IV. SONATA ASTRELOR
DEZBRĂCATE DE CER
De astrele care-n alai destinul ţi-au de-plâns
de la- nceput , din instinct, de ele te-ai rugat
pentru ne-murirea curăţeniei copilăriei…
Acum, la semnul lor, heruvimii şi serafimii
cântă prin tine sonul bacantei, în vii ruginii..
Cerul, pe pământ căzut, şi-a tras luminii
casei tale bătrâne, cortina, a nu-şi prăfui
umbrele-i lipite pe irişi de trecere în neant
cel puţin al stelei bine- cu-vânt ” bâtăcăcea”
care, cerşindu-ţi umilinţa, fără a-ţi vedea
rădăcina, putrezind, desfată suferinţa ta..ha!
După cu-vintele-i aprinse stins, te ridici,
le apuci silabe lungi ce ard în ditiramb…
şi le strângi cu braţele bolţii, când calde
când reci, în curse cereşti, în zile, te întreci
pe fiecare, lăudând-o de ne-ntoarcere-n crini...
nu vrei decât a-i dansa în flăcări destinul
nu vrei decât a-i dansa în flăcări destinul
unic, golul în tine, de cele lumeşti, prea plin,
deşertându-se tăcere albă în cele fireşti…
Pe locurile înalte, de prea multă laudă,
şi de plimbări de ne-cunoaştere, flăcările,
când le săruţi şi mângâi, sună -n simţire sălbatic…
în adâncul tău cad la rugă, triste astrele…
Tu le rupi pâlpâirile , ca pe un vreascul în fum
şi le cuprinzi imensul, din gând, să le abaţi
cum pe femeile bătrâne de ne-împlinire
ce aşteaptă-n agora, năucind de lipsa iubirii…
Stelele dezbrăcate de cer îşi caută drum…