O PREZENTARE SUCCINTĂ A REVISTEI ”FEED BACK” nr. 1-2, IANUARIE, FEBRUARIE, Anul XVII, 2020, comentariu: Gheorghe APETROAE, Sibiu
”Instituția premiului în România” , editorial, de Daniel Corbu și „Eminescu și Transilvania”, sau „Elogiul culturii naționale românești”, excurs, de Ioan-Aurel POP, președintele Academiei Române.
Comentariu realizat de Gheorghe APETROAE, Sibiu.
După ce aveam să parcurg cu deosebit interes paginile revistei de experiment literar ”FEED BACK” nr. 5-6, mai, iunie 2019, fiind atras de valorile literare identificate într-o revistă literară de excepție, nu mi-a fost greu să mă apropii, din nou, de data aceasta, de nr.1-2 IAN. - FEBR. Anul XVII 2020 al acestei reviste și să-i parcurg cu mult interes conținutul.. Revista ”Feed Back”, după cum se știe, apare sub egida Uniunii Scriitorilor din România cu sprijinul Primăriei municipiului Iași, începând din anul 2003, la Iași și este editată de Asociația Culturală ”Feed Back”, având director pe poetul și omul de cultură ieșean Daniel CORBU, redactor șef, pe scriitorul Călin COCORA, redactori, pe scriitorii: Tiberiu ROȘU, Iulian MOCANU, Ion P. IACOB, tehnoredactor: Janine PÎRVULESCU, corector: Daniela ASTĂRĂSTOAE și redactori asociați: Emilian MARCU, Adrian SUCIU, Ionuț CARAGEA, Olimpia IACOB, Victoria FONARI (Rep. Moldova), Viorel BOLDIȘ (Italia), Carmen DOREAL (Canada), Bill WOLAK (S.U.A.), Laureano SILVEIRA (Portugalia).
Din parcurgerea revistei mi-am putut da seama că întregul său conținut se constituie un monolit literar, cu o densitate de principii ideatice expuse într-o estetică tipologic- culturală și într-o concepție stilistic unitară, integralistă, notabile, în formule de abordare hermeneutică a unor teme extrase, mai bine spus, selectate din diferitele medii literare și cultural-noezice și abordate cu accente, atitudini și semantici extrem de interesante, sub aspect epistemologic și axiologic.
În aceste două numere, m-am oprit, în primul rând, la editorialul revistei scris de Daniel CORBU, directorul revistei și la eseul excurs, de Ioan-Aurel POP, președintele Academiei Române, prezentat în aula Academiei, intitulat „Eminescu și Transilvania”, sau „Elogiul culturii naționale românești”. Își publică, sau li se publică, de asemenea, în aceste două numere poezie, proză și exegeze, toate lucrările înserate, cu un conținut valoric înalt: Vasile VLAD, Basarab NICOLESCU, Matei VIȘNIEC, Andrei ZANCA, Arcadie SUCEVEANU, Ionuț CARAGEA, Viorel MUREȘAN, Horia ALUPULUI, Mihaela AIONESEI, Mihaela OANCEA, Ana ȘTEFĂNESCU, Daniel MARIS, Diana Dobrița BÎLEA, Constantin STANCU, Vasile FLUTUREL, Angela BACIU, Viorel BOLDIȘ, Mihaela GUDANĂ, Maria IEVA, Zina BIVOL, Marilena APOSTU, Marin TUDOSE, Constantin TRANDAFIR, Olimpia POP, Tudor GHIDEANU, Marin MINCU, Mioara BAHNA, Sabin BĂLAȘA, Sașa PANĂ, Ion NEGOIȚESCU, Carmen DOREAL, Ingrid Beatrice COMAN-PRODAN, Al. HUSAR, Ioan ALEXANDRU, Grigore VIERU, Cezar IVĂNESCU, George ASTALOȘ, Horia ZILIEU, Emilian MARCU, Rodolphe GASCHE, Claude PÉLOQUIN, T.S. ELLIOT, André BRETON, Salah MAHDI, Félix GRANDE, Alberto PIMENTA, Jim KASSIAN, Enea MAROCOLO, Vasili ŞUKŞIN, Claude SIMON, Salvador DALI, Daniel CORBU și Brentley FRAZER.
Editorialul scris de Daniel CORBU, intitulat ”Instituția premiului în România” l-am găsit valoros prin modul în care autorul reușește să ne releveze regresia valorică a premiilor acordate în artă și literatură,în ultimul timp, ” recompensele mărunte, bazate, de multe ori, pe relații cumetriale și pe ... reciprocitate”, devenite endemice în literatură și arte, generate în fond de „Ahtia după premiile gloriotarde...”, și, antitetic acestora, se relevă refuzul acestor premii, amintind de Jean Paul Sartre (Premiul Nobel) și de Eminescu (Premiul Regal), dar și nemulțumirea ”boierului poet, n.n.) Mircea Dinescu, de cuantumul „insignifiant” al premiului „Mihai Eminescu”, comentat și persiflat de circumstanțialul „ îmbolnăvit de pozitivismul vremurilor, de poetul (care) a uitat cu totul de valoarea simbolică a unui premiu”.
Se pare, reflectând asupra calității lucrărilor premiate de ani încoace, că și Instituția premiului în artă și literatură este dominată de efectele subculturale ale unor lucrări ajunse a fi premiate și care se situează în coordonatele unui imaginar subcultural, al unor nonvalori literare și artistice și care își fac cu mult succes loc în primele rânduri, în criza tot mai accentuată a globalismului și consumerismului media.
În această perioadă, în care cu siguranță ne găsim, a încercărilor de resetare a priorităților culturale și științifice, Ioan-Aurel POP, președintele Academiei Române, în eseul prezentat de acesta în aula Academiei, intitulat „Eminescu și Transilvania”, sau „Elogiul culturii naționale românești”, se referă la Eminescu și trece în revistă rolul lui Mihai Eminescu în cultura și literatura română, valoarea creațiilor sale în literatura universală și ne trimite, în primul rând, la critica lui George Călinescu, la tot ce s-a scris despre poetul plasat „sub semnul eternității”, despre concluzia acestui exeget, care este tulburătoare: „Astfel se stinse în al optulea lustru de viaţă cel mai mare poet pe care l-a ivit şi-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc...”. Și aceasta, în contrast cu « patimile exhibate de unii „critici” imberbi atunci când venea vorba de Eminescu». Un exemplu de denigrare „erudită şi matură”, este cel care aparține lui Lucian BOIA, de la Universitatea din București, în 1997, printr-o lucrare eseu, apărută apoi în mai multe ediţii, în tiraje „de masă”, consistente pecuniar, la Editura „Humanitas”, în care Eminescu « este portretizat, în chip necruţător, în paginile cărţii sale drept „mit”, cu următoarele conotaţii: „autohtonist şi xenofob” (p. 11), „naţionalist” (p. 60), „gazetar şi profet naţionalist” (p- 91), „antioccident. - Lucian Boia, Istorie şi mit în conştiinţa românească, Bucureşti, 1997...» . Și aceasta, desigur, cu un comportament detractor al acestuia, fără a ține seama de realitatea istorică, relevată în realitatea ei de academicianul Ioan-Aurel POP, de faptul că « Cele mai progresiste figuri ale secolului lui Eminescu erau luptătorii pentru propăşirea idealurilor naţionale, îndreptate împotriva ocupanţilor, împotriva „naţiunilor imperiale”, educate ca să stăpânească. Glorificarea trecutului nu este „păcatul” lui Eminescu, ci al tuturor creatorilor romantici, de oriunde, iar ura (exprimată poetic ori gazetăreşte) faţă de străinii asupritori (sau consideraţi ca atare, în bloc) este un atribut general al elitelor popoarelor supuse. A-l acuza pe Eminescu de xenofobie în acord cu idealurile democratice de azi şi cu legislaţia în vigoare este ca şi cum l-am respinge pe Aristotel pentru că i-a definit pe sclavi drept „unelte vorbitoare”». Și, conchide în acest obiect istoric, pe deplin certificat, academicianul Ioan-Aurel POP : «A fi „naţionalist” în epoca lui Eminescu însemna a-ţi iubi în chip neţărmurit ţara şi poporul şi a lupta pentru libertatea naţională. (...)Toți marii contemporani ai lui Eminescu, din România şi din ţările vecine, au construit ţările lor, naţiunile lor moderne, s-au mândrit cu aceasta şi s-au declarat „naţionalişti”. A fi „naţionalist” atunci însemna a lupta contra puterilor multinaţionale înglobante, care îngrădeau folosirea limbii proprii, a religiilor şi confesiunilor specifice, a tradiţiilor popoarelor mai mici, oprimând sute de milioane de oameni. Prin prisma unor anumite curente contemporane, această atitudine poate părea demnă de condamnat, dar abordarea aceasta este complet falsă şi arată lipsa unei gândiri istorice». Complet edificat asupra condiției istorice a națiunii române, academicianul Ioan-Aurel POP relevă în continuare faptul că: «Acuza de naţionalism adusă lui Eminescu este însă - inclusiv din perspectiva contemporană - foarte gravă. Ea vizează şi atitudinea poetului faţă de Transilvania. Să ne amintim că în anul 1850, când se năştea... Eminovici la Ipoteşti, ţara noastră exista numai în sufletele unor vizionari, era o ţară de ţări supuse puterilor vecine. Oltenia şi Muntenia formau ceea ce străinii numeau Valahia, iar românii, Ţara Românească, „provincie privilegiată”, situată în orbita Imperiului Otoman; Dobrogea era, de mai bine de patru secole, efectiv sub ocupaţie turcească; regiunea dintre Carpaţi şi Prut forma ciuntitul principat al Moldovei, dependent, aidoma Valahiei, de Imperiul Otoman; Ţara de Sus - numită ulterior Bucovina - cu vechile capitale ale Moldovei şi cu gropniţele domneşti (inclusiv cu mormântul lui Ştefan cel Mare) se găsea, de la 1775, sub austrieci; Moldova de răsărit (dintre Prut şi Nistru) era frântă de ruşi la 1812; Transilvania, Banatul, Crişana, Maramureşul se aflau sub Habsburgi de la 1688 şi sub stăpâni străini de vreo şapte-opt secole. Orice intelectual român responsabil de atunci nu putea să fie decât revoltat de această situaţie şi dornic de unificare politică a naţiunii, adică „naţionalist”». Iată cât adevăr despre națiunea română și cu câtă demnitate a putut să se manifeste Ioan - Aurel POP în discursul său, în relevarea acestor momente triste din istoria poporului român, prin a arăta că « Eminescu, purtând în suflet ţara întreagă, „de la Nistru pân-la Tisa”, nu avea cum să ocolească, în viaţa reală şi în cea recreată prin opera sa, Transilvania. A văzut în Transilvania originea statelor româneşti, prin voievozii descălecători, originea şcolilor în limba română, prin dascălii „descălecaţi” la Bucureşti și Iaşi, dinspre Sibiu, Braşov, Blaj ori Cluj, a admirat în Transilvania leagănul erudiţiei, acribiei şi dăscăliei, dar, mai presus de toate, icoana românismului păstrat nealterat, cu rădăcinile lui daco-romane .(...). Eminescu a fost emoţionat sincer în Transilvania, de oameni, de port, de maniere, de nevoia deşteptării acestei părţi a naţiunii, ţinute încă în ignoranţă şi supunere.(...) La serbările Putnei, Eminescu a strâns simbolic ţara la un loc, sub oblăduirea spiritului ştefanian, iar în organizarea evenimentului s-a sprijinit în chip serios pe transilvăneni şi bucovineni.».
Da. Pentru că Ioan-Aurel POP relevă în discursul său spiritul național accentuat, vizionar al poetului: «Eminescu a scris despre „Dragoş Vodă cel Bătrân”, despre „românii pierduţi pe Criş şi pe Mureş”, despre „Mureşan” care „scutura lanţul”, despre „Târnava prinsă în galbine maluri”, l-a văzut aievea pe Horea „stând călare pe-un munte falnic”, strajă pământului şi poporului „de la Nistru pân-la Tisa”... În tot acest timp, a văzut mai adânc decât alţii devenirea ţării, adică independenţa de la 1877 şi nedreptatea marilor puteri faţă de sacrificiile românilor, pierderea Bugeacului şi obţinerea Dobrogei (în 1878, când vecinii generoşi „ne-au luat ceea ce era al nostru şi ne-au dat ceea nu era al lor”), proclamarea ţării drept regat, cu prestigiul crescut în Europa (1881) şi apoi, la scurtă vreme, nu a mai văzut nimic din nimicnicia lumii acesteia, hotărând să ne vegheze din ceruri, ca „un tânăr voievod” rătăcitor prin stele.»... Dar, ne asigură Ioan-Aurel POP și îi certifică lui Eminescu că, din punct de vedere istoric: «(...) calitatea de arhitect (în sens spiritual) al României moderne nu i-o poate lua nimeni lui Eminescu. Mort trupeşte în 1889, poetul nu a apucat să vadă Războiul cel Mare de întregire a Neamului, nici Mărăşeştii, nici adunările de la Chişinău, Cernăuţi şi Alba Iulia, nici dreptatea istorică pe care, în fine, ne-au făcut-o cei mari la Paris, în 1919-1920, recunoscând deciziile democratice ale românilor și când au admis ireversibil un Regat al României, de circa 300 000 de km pătraţi, exact „de la Nistru pânla Tisa”, cum prevestise marele vizionar»... Academicianul Ioan-Aurel POP se referă în excurs, într-un mod cu totul avizat, și la istoria românilor, așa cum a relevat-o cronica costiniană: «Miron Costin, convins că „numele [nostru] cel drept din moşi strâmoşi este român, cum îşi cheamă şi acum locuitorii din ţările ungureşti, şi muntenii ţara lor şi cum scriu şi răspund cu graiul: Ţara Rumânească”»... Și continuă istoricul în discursul său notabil: „Dar - ceea ce nu spun detractorii - la fel scriseseră şi gândiseră şi Dante, Shakespeare, Cervantes, Goethe, Puşkin sau Petöfi, ca şi Gibbon, Mommsen sau Michelet despre ţările şi popoarele (naţiunile) lor. Nici ei nu mai sunt citiţi integral azi în culturile lor şi în cultura universală, dar cât de mediatizate sunt în continuare mesajele lor! Şi cât de nesemnificativi şi de mărunţi sunt aceia care-i hulesc (precum Lucian Goia, pe nemuritorul Eminescu,n.n.)! Marile spirite universale - chiar dacă exprimă idei generale - nu pot reflecta decât epocile şi ţările lor. Toţi marii scriitori ai lumii sunt mai întâi scriitori naţionali, fiindcă - chiar şi atunci când nu recunosc asta - exprimă chintesenţa popoarelor lor, specificul local, cel mai adesea specificul naţional. Cum să fi fost Eminescu „universalist”, „internaţionalist” şi „cosmopolit” când ţara aceasta, de-a lungul vieţii lui pământeşti, nu a existat în realitatea ei recunoscută decât în sufletele și în minţile românilor? Cum să fi predicat Eminescu unirea cu alte neamuri, când nu era făcută și acceptată încă unirea neamului său? Cum să ne permitem că condamnăm o linie firească de gândire care, din Evul Mediu, până la Ureche şi Costin,(...) la Dimitrie Cantemir, la Şcoala Ardeleană și la Avram Iancu, la Nicolae Bălcescu și la Mihai Eminescu, la Kogălniceanu şi Alecsandri, Bariţiu şi Bărnuţiu, la corofeii Asociațiunii Transilvane pentru Literatura și Cultura Poporului Român, la patriarhul Miron Cristea, Vaida Voevod și regele Ferdinand, la Gheorghe Brătianu, Iuliu Maniu, Iuliu Hosu, Ioan Lupaş, Ion C. Brăteanu, Nicolae Iorga, Dan Berindei și la Constantin Giurescu sau Ion Aurel Pop ș.a., este, la toți, acești exponenți naționali, animați o gândire armată cu sentimente naționale, care „a(u) condus treptat, în chip firesc,sau contribuie în prezent la crearea prin cultură a adăpostului politic necesar acestui popor, adăpost numit România? În acest edificiu - văzut de Eminescu aievea şi glorificat prin creaţia sa - Transilvania era coloană vertebrală, axă de susţinere şi rezervor etnic românesc”. Ioan-Aurel Pop, un istoric cu mult patos național și în calitatea sa de președinte al Academiei Române, prin acest nobil excurs național, are tot dreptul de a reglementa un demers național,în sarcina celui mai înalt for academic reprezentativ național, spunând: „Academia Română are menirea - prin testamentul lăsat de atâţia înaintaşi şi, în primul rând, de Eminescu - să vegheze la conservarea, dezvoltarea şi perpetuarea acestei realităţi şi să nu permită punerea sub semnul întrebării a legatului unităţii naţionale, prin voci izolate, care vor să impresioneze ori să strângă capital politic şi pecuniar. De aceea, se cuvine ca insinuările evocate şi altele (care susţin că Eminescu este perimat şi bun de pus în debaraua istoriei ori că limba română nu mai poate să servească pentru comunicare, ci doar pentru înjurături etc.) să (poată fi, n.n.) auzite (trăim, slavă Domnului, într-o ţară care respectă libertatea de opinie!), dar nu şi ascultate(!!!). Să nu ne lăsăm amăgiţi de visele autonomiste, care amintesc triste experienţe de discriminare medievală! Poporul acesta, deplin format prin secolele IX-X după Hristos, atunci când apar primele ştiri scrise despre blaci, vlahi, valahi, volohi etc., a trăit circa un mileniu (şi mai trăieşte încă, în parte) despărţit şi umilit, obligat să se plece sub sabie şi să se ticăloşească că, a cunoscut peste patru decenii de dictatură comunistă şi alte multe rele. Generaţii de înaintaşi vrednici s-au chinuit, s-au luptat şi, mulţi, au murit că să făurească România, s-o apere, s-o primenească şi s-o preamărească... România - visată şi cântată de Eminescu în versuri - există, sub aspectul dreptului internaţional și cu multe avataruri, de circa un secol sau un secol şi jumătate. N-a fost aceasta o vreme edenică, dar a fost una de afirmare a naţiunii, în vreme ce alte „ţări şi neamuri” - cum spune cântecul - „au pierit”. dar nu (...) edificiul nostru naţional, care ne dă tărie, energie, personalitate, onoare şi demnitate. Eminescu nu a fost şi nu este infailibil şi poate fi, natural, criticat. Dar dacă Eminescu a greşit în chestiunea naţională, atunci toate spiritele noaste tutelare au greşit, ceea ce este absurd, revoltător şi ruşinos.(...)??!! Este bine să avem în faţă lecţia pesimistului Eminescu şi să rezistăm. O mie de ani de dezbinare şi despărţire ne-au condus pe noi, românii, la un secol de unitate naţională! Cum să punem semnul egalităţii - la scara timpului pământesc - între o mie de ani de singurătate şi o sută de ani de unitate? Deocamdată trebuie să fie clar pentru multe generaţii viitoare că „unirea face puterea” - cum spusese alt moldovean -, dar, mai mult decât atât, unirea sub semnul culturii naţionale şi al lui Eminescu ne dă raţiunea de a fi ca popor pe această lume, conchide Ioan Aurel POP, prin a arăta că Eminescu nu are nevoie de laude sau de elogii. Eminescu este, în sine, elogiul şi lauda poporului român! Ne bucurăm de faptul că, în sfârșit, după atâți ani de indiferență asupra condiției naționale a poporului român, manifestată, cu puține excepții, de membrii forurilor științifice românești, a apărut o stea călăuzitoare de neam, a apărut un român nobil, academicianul Ioan-Aurel POP, președintele Academiei Române, pentru a le arăta și a le lumina celor cu competențe în drept istoric, calea noastră națională de urmat, având ca exemplu și far clăuzitor pe vizionarul națiunii române, pe Eminescu!
Dr. ing. expert Gheorghe APETROAE, Sibiu, eseist și poet, membru fondator și activ al ASTREI.
