VII. SONATA ASTRELOR
IERTARE
Lui nu-i păsa de colindul zăpezilor mari-
cântecul în sonanţe albe de dragoste
frumos scris de Ea, altcândva-altcuiva
şi auzit întâmplător de EL, cel nevăzut
care nu-i păsa că seminţele florii
scuturate pe trecerea Lui şi a ei
de fluturii irizaţi, rozii, verzi şi negri,
în zboruri fluorine pe tremolul ierbii
pot răsări simţirile iernii din zbor
în ales cu-vânt , albastre -columbe mistere!…
Dintr-un necunoscut, cu îngerii , cunoscut,
coborând în frunza ruginită de ceaţă
de pe cartea de rugă, într-o ascunsa irugă,
păcatele neiertate le înverzeau ,
unul în unul celuilalt, şi le iertau
cu anii Lor gânditori, cu-vinte pe balanţă…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu