celeste, fiinţa iubitoare de dialog cu frumuseţile cunoaşterii , cu liceul, templul reverberaţiilor apolinice pe toată durata instrucţiei mele. Iar Fălticenii, cetatea mirifică, a înţeles bine şi a respectat , întru nesfârşită chemare, copilul cu o existenţă angelică, pornit cu un curaj al unei curiozităţi magice din Susenii săi natali , înspre zările de iluminare, zări în care îi dansau mereu jucăuşele imagini de policromii astrale, însufleţit de armoniile ispititoarelor chemări hiperboreice, tot de peste zare.
Întâlnirea mea cu Fălticeni a fost dar regală şi a rămas, exprimându-mă heideggerian, întru veşnicia ei, sacră şi providenţială!…
Da!... L-am cunoscut pe Fălticeni, în drumul de început al căutării luminii, în cuprinsul sacru al cerului în albastru, în iubirea frumosului astral şi adevărului socratic, universal, aletheic . Era atunci nu prea departe de vremea frumoaselor icoane ale unei copilării fericit de libere pe locurile de basm ale Susenilor- Boroaiei, un sat de sub munţi, de la sudul Bucovinei, din ţinutul diamantin al Sucevei, cuprins al zenitului adamic tremolit-fluorinic şi al orizonturilor în lumină, crisoberile şi cinabrice, era şi a rămas o fermecătoare aşezare. Am descoperit Fălticenii nu prea departe de timpul cel scurs pe locurile natale de vis în acele jocuri zburdalnice, interminabile cu fraţii, cu colegii de şcoală şi cu ceilalţi copii ai satului prin primăverile răsărite din angelismul iernilor lungi şi grele şi prin verile cu zile însorite , în care de multe ori umblam desculţ prin pajiştile înflorite şi înroite de fluturii policromi şi de harnice albine, înviorându-mă de roua răcoroasă a dimineţilor senine, alergând printre cosaşii verzi zburători pocnitori şi cântători, caii verzi şi albaştri ai viselor mele din somnul prelungit în târziul dimineţii zilelor din vacanţele de vară. Alergam pe sub brâiele de fluturi în culori de mister, de la care, cercetându-i, învăţam zborul ,cântându-le frumuseţea lor şi zborul: „Fluturi roşii, fluturi negri, fluturi albi, în dansul vântului adorm pe cer mici temple călătoare - şirag de borangic cu cerul razelor în aripi ,adună din alese flori , nectarul, încinerează primul nor, brâie-n văzduh într-un decor azur…ninsori de îngeri blânzi cu soarele în aripi…fluturi roşii, fluturi negri, fluturi albi, neînceputul de culori al ochilor albaştri…fluturi albi,fluturi negri, fluturi roşii”. Nu de puţine ori mă afundam în puzderia de dumbrăvi controlate de mine mereu în lungul pâraielor îndesite cu arini , cu plopi şi mălini, cu sălcii , soc şi liliac . Şi acum mă cheamă pârâul de munte, de maluri prăbuşit în recele cristal, la meandre adânci umbrite de sălcii, cu pletele despletite de undele repezi….În freamăt arinii cireşii, mălinii, pe coasta înverzită şi lunca de flori, la primăveri de soare , mă cheamă înapoi… Nunteam cu toate acestea în balsamuri şi în irizări, în preajma stolurilor de păsări libere în zbor
şi în cântare, gătite parcă anume în linţolii policrome, de concertele încântătoare , ori hoinăream prin crângurile aprinse de cântecul filomelelor, prin luncile înverzite şi înmiresmate de flori stelare. Pe lira soarelui cântau atunci în mine colorate, senine, păsări, primăveri, inefabile lumi din fragede vremi , atunci când păstoream copil florile de crini şi salutam din vad pădurile de brazi , iar pe poteci adânci, repezite de stânci spre însorite poeni, mă strecuram zburdalnic prin pasul de joc al fraţilor mei… Eram un copil iubitor de culori, balsamul florilor, de cântec şi de zbor. Citeam mult în vacanţe şi în sărbători, în veranda sudică a casei şi chiar şi pe tăpşanele coastei însorite, lângă vacile îmbuiecite în cireada familiei care număra, de multe ori , până la douăzeci de capete. Pe acestea le păşunau pe izlazul proprietatea noastră , separat de cel al satului. Acesta mi se părea imens, dar nu avea decât câteva hectare. Era împrejmuit pe trei laturi cu gard înalt cu împletituri de nuiele printre stâlpi uriaşi de lemn, iar pe latura dinspre răsărit , care era învecinată cu cea a unchiului C.N., de fapt tot proprietatea familiei noastre, dinspre bunicii mamei, gardul era mai slab, din sârmă. Acest gard era, de multe ori, rupt de animale şi pe anumite porţiuni dispărea, iar eu aveam sarcina de a urmări ca vacile şi junicile mai retive să nu se încaiere , să nu se bată între ele şi să nu rupă gardul cu care era împrejmuit izlazul. În locul biciului, îmi luam cărţile sub braţ şi cu cărţile, vânturându-le, întrerupeam deseori luptele de buiecie şi de goană... Citeam ,reflectam asupra celor citite şi-mi căutam răspunsurile exacte cu privirea minţii spre adâncul de azur al cerului. Eram eu, în priveliştile de atunci, de braţele zărilor prins , mereu în frumuseţea lor, în cele care prin floarea fiinţei îmi curg şi acum primenite şi le ascult...
Şi astăzi , mă cheamă , la ele : Stânişoara în soare, la vârfurile pleşuve stropite pe zare , Moişa şi Suha răsfrânţi de poale, prin hora lor să trec copil la Slătioare .
Mă cheamă şi acum la o paternă ascultare, ecoul sapelor din luncă, când se prăşea în cântec porumbul, pe care şi acum îl văd atât de verde şi atât de mare!... Era după război, înainte de colectivizare, iar prăşitorii nu erau alţii decât oamenii satului care aveau datorie faţă de tatăl meu. Tata, ca absolvent al şcolii secundare de arte şi meserii de la Baia , fosta capitală a Moldovei, după ce în toată perioada războiului lucrase în Bucureşti , la reparaţiile de armament în atelierele armatei din” Dealul Spirii” , revenit acasă, le executa curent lucrări de fierărie. Unii dintre săteni, neavând bani suficienţi să i le plătească, se obligau să participe la lucrările agricole ale familiei şi care nu erau puţine. Averea funciară a părinţilor, împreună cu a bunicii dinspre mamă şi a unchiului meu Costică Nicolau, fără copii , era într-un siongur corp şi la acea dată se compunea din peste 17 ha de teren agricol, 15-20 bovine, ce păşunau în izlazul proprietatea familiei, o pereche de cai , coteţele pline de porci şi de păsări şi mai multe zeci de oi ce păşunau în turma satului, pe „Faţa Suhatului”...
De atunci , mă cheamă mereu ecoul cântecelor în luncă , al celor care ne lucrau la sapă, la coasă, lângă fraţii mei mai mari, întorşi de la şcoli, în vacanţe, din zori până în seară, pământul, în efort, în glume şi în cântare!...
Pluteam ca un vis angelic şi, mereu alergat de sfânta copilărie şi de insomniile gândurilor ce rodeau juvenil în câmpurile sub cerul azuriu ori diamantin, mă îmbătam de boarea vernală, izvorâtă din al zilelor lumini, iar prin pădurea de arini, sălcii şi mălini , mă întreceam în lupte şi alergări cu eroii din basmele proaspăt citite şi mă desfătam cu cântecele paserilor măiestre.
În amiezile zilelor de vară ne îmbăiam , cu fraţii şi copii din vecinătate, în bulboanele râului repede curgător, în fugărire din albăstrimile munţilor prin mijlocul moşiei noastre, zăgăzuit cu măiestrie de noi ,ne bălăceam sub ploaia de stropi şi de raze. În zilele de vacanţă ale iernilor cu derdeluşuri însăniite,ce mă reţineau neostenit, alături de fraţii mai mici şi de copii satului, zburam pe pârtii cu schiurile, iar pe gheaţa groasă când aceasta se prindea în gerurile mari , de Bobotează, pe bulboanele râului, alergam cu patinele, până în târziul nopţilor geroase şi înstelate. De aceea , mereu mă cheamă ,în susur, pârâul de munte, de maluri prăbuşit în recele cristal, la meandre adânci , umbrite de sălcii , cu pletele despletite de undele repezi , în freamăt arinii, cireşii şi mălinii, pe coasta înverzită şi lunca de flori, la primăveri de soare mă cheamă înapoi... Dar ce păcat că s-au dus în amintiri, frumoase clipele copilăriei mele. Eu tot mai des îmi părăsesc frumosul sat, la el ca să-l dezmierd, nu pot a reveni , ca altădat. Dar nici nu pot să ştiu şi nici să cred că dragostea de el , vreodată am s-o pierd !...
Se continuă cu capitolul II - „ ÎN TEMPLUL ADOLESCENŢEI”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu