IIIII
VALORI ALE ESEISTICII CONTEMPORANE III -
Gheorghe Apetroae Sibiu
Am considerat poemul-eseu „În ostroavele Azore”, al scriitorului-filosof Liviu Antonesei, drept unul dintre puţinele scrieri literare contemporane, apărute după anul 1989 în publicistica românească, cu un atât de bogat conţinut filosofic. Este un sublimat gnomic în formă versificată, care a întrunit, ce-i drept, într-o perioadă de gestaţie, s-ar părea, îndelungată, pe deplin, condiţiile caudine ale apariţiei. Autorul reuşeşte într-un text cu discurs monologic non-socratic, să contracareze marginalizarea spiritului absolut prin promovarea unui idealism obiectiv hegelian, urmare a depresiilor şi refulărilor constante generate de interpretarea dialectică cu tentă de cvasimaterialitate a cosmicităţii . Credem că substanţa poemului i-a fost adusă în prim plan scriitorului de experienţa sa în abordarea unicităţii, contiguului şi disfuncţiilor structural-ontologice în structura estetist-monoteistic- metaforică, cu un stigmat monologic şi corespondenţe factoriale , chiar şi în socialul monocrom şi monocord, de tip lukacsian.
Poemul „În ostroavele Azore” este revelator pentru eseistica contemporană şi,nu întâmplător,îl relev un pozitiv, ca un axiologic lavellean, de receptare analitică a poeziei contemporane. Poemul incită la meditaţie şi îngăduie o abordare critică a conţinutului său ideatic, o revelare a misterului din ontologic sub cerul azur al metaforei, fără a se apela la teorii oculte sau personalism:” De la facerea lumii încoace”.., precizează filosoful.
Experienţa , cu valenţe istoriciste şi progresul înregistrat de ştiinţe au incitat tot mai mult şi au condus la deschideri scientiste în receptarea tot mai conştientă a Universalului din spaţiul fenomenologic transcendental - nihilistic, de tip huserllian şi heideggerean : „ Altfel decât pe insula mea /” şi la investigarea ontologică într-un fenomenologism eudeic antropo-ricoeurean şi husserlian „Stânci negre şi roşii, dure şi buretoase/”, prin metode epistemologice, revelator creatoare, dar sensibil încifrate ” Cu aerul închis în alveole/”.Interesant!... În context axiologic, s-a realizat interpretarea axială- în episteme – pe limaxul categoriilor de co-existenţialitate : ” Te ţii tare, suflet al meu,/Stabil şi călător în aceeaşi pulsaţie/ Deodată/”,evident dialectic, în frecvente formulări energetist-dinamice antinomice: materie - spirit, obiectiv - subiectiv; particular - universal; teoretic - pragmatic etc. : ” De la facerea lumii încoace”/, din perspectiva paideică a Eului pur, situat în tangaj cu câmpul universal referenţial temporal în limite perathologice. Liviu Antoneseipermite în metafore ce sublimează discursul, o pronunţată revelare a fenomenelor şi proceselor naturale din Universal, dar şi socio-umane, desigur, perasic-limitative antropo-spaţial şi antropo-temporal, cu elevaţii la cote axial-epistemologice.
Se sesizează, în acelaşi timp, succesiunea dinamică a evenimentelor gnosi- fenomenologice în relativitatea Universaliilor: ”Oricum ai privi lucrurile, aici / Este şi altcum, nu doar altunde/”. Se relevă relativitatea în monada absolută leibniziană din existential, identificarea, ciclicitatea, în devenirea cosmică a lumii universale de tip cuantic ondulatoriu: ” Aici , totul e după alte ritmuri,/ Iar soarele umblă după calculele Sale secrete/”. - Bine spus!.
În acest mod, Liviu Antonesei permite restructurarea şi reorientarea discursului filosofic în spaţiul topologic universal, al înşiruirii monotone ne-definite şi ne-finite în spaţialul temporal: ” Doar ceea ce e închis în timpul meu/ Rămâne la fel, oriunde m-aş preumbla/“, sau “/Era fără vârstă/”.
În registrul al doilea, al tautologicului, s-a realizat evidenţa dezalienării social-spirituale marcuseene, cu dinamică în stratificaţia gnosic- volitivă schopenhauereană, în paralel cu amendările de bază biologic-umane, mecanicismul structurilor existenţiale cu inflamări apofantice sociorevolute, de tip leibnizean şi blagean, s-a conştientizat şi s-a orientat subiectul cunoscător spre epistemologiile fenomenologico - noumenologice husserliene ale onticului metafizic: ” Din lateral, un vânt cald/ Conspiră cu gândurile mele”. S-a pus în evidenţă transcendentul lăuntric- metaphisic, eul personal hyperbolizat, dar şi universalizat, fără a-l personaliza şi Universalul, fără a-l universaliza în schema şi la dimensiunile sale icognoscibile preremptorii: ” E închisă în mine/ Ca într-un sarcofag/ Care încă respiră/”. Pentru argumentarea logică a unor răspunsuri riguroase, dintr-o gestaţie gnomică, pretinse a fi mai apropiate de adevărul aletheic, al Universaliilor, de genomul primat cvasimineral al genezei: ” Un fel de aer străveziu ce depăşeşte/ Şi încăpăţinarea aspră a pietrei./”. Se receptează ,în ansamblul textelor, cromele policorde ale metaphisicului, începînd cu teoriile cosmologice sofiste şi ajungând, prin Platon, Aristotel, Descartes, Kant şi Hegel, la neopozitivismul Şcolii- scientiste- de la Viena, sociologismul neo-comptean al Şcolii de la Frankfurt şi la neo-raţionalismul critic al lui Karl Popper.
Poemul relevă şi existenţa unor concepte filosofice care încearcă o înţelegere cosmică a unei lumi proprii filosofului – poet, cu valenţe egocentriste, fără universalizare, nemetafizice şi neprovidente, cu conştienţa finitudinii, pe limaxul existenţial al unei lumi alienate şi angoasate, cu referenţialul contiguului metafizic: ” A plecat agale/ Cu soarele bătându-I în ochi,/ Lăsând în urmă un şchiopătat uşor/ Şi o mare singurătate în care se regăsea/ Numai foşnetul Oceanului/.”
Pentru un demers al reuşitei livreşti, Liviu Antonesei se va aliena şi el , desigur, în texte şi-şi va travesti eul metafizic, până la monismul hobesean, într-un corpus monadic leibnizean – axialitatea armonică absolută, diferenţial-divină a bărbatului complet, generându-l mereu prin maximizarea rezultatului din ecuaţia dintre raporturile experienţă - pură intuiţie, de tip bergsonean, georgesberkeleyan şi humean, şi prin minimizarea determinanţilor alienării şi anxietăţii, cu variabile non-aleatoare, de natură psiho-claustrofobică: „ Bărbatul care demonta duşurile/De pe Praia da Vitoria/”. Se reuşeşte o surprindere refexivă a relativităţii sale temporal-metafizice antropo-ontice : ”Nu era bătrân , nici tânăr nu era,/ Nu era nici măcar între două vârste/”, pentru a se identifica : „ Cu părul alb şi sârmos/Şi faţa smeadă întinsă/Ca pielea de pe tobă,” şi pentru a evidenţia limitele semnificantului ontologic uman în planul limitativ - spaţial şi temporal al antropismului, cu referenţial evolutiv istoric şi divagaţii existenţiale-temporal spaţiale, din păcate, comensurabile perathologic.
În altă ordine de idei, poemul-eseu „În ostroavele Azore " se poate încadra, prin conţinut, între scrierile filosofice autentice cu un fond ideatic însemnat, ale căror tematici propun maximizări receptive şi reflexive cognoscibilului, o încercare de descifrare a Universalului , prin disociere, până la etajele psihismului freudean - reyan, prin Piaget, cu reverberaţii psihanalitice ,pâna la accesul tulburărilor logico-lingvistice şi apoi conjunse genomic, după propria schemă a filosofului, în construcţia moleculară şi atomar- cuantică a cosmicului, într-un sistem de interpretare dual - culisabil în
dublul sens semantic. Sensul umbrei este psiho-revelatoriu , la filosoful-poet, chiar şi pentru însăşi personalitatea lui Liviu Antonesei, magnific în structura sa livrescă, dar nu lipsit de modestie, aici: ”În urmă, o umbră uriaşă-/ Fiecare umbreşte după puterile sale/”şi care îl ajută să privească cu seninătate apofantică finitudinea existenţială: ”Sezonul se încheie, bucuria/Îmi sporeşte cu fiecare clipă/”.
Se dă posibilitatea celor interesaţi de demersul său filosofic, aici, în structuri poetice, să investigheze primordialitatea laturilor Unicului, atât în plan material, cât şi spiritual, monoteistic, personalizat, precum şi în temporalitate, într-un context analitic disociativ, pentru a înţelege rolul antinomiilor categoriale, materiale şi logico- spirituale, adică a celor două fundamente ale ontologicului, în putinţa evitării sacrilegiilor oricărui naufragiu bio-existenţial, de tip sacrificial-sacerdotal: ”Un om cu aripi de pânză spre capătul golfului: / Sparge apa şi aerul într-o mişcare lunecoasă/Precum pata de ulei de măslin pe masă,/ Pe masa din cealaltă insulă,/Ostrovul meu dintâi/”. Se satisface, astfel, dorinţa cunoaşterii prin determinări introspective a esenţelor fenomenologice transcendental-lăuntrice, extrapolate din esse prin circumspecţia formalismului pe baza antitezelor, vectorilor dubli, cu aceleaşi coordonate, care pot asigura evidenţierea axiomatică-asimptotică a Universalului în telescopie duală. Prin acest raţionament, poetul ne asigură, încă de la primele versuri ale acestui reuşit poem, de coexistenţa sistemică a celor două entităţi categoriale monadice „corpul material” şi „corpul spiritual”, în „trupul unic”, aşa cum le sesiza cândva şi Nicolae Prelipceanu, în poemul său , la fel de reuşit, „Degetul de gheaţă”, prin acţiunea sa de înglobare monolitică a celui de al doilea entiv în primul şi a primului indicativ în cel de al doilea”, de transgresare temporală facilă ,ritmică, dintr-un spaţiu într-altul, într-un cadru contiguu culisabil atemporal a monadei unice - absolute, leibnizeiene:”/... /Stabil şi călător în aceeaşi pulsaţie/ Deodată/”, „ sau „ Pe masa din cealaltă insulă, Ostrovul meu dintâi./, într-un veritabil sistem telescopic dual- universal ....
Cu o prezentare sinceră şi nedeterminată, Gheorghe Apetroae Sibiu.
