Cenaclul literar„ Pavel Dan”şi poezia Anei Maria Puşcaşu
de Gheorghe Apetroae Sibiu
Mai înainte de abordarea poeziei Anei Maria Puşcaşu, postată în paginile Web ale revistei” Tiuk”,o iniţiativă personală pe care mi-am propus-o în această intervenţie, voi aminti, cu permisiunea membrilor Cenaclului Pavel Dan, şi de ultima şedinţă de cenaclu, din 12 mai, a.c..
În această şedinţă şi-au prezentat ultimile lor creaţii, Alexander Stoicovici (proză) şi Marius Aldea (poezie). Aşa cum a consemnat Eliana Popeţi, în cronica ultimei şedinţe de cenaclu, creaţiile acestora au fost abordate critic de majoritatea membrilor cenaclului. Proza lui Alexandar Stoicovici este relevată, ca interesantă prin temă, dinamica şi magnetismul atitudinal, prin tenta unei ficţiuni şi prin psihologia personajului Margareta, dar cu loc pentru o abordare mai socratică şi onirică a acţiunii ( Eugen Bunaru), cu loc pentru relaxarea dialogului (Ioana Duţă), pentru creşterea valenţelor personajului (Octavia Sandu), reducţia lentorii acţiunii (Eliana Popeţi), explorarea onticului (Marian Oprea, Remus Lazăr, Alexandru Colţan) şi pentru acumularea experienţei în creaţie (Florin Donţu). Cât priveşte poezia lui Marius Aldea, aceasta se caracterizează prin forţa expresiei estetic - literare, principiilor arhaice- rurale, lirismului autentic şi fanteziei lexicale cu substrat prozodic ( Eugen Bunaru), prin dinamica contrastului (Bogdan Cazacu), prin evidenţa filonului popular (Eliana Popeţi) şi definirea principială a contrastelor ontice (Alexandeu Colţan, Alexandar Stoicovici). În activitatea cenaclului “ Pavel Dan” creaţiile celor doi scriitori, Alexander Stoicovici şi Marius Aldea sunt relevate în registrul evidenţei estetice şi al valorificării literale contemporane, în cadrul întâlnirilor literare de creaţie şi receptare critică a literaturii contemporane cu valenţe axiologice, care pot amprenta pozitiv literatura timişoreană şi nu numai.
Aruncând privirea pe postările Web ale revistei Tiuk, nu am putut să nu remarc textele versificate ale Anei Maria Puşcaşu, recunoscând-o ca fiind una dintre colaboratoarele redutabile ale cenaclului “ Pavel Dan”. Mi-a atras atenţia ecartul literal al introspectivei imagistice, dialogul socratian între lăuntricul versificat, cu accente ludice şi onirice şi realismul social exteriorizat în semantica textului. Descoperim , la Ana Maria Puşcaşu, o tipologie a subiectivităţii literale estetizate pe undele policorde ale cotidianului social. Se relevă aceasta, în poemul “ patru şi şaptespe dimineaţa” ,în “huruitul fabricilor de bere din care ies oameni mirosind puternic a drojdie”, dar şi în apreciabila
depărtare a lăuntricului sensibil subiectivizat de metalogica contrastelor telurice ontice, de devenire interioară a poetei. Prin reuşita sa, de a ancora facil de spaţialitatea îmagistic-receptoare a cotidianului, cvasisocialul visceral ”fabricile de bere cresc, se multiplică”, în idealizarea condiţiilor intelectuale ale poetei . Contrastul se realizează prin extrapolarea lăuntricului sensibil , din spaţialitatea dimensională anabasică, sensibil- profundă, de factură sentimentală întelectuală, în cea a unei bodegi de mahala care “prind conturul unui bărbat bărbos care cântă la vioară”, antipod în registru oniric, nonangelic. Se eludează, astfel, trecerea şi se substituie în text cu armoniile arhaice, se elimină misterul şi se înlocuieşte cu icoanele realităţii cotidiene: ” încerc inutil să îmi scot bani/de la bancomat şi cineva/care păzeşte terasa mă priveşte buimac”,prin instantanee în clişee emoţionale. Se remarcă în structura versificaţiei , un discurs prozodic, cursiv şi dinamic, cu puţină metaforă, dar care este complementat de elemente abstracte, intuitive ce diluează sensibilitatea, dar pentru agenera un magnetism al relativităţii tematice, polisemantic,caracterizat prin raritatea epitetelor. Imagini care generează starea de claustrare: ” autobuzele cu primul schimb…dube înalte umplute până la refuz”, te sustrag din cadrul discursului poetic şi te extrapolează în necuprinsul zenit din ţinuturile celeste ale unui lirism indus antinomic. Dorinţa de a petrece cu liniştea rurală, glacială, introducerea de clişee într-un text cu principii şi structură, apolinice, adus în tr-un registru al versificaţiei unui cotidian banal, cu reflexii slabe asupra toposurilor metalogice , fără eluvii sinctatice, o parodiere a onticului aleatoriu şi iubirea cea maternă se realizează în exhibări ale stărilor viscerale, fără acea sacralitate angelică din registrul luminii apofantice: ” aş vrea doar să mă opresc/şi să vomit cu fruntea sprijinită/de suprafeţe reci/asta ar fi cu adevărat liniştitor/”o exced din spaţialitatea spiritului cosmic şi din zona reflexiilor gnomice: ” vânzătoarele ies să măture trotuarul/acasă mă aşteaptă ei/sau poate nici nu ştiu că ajung/”. În acelaş text, în strofa următoare, poeta mută scena, din relativitatea derizoriului, în zona eroticului: ” …ce bine ar fi să ne întâlnim /din întâmplare într-un oraş din sud/şi acolo să petrecem împreună…”, într-un alt cadru, de o evidentă expresivitate, obţinută prin ludismul dintre candid şi incisiv, uneori încifrat: ” şi acolo să petrecem împreună/…/numărând pisicile care străbat piaţa/”, în orizontul citadin premonitiv , în lipsa onirismului juvenil şi al farmecului pitoresc al locurilor natale. În poemul “ ultimile zile” se relevă lirismul indus într-un vers cu accent ludic, al cromelor crude: ” dâre de soare ca un fum gros”,cu persistenţa mirosului “ miroase aproape mai mereu a castane coapte”şi prezenţa asonanţelor ”izbucnirea alarmelor în parcare”. Sun acestea motive de eludare a magicului, pe care-l completează cu elemente olfactive şi optic- apolinice, fără armoniile ispititoare ale celestului, cu un filon de realism metaliterar, cu tentă de solitudine în registrul combinatoriu real - mister - magic, în unicitate , până la agresivitate în forţarea metaforei prin componenta dialectică a solitudinii.
O retorică contextuală este motivată de ”atingerea costumelor ignifuge/ de pereţii scărilor de bloc,/în mijlocul zilei/ ”. Staticul şi apocalipticul este indus în vers spre a genera un nou cadru ontic,cu disoluţia antinomică a unicului, prin translaţia în angoasă şi finitudine: ” pot să rămân aşa ore în şir/ în apartamentul ăsta neaerisit/ s-ar putea să faci cancer la …/şi să mori/ bună-ta tot cancer la… a avut/…/ sau o să înnebuneşti/ ca mă-ta să le moşteneşti pe amândouă/…/ ”. Interesant este , prin fantezia poetică şi tema temporalităţii, şi poemul “ poţi să tragi din ţigările lor”. Se relevă aici, o tensiune a condiţiei de vulg urban ,în toposul de mahala”/.. acolo la capăt te-ai opri/ bărbaţi ar ieşi în stradă/s-ar strânge în jurul tău/”, desigur, cu subsidiarul factorial al promiscuităţii sexuale”, într-un registru al transfigurărilor semantice: “ s-ar strânge în jurul tău / şi te-ar privi / te-ar obliga să tragi din ţigările lor / să bei din paharele lor/”, sensuri sublimate în ironie şi umor, în introspecţii psihice , cu sentinţe erotice, în încifrări reflexive : ” cineva m-ar privi în ochi,aşteptând/” . Intervenţiile critice pe textele prezentate nuanţează şi identifică universul creaţiei acestei poete, definit de forme de stil şi de principii gnomice autentice, raportat la structurile geno- tipologice literare postmoderne, şi îl configurează politematic sinchorologic şi sindinamic.
Se constată o reuşită a creaţiei în texte, prin uzitarea de elemente ludice, reflexive, antinomice şi erotice, dar, nu mai puţin, de numeroase locuri comune .
Autenticitatea sistemului sau, alunecarea facilă a stilului şi ideaticii în alte sisteme literare, generează tonalităţi armonice, dar şi stridenţele din aritmicitatea disonantă a versului, identifică numeroase sintagme în fluxul reverberaţiilor noetice şi în abordarea celestului. Asistăm, în
structura versificaţiei textelor Anei Maria Puşcaşu, la un vizionarism sugestiv al imaginilor, în policromii astrale, la contraste de sustentaţie şi căderi tensive. Încărcătura metaforei, generată de expresii plastice, până la pictural-sculpturale, reflexivitatea şi raţionalitatea discursului, intruziunea numeroaselor elemente valente din cotidian, dinamica schimbării registrelor mediului- paideic - cultural, spre cel maieutic- socratic, în dialogul categorial dintre lăuntricul anabazic şi cotidianul banal, toate aceste mijloace stilistice exprimă, la poeta Ana Maria Puşcaşu, un spirit al devenirii autentice, lucid, cu sensibilitate poetică , profunzime şi suflu de geniu în emergenţă, ce îi conferă, indiscutabil, identitate în marele curent literar postmodernist şi vocaţie, în cercul larg al intelectualităţii timişorene .
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu