LITERATURA: PUBLIUS OVIDIUS NASO, comentariu: Gheorghe APETROAE, Sibiu

 PUBLIUS OVIDIUS NASO

Comentariu și elogiu poetic.

Autor: Gheorghe APETROAE, Sibiu

Publius Ovidius Naso a fost ultimul mare poet elegiac al Romei antice, cunoscut la noi sub numele de Ovidiu. Așa cum scrie el însuși în Tristia IV 10, Ovidiu Naso s-a născut la 20 martie, anul 43 î.Hr în Sulmona, un oraș situat în Italia de mijloc, la aprox. 140 km depărtare de Roma, mai exact în provincia Aquila. A decedat la 2 sau la 3 ianuarie, anul 17 sau 18 d. Hr., la vârsta de numai 59 de ani, la Tomis, astăzi municipiul Constanța.

Tatăl poetului aparținea nobilimii și-l destinase prin tradiție funcțiilor publice. Dar, după un scurt studiu al retoricii, Ovidiu se dedică carierei artistice. Își completează în mod asidu cultura la Atena și, împreună cu prietenul său poetul Aemilius Macer, ambii trăitori în veacul de aur al poeziei latine, întreprinde o călătorie în însorita Sicilie și în Asia Mică.

Întors la Roma, intră în cercul literar condus de Messalla Corvinus, unde îi găsim și pe Tibul, Lygdamus, Aemilius Macer, Valgius Rufus, Cornelius Severius ș.a. și va duce duce o viață boemă , liberă, fără îngrădiri, extravagantă, lipsită de cele mai mici griji, în mijlocul protipendadei romane. Operele lui erau pe placul înaltei societăți imperiale romane, iar printre protectorii săi la început, se află însuși marele împărat, și aceasta grație celei de a treia soție a poetului, Fabia, care îl introduce la curtea lui Octavian Augustus.

După moartea lui Horațiu (8 î.Hr.), Ovidiu se aureolează ca cel mai cunoscut și cel mai apreciat poet din Roma, ca un poet cu valențe multiple, fiind înnăscut cu harul exprimării vers... În acest sens, departe de egocentrism el va aprecia și opera poetului Aratos din Soloi, din care se pare că s-a inspirat, acesta fiind clasificat de el, pentru poemul Phainomena, pe scara valorilor literare, imediat după Homer și Vergiliu.

Cu referire la Octavian Augustus, trebue să spunem că acesta a fost împăratul cu care Ovidiu ar fi venit în contradicție, mai precis cu principiile sale morale, fiind și cel care a dispus întreprinderea unui recensământ al tuturor locuitorilor din imperiul său, recensământ de la care se vor număra anii erei noastre.

De asemenea este de amintit și faptul că în catastifele iudeo-palestiniene, conform celor relevate de istoricul evreu Iosephus Flavius, s-ar afla înscrise numele Mântuitorului nostru, Iesus, din genealogia regelui David, aflat la data recensământului în Egipt, precum și numele celor 12.000 de prunci uciși de Irod în Ierusalim.

Dar să revenim la Ovidiu. În toamna anului 8 d.Hr., în timp ce poetul se afla pe insula Elba, în mod neașteptat, fără o hotărâre prealabilă a Senatului, Octavian Augustus hotărăște relegarea- exilarea lui Ovidiu la Tomis, pe țărmul îndepărtat al Mării Negre. Forma de exil la care a fost supus poetul era relativ mai ușoară („relegatio”) și nu cuprindea < clauza aquae et ignis interdictio> (în sensul de „proscris în afara legii”). Motivele exilului lui Ovidiu sunt până astăzi neelucidate. Ovidiu însuși scria că motivul ar fi fost „carmen et error”, o poezie și o greșeală. Poezia încriminată este cu mare probabilitate cea intitulată Ars amatoria, care ar fi venit în contradicție cu principiile morale stricte ale împăratului, deși această operă fusese publicată cu câțiva ani mai înainte... În „Tristia”, Ovidiu se referă și la faptul că „ar fi văzut ceva ce n-ar fi fost permis să vadă”. Cercetătorii sunt de părere că Ovidiu ar fi fost martorul scandaloaselor aventuri amoroase ale Juliei, nepoata lui Augustus.

Ovidiu a întreprins numeroase încercări din exil, prin scrisori trimise la Roma, să obțină grația lui Augustus. Dar toate au rămas lipsite de succes și, chiar după moartea lui Augustus, urmașul acestuia, Tiberius, nu l-a rechemat la Roma.

Conform cronicei lui Heronim, Ovidiu ar fi murit în anul 17 d.Hr. la Tomis, unde a fost și înmormântat, dar această dată nu este sigură. Din poemul calendaristic Fasti, I, versurile 223-226, rezultă că în primăvara anului 18 d.Hr. poetul era încă în viață. Pentru piatra sa funerară, Ovidiu a compus – în parte patetic, în parte ironic – un text, în forma unei scrisori trimise soției sale (Tristia, III, 73-76): „Hic ego qui iaceo tenerorum lusor amorum/ Ingenio perii, Naso poeta meo./ At tibi qui transis, ne sit grave quisquis amasti,/ Dicere: Nasonis molliter ossa cubent”, text în traducerea liberă a lui Theodor Naum: „Sub astă piatră zace Ovidiu, cântărețul/ Iubirilor gingașe, răpus de-al său talent,/ O, tu, ce treci pe-aice, dac-ai iubit vreodată,/ Te roagă pentru dânsul: să-i fie somnul lin.”

Opera – Scrierile sale înainte de exil se încadrează în principal în lirica erotică, cu punct de plecare în elegia lui Properțiu și Tibul, pe care o transcende, prin finețea analizei psihologiei iubirii, în observația exactă a moravurilor, adevărata pictură de gen, relevând aspecte ale Romei auguste, pline de culoare și grație dezinvoltă... Reușește aceasta, prin punerea în scenă teatrală și somtuoasă, prin spiritul și ironia galantă, de o subtilitate afectată uneori, stările sale evidente în Poeme de iubire – Amores – „Iubiri” (23 î.Hr.-16 î.Hr.), în 3 cărți cuprinzând 49 elegii, în Heroides sau Epistulae Heroidum – „Eroine” sau „Scrisori ale unor eroine” (10 î.Hr.) precum și în cele 18 scrisori fictive de dragoste ale unor personagii feminine mitice adresate bărbaților iubiți, în distihuri elegiace, de exemplu: Ariadna către Theseu, Didona către Enea, Medeea către Jason etc...

În Ars amandi – „Arta iubirii” (1 î.Hr.), un poem erotico-didactic în 3 cărți (două adresate bărbaților și una adresată femeilor), considerat drept principalul motiv al exilului, sunt cuprinse „învățăminte” privind arta seducției și a dragostei...

În Remedia amoris Remedia Amoris - „Remediile iubirii” se realizează o replică ironică la Ars amatoria sau amandi – Arta iubirii, în care face aluzii la poezia dramatică a lui Meneandru din Mytilene și recomandă amanților nefericiți diverse mijloace pentru a scăpa de dragostea chinuitoare și de urmările ei, cum ar fi destinul Elenei lui Menelau, sau al poetei Saphho, care s-ar fi sinucis, în urma unei iubiri nefericite, aruncându-se de pe stânca Leucade (Ovidiu, Heroides, XV), dar și aspectele estetice ale feminității, relevate în poemul său De medicamine faciei femineae – „Îngrijirea feței feminine”.

În aceste prime opere, Ovidiu continuă tradiția poeziei elegiace romane, de exaltare a sentimentului de dragoste, pregătită de elegiacul Catullus și de neoterici, în perioada republicană și, apoi dezvoltată de Sextus Propertius și Albius Tibullus în epoca lui Augustus.

Scriitor de literatură erotică, sentimentul de dragoste îl tratează în maniera elegiei erotice alexandrine. Poetul cântă iubirea efemeră, ușoară, după cum însuși se autodefinește cu tenerorum lusor amorum („cântărețul glumeț a dragostei ușoare”), dar și dragostea nefericită, înșelată sau neîmpărtășită, practicând o distanțare față de propriile sentimente.

Ovidiu a abordat și poematica mitologică, din care a rămas poemul în care descrie cu destulă exactitate diverse apariții cerești (s-au păstrat doar câteva fragmente);

Poemul Metamorphoseon libri – „Metamorfozele” este o istorie mitică a universului în 15 cărți, în hexametri dactilici, cuprinzând 250 legende, un megapoem dominat de imaginație fabuloasă, de pitoreic și plastică panteistică, de sculpturi ale formelor puternic marcate (un om sau o zeitate se transformă într-un animal, într-o plantă sau o constelație, în urma unor întâmplări deosebite) și desfășurate cronologic, de la formarea universului până la apoteoza lui Cezar, împăratul divinizat ca o constelație în care este evidentă grandoarea mișcării dramatice și epice, tendința spre colosal, fastuos, expuse cu o erudiție rafinată – reminiscențe alexandrine, de Ovidiu, surprins în timp ce lucra la poem, de exil, cel care era considerat prin structura și direcția liricii sale chiar un augstan. Este o lirică a metanorfozelor, din care se pare, dacă nu chiar sigur, s-a inspirat și Claudian din Alexandria, în poemul său epic, intitulat De rapta Proserpinae ( Răpirea Proserpinei).

Poemul Fasti (Fastele) – „Sărbătorile” – calendar versificat al sărbătorilor romane (Fastele) este o versificare didactică a calendarului roman, operă începută în anul 8 e.n. și întreruptă prin exilul poetului (cuprinde doar lunile Ianuarie până la Iunie) știind că poetul avea să fie exilat la Tomis începând din toamna anului 8 d.Hr. și în timp ce se afla pe insula Elba.. Tragedia sa, intitulată Medeea, cu inspirație din poemul lui Catul, intitulat Iason, de un mare renume în antichitate, avea să i se piardă aproape în întregime,

Elegiile din exil: Tristele”, în 5 cărți, cu o posibilă admirație și chiar inspirație din poemele lui Quintus Ennius Scipio și Annales(Anale), de principiile acestei opere ovidiene se pare că s-a folosit, secole mai târziu, poetul din Tolosa, Claudius Rutilius Namatianus în poemul său Itinerariul întoarceriidar. Să apreciem la Ovidiu și șirul de Epsitulae ex Ponto sau Pontica – „Scrisori de la Pontus Euxinus (Marea Neagră)” sau „Ponticele”, în patru cărți. ambele opere fiind culegeri de elegii personale sub forma unor scrisori trimise din Tomis și adresate lui Augustus, soției sau prietenilor cu rugămintea de a fi iertat și de a i se permite revenirea la Roma, care se remarcă prin sensibilitatea emoțională, prin patetismul romantic, concurând cu tragedia greacă, cea în care tragicul orfeic, hybrisul dyonisiac și catharsisul oedipian stârnesc sentimente menite a elibera spiritul uman. iar în ”Tristele” Ovidiu nu realizează decât situația nefericită a propriei persoane, exprimându-și direct sentimentele de durere și acea tristețe desăvârșită, am putea spune apoteotică, declanșată poetului de dorul nemărginit de Roma, cetatea eternă, de casă, de familie și de prieteni, din Tomis, din locul dobrogean pe care portul elegiac a reușit, primul, să-l cânte, chiar și pe femeile care îi jeleau moartea.

ELOGIU: Destinul poetului Publius Ovidius Naso impresionează pe orice iubitor de țară și de locurile natale și de aceea voi încheia acest comentariu cu un elogiu, prin poemul pe care l-am intitulat ”LA TOMIS” și pe care l-am închinat poetului latin, cel care destinat surghiunului la Tomis, avea să-și continuie și să-și să-și desăvârșrască aici strălucita sa operă, poetul Publius Ovidius Naso.

Autorul comentariului și al poemului ”LA TOMIS”: Gheorghe APETROAE, Sibiu

”Cum ar fi reuşit Academos să te încerce cu o helenică elegie,/ dacă tu nu ai fi fost melanianul cel neînţeles și neliniştit,/ în surghiun, captiv la Tomis, pe ponticul ţărm-/ cu onirică şansă doar în cântecul trist,/ să cânți Romei, de aici,/ alături de pescăruși și albatroși- îngerii neliniștei mării…/…/Pe locul pontic neritic, buzele sărate ale mării/ ți-au învolburat gustul timpului fluid / scurs pelagic în nisipul preserat de un cer nereid/ cu scoici alanii: cuvinte-n spirale cristale ce valsează crisalic pe valuri-/ cu poemele iernilor reci, la Tomis, barbare…/ Dinspre un ţărm litoral, pe smaraldic mărgean/ e plecată după tristețea ta și Roma eternă./ Acum e în cheia valurilor,/ și, disperată de lipsa ta/ ţi-ascultă -n ne-linişte „Tristele”,/ cântecul tău pentru Ea, în a ta desăvârșire…/ în a-i reda tinereţea şi încă multa ta strălucire…;/ În fiecare val, e chinul tău în Tomis, Ovidiu!/ Adâncul ecou al sufletului tău în graţia Romei/ cel de întoarecere la Ea!/../ Te caută, de atunci, în clarul de lună cetatea de lumină,/ să-ţi mulţumească de dragostea ta pentru ea/ și să te asigure de iubirea ei în lipsa ta de libertate…!/ Te primeşte în slavă și acum, Roma eternă/ și triumfală,/ să-i cânţi gloriile sale nenumărate cu lira ta tristă, Ovidiu!”

BIBLIOGRAFIE:

Antologioe palatină, Viorica Golinescu, Editura UNIVERS, 1970;

Despre neînceput, Gheorghe Apetroae, Editura HERMANN, Sibiu, 1992;

Dicționarul scriitorilor străini, 1981;

Dicționar de mitologie greacă și romană, Anca Balici, Editura MONDERO, București, 1992.

Scriitori greci și latini, Editura științifică și enciclopedică, București, 1978;

Wikipedia, 2013. DEX; Iosephus Flavius, în latină : Titus Flavius Iosephus, în ebraică יוסף בן מתתיהו הכהן - Iosef Ben Matityahu Hacohen - Iosef al lui Matei Sacerdotul, în română : Iosif Flaviu (n. 37 e.n., Ierusalim – d. cca. 100, Roma) a fost un istoric evreu din primul secol (e.n.), de origine regală și preoțească, care a descris Primul război evreo-roman (66–70), precum și recensământul din Imperiul Roman sub Octavian Augustus.

Literatura: La schitul Păltiniș, Gheorghe APETROAE, Sibiu

 

ÎN FIREA FILOSOFULUI C.ONSTANTIN NOICA

L-am întâlnit de mai multe ori pe filosoful Noica în mersul mașinii, care mă ducea în interes de serviciu dar și în cel al culegerii de elemente geo-floristice pentru teza de doctorat, pe care o pregăteam atunci, prin anul 1982, cu trecere prin Stațiunea Păltiniș, înspre munții Cindrelului, Frumoasei și Șerbotei. L-am întâlnit pe drumul ce urcă înspre Stațiunea Păltiniș, pe traseul de la Cantonul silvic, la Schitul Păltiniș dar și mai jos, până la cărarea care îl ducea la o casă - cabană de lemn în care locuia. Era un bătrân slab, potrivit de înalt și cu baston. Purta un pardisiu uzat pe el și pe cap avea o bască, la fel de uzată, ce acoperea doar parțial fruntea lată... Dar, nu drumețea întâmplător. Pe drumul pe care îl parcurgea zilnic, odată sau de mai multe ori, filosoful gândea... Dialoga cu Socrate... Gândea la Platon și la ființarea parmenidică. la perathosul pitagoreic, la dialectica și la idealismul obiectiv ontologic al lui Hegel, la criticismul lui Kant. La ce nu gândea...? Gândea la Aristotel și la logica formelor, la axiomele bucuriilor simple, la dialectica și la fenomenologoa spiritului husserlian și fundamenta, în legea lui, construcțiile logice formale ale convenționalismului pozitivist, prin identificarea de valențe apoteotice raționale în profunzimile fenomenologice ale existenței și ale spiritului ancestral românesc... Mulți oportuniști l-au căutat și l-au abordat speculativ, adunând convorbirile cu el într-un Jurnal, pe care i l-au ținut doar ei, numai pentru a-și obține valențe valorice prin El... Merg deseori la schitul Păltiniș, acolo unde este înmormântat și aprind lumânări pentru viii și morții mei, dar, nu de puține ori, și o lumânare pentru cel care a fost intelectualul strălucit, filosoful român Constantin Noica! G. Ap.

LA SCHITUL PĂLTINIȘ- SIBIU

lui Constantin NOICA

autor: gheorghe APETROAE

x

Chemat în ființa lui, la Păltiniș revii

și intri-n casa-n care Noica se rostise,

apoi te-ndrepți spre schit, la El, să-i spui

că-n hruba mică de pe Dealul Mare

bizonii pe pereții (peșterii), de el pictați,

îl stăruiesc cu prețul unei vieți stelare!

x

La locul lui de veci, la schitul sfânt te urci

să sapi cu vlaga peșterii într-o sfințită glie,

să-l vezi cu fața spre altar de cer, sub brazi

cum stă imperial, la cap cu Tricolor, gândind,

încoronat de flori, de buxuși și smirdari,

cu marile-i idei și abisale gânduri…!

xx

Să cânți cu El și maice în evlavie și har

la corul slujbelor de binecuvântare,

când toaca-l retrezește, clopotele-i cântă,

primind pe cei ce vin înșiruiți la schit

din locuri neștiute, de necaz și ură

la o solemnă, sacră, preoțească rugă...!

xxx

Cu el să cânți la cerul albăstrit de El, în El

și să-l revezi pe bolta-n care ți-a premers,

cât lumânări din ființarea Sa de veci

cu rosturile drepte ard și-n oglidiri te țes,

revii la Schit, pe chipul lui să-ți altoiești destinul

și să-ți strecori trăiri de cosmică lumină...!

Schitul Păltiniș, Sibiu

18. 07. 2021

 

EXEGEZE: PETRE ȚUȚEA. UN METAFIZICIAN NELINIȘTIT, autor: Gheorghe APETROAE. Sibiu

 

EXEGEZĂ: PETRE ȚUȚEA, UN    METAFIZICIAN  NELINIȘTIT        

autor: Gheorghe Apetroae, Sibiu

 

          Petre Țuțea (1902 – 1991), licențiat al Facultății de Drept din Cluj și , încă de la vârsta de 23 de ani, doctor în drept, mai mult, cu preocupări redacționale de succes la importante publicații clujene, precum  ” Patria” și ”Chemarea”, iar din anul 1930, redactor la periodicile bucureștene ”Cuvântul” și revista ”Stânga”, redactate împreună cu avocatul și omul de cultură Petre Pandrea, precum și la ”Vremea” cu articole filosofice, deținea, încă de la vârsta de 28 de ani, un statut filosofic consolidat în Bucureștiul antebelic…

          Mai mult, urmând  studii econmice superioare, Petre Țuțea se implică existential și cu un deosebit succes în problematica economică a socialul românesc. După mai mulți ani de detenție politică comunistă pentru condiția sa de militant anticomunist, filosoful ne apare sub pseudonim, începând din anul 1964, cu o serie de eseuri filosofice și artistice la revista ”Familia”, din care se exemplifică: ”Mircea Eliade - profil filosofic”; ”Aristotel și arta”, iar la revista ”Viața Românească” cu eseul ” O întâlnire cu Brâncuși”...

           Se deduce, din toate acestea, contribuția majoră  a  domnului P. Țuțea pe tărâmul filosofic și cel artistic. Din studiile sale epistemologice asupra cunoașterii, gândirii generale și sofiste asupra categoriilor ontologice și asupra stilisticii și sistemelor logice globale, a evidențelor ființial axiologice se degajă, din toate aceste preocupări livrești, anvergura sa intelectuală și poziția consolidată de existențialist axiomatic și de metafizician, în special prin abordarea antropologiei creștine mesianice, cu hăruire liturgică asupra religiilor lumii prin Mircea Eleade...

          Petre Țuțea  este printre puținii filosofi români care reușesc șă conștientizeaze limitele cunoașterii umane, între sacru și profan. Este un cognoscibil asupra lumii sensibile - în etape, căreia îi transcende imposibilitatea de cunoaștere a adevărului și a adevărului absolut și, de aceea, apelează frecvent la prezența divină, la revelație, la o metafizică a creației, în sensul ontologic universal și sentențial divin...

           A fost un filosof de prestigiu în cunoașterea aletheică și convențional metafizică, un symbol de conștiință națională… Vulcanic, cu viziuni transcendente ”in sacrum” și în absolutul revelat, P. Țuțea se identifică cu intelectualul român providențial și nu ùn ” țăran imperial”, așa cum încerca să-l caracterizeze emfatic și vanitos, în stilu-i cunoscut , Andrei Pleșu…

          Personalitate savantă, cu geniul românesc prin adâncimnile și înălțimile de înțelegere fenomenologică și de cuprindere ontolgică revelată a universalului, el și-a înscris geniul în variile registre filosofice și literare românești de princeps ale secolului 20.

          P. Țuțea a depășit profesional tot ce a fost oportunism în filosofia idealismului irațional din cultura românească, și nu numai, mișcându-se facil și ingenu reflexiv în cadrul edenic categorial al revelației, al sacralității transcendente și în cel al sublimului... El nu poate fi un rob al mitului și al magicului în dimensiuni platonice în participația la lumea ideilor (c. Fedru) din care s-a generat și religia cristică, fiind, prin definiția specialității sale, un pragmatic, un idol al realului, al necesității și utilului, susținut, desigur, de asocierea analitică cu metafizica nemistică a lui Bacon (cit, de P.Țuțea, din Ried, Goblod) ...

          Viziunea sa largă asupra universalului și divagațiile sale în exerciții metafizice au fost determinate de cunoștințele sale ideatice docte, de cele juridice și economice aureolate printr-o vastă cultură, nu la îndemâna altora, dar care ” in summum” l-au determinat să conștientizeze pithagoreic limitele percepției umane asupra universalului, să recepteze logic și ritualic limitele senzoriale și inteligibile ale variilor entivi umani și a formelor din universal, apelând, în contraponderea acestor limite la o existență dialectică ” dincolo”, aparținătoare în devenire numai universalului revelat ( D. Hume).

          Nu a fost un mistic, deși prin gnosisul său, prin analizele axiologice in factum și in fatum, vorbind despre Mircea Eliade, cel abordat în eseistica sa, are o viziune religioasă creștin-ortodoxă, ritualică și a lucrat cu esențele spirituale ale realului în adevăr din afara dogmaticii transcendente, printr-o interpretare convențională a raționalismului cartezian, din care el abstrage utilul baconian...

          Fără a-l coborî pe Eliade în ” Profan” de pe climaxul istoric al mitului și al misterelor sacre din Eleusis, acceptându-i din hermeneutica culturii și religiilor, din perspectiva fenomenologică, doar metafizica invarianțelor arhetipale ale misterelor (L. Blaga)…P. Țuțea abordează cunoașterea numai ca revelație în transcendența dogmatică care emerge ciclic, ireductibil în eternitatea întoarcerii, veșnicia într-o o dialectică a sacrului și a profanului, spre ieșirea din orizontul misterului, spre faptul real (Goethe, Gilson)...

           Nu a fost un dialectician, vorbind de idealismul obiectiv aristotelic și cel hegelian, cât și de concretul opac al necesității teylorice ”in ille tempore”, lăsând, astfel, deschise căile multiplicității ontice, acele grile existențiale apofantice, atât spre perathos cât și spre apeyronic, ca limite și nelimite pitagoreice în itinerariile sale prin ființarea parmenidică și în accesarea unității monist-eidice, monist- platonice din iraționalismul personalist și intuiționismul bergsonian, cu depășirea în orizonturile siderale ale lucifericului și ale cosmicității a misterelor –a tainelor sacrului decelate de instanța divină, de o ieșire blagiană din orizontul acestora...

          Nu a fost un socratean, dar a practicat dialogul ”in itum” și maieutica prin interpretări și răspunsuri docte asupra absolutului diferențial leibnizian, iar prin discurs și prin textul scris a străpuns, în iureș, stavila hermeneuticii din registrul epistemologiei cognoscibilului, reliefând existența în adevărul dublu și cuantificând metafizic adevărul absolut în revelații, concomitent cu implicarea în problematica filosofică a fenomenelor literar-artistice cu rangul universalității.

          Petre Țuțea a contribuit savant, din plin, cu înscrisuri de principii existențiale în registrul paradigmelor revelației, cu reflexii de sentințe asupra categoriilor armonice, asupra diferențialelor divine ale simetriilor leibniziene, asupra atemporalității perfecțiunii și ieșirii din timp, în forme și din forme și din spațialitate, asupra adevărului teofanic, trinitar și teandric, asupra absolutului și binelui suprem, ca dominante ale misticului și ale ritualului misterelor trăite nemijlocit pe tractele apeyronice ale ontologicului uman....

           P. Țuțea nu este un compteanist sociologist, nici un senzualist metafizic lockean, nici humean prin revelația limitelor cunoașterii intelective și nici husserllean sciientist cu deschideri fenomenologice pozitiviste spre existențialismul nihilist german ( Heidegger), și nici un intuitionist bergsonian, dar a pătruns sensibilul fenomenologic, ajungând la spiritualitatea materiei și a lucrului in itu și aceasta numai decelând esențe părți, formele quadrate, transcenderea-sacralitatea revelată prin varii mijloace de instanța divină și numai pentru scopurile de ordine universal posibile...

          El, nu este un ateu , dimpotrivă , un hermeneut mistic, și a sacralizat aporetic monismul și personalismul tomasicaquinic, adoptând dogmatica transcendentă a misterelor prin găsirea de soluții carteziene numai pentru explicarea sacralității revelate, intuiției, aletheicului în sincroniile și diacroniile ontologice, prin efectele afirmației, negației și negării negației în dialectica universalității ontologice și a cognoscibilității, dar nu a intuit istoricul, nici prezentul influențelor retrograde ale magicului, misticului și misterului promovate și astăzi, cum le releva și Mircea Eliade, religii ce rodesc în pansubculturalul maselor amorfe, ignorante cu nivelul lor de trăire sub orizont, a ritualului mistic, de raportare spirituală al acestora prin credința lor în dogmatica religiilor promovate de ierarhiile preoțești liturgice, tot mai incisive și cu arogări plenipotente de conservare a condiției subculturale a categoriilor chiar și cristice sau de alte religii...

          De aceea, pe enciclopedistul Petre Țuțea, ca filosof și mare orator, un mare estet al cuvântului scris și vorbit, un credincios ierarh dar și un laic prin conceptul de respingere a monodimensionării imanentiste personaliste a existenței în cadrul natural și promovării realului, prin conceptul de util, pentru numai și aceste motive, îmi place și prefer să-l consider ” un metafizician neliniștit”, un kantean prin raționalitatea sa gnomică și ontologică, un patriarh al filosofiei cristiane, așa cum pe fălticeneanul, de unde mă trag, acad. prof. Ion Irimescu, într-o ecuație de echivalență valorică, îl consideră mediile artistice ” patriarhul sculpturii românești”.

          Și, pentru că marele enciclopedist român a suferit de sacralitate și nu s-a stins de adâncirea în thanathos prin sacrilegiul existenței sale, spre mântuire, ci a primit și a sorbit, așa cum bine știut, își sorbea și scriitorul poet Radu Selejan, din acelaș potir, picătura de Dumnezeire și Nemurirea, licori apollinice obținute de Patriarhul Filosof Petre Țuțea în viața sa pământeană, mult înaintea altora...

Gheorghe Apetroae, Sibiu

 

ESEISTICA- FILOSOFUL C. NOICA, Gheorghe APETROAE, Sibiu

 

FILOSOFUL  C. NOICA

L-am întâlnit de mai multe ori pe filosoful Noica în mersul mașinii, care mă ducea în interes de serviciu și în cel al culegerii de elemente geo-floristice pentru teza de doctorat, pe care o pregăteam atunci, cu trecere prin Stațiunea Păltiniș, înspre munții Cindrelului, Frumoasei și Șerbotei. L-am întâlnit pe drumul ce urcă înspre Stațiunea Păltiniș, pe traseul de la Cantonul silvic, la Schitul Păltiniș dar și mai jos, până la cărarea care îl ducea la casa- cabană în care locuia. Era un bătrân slab, potrivit de înalt și cu baston. Purta un pardisiu uzat pe el și pe cap avea o bască, la fel de uzată, ce acoperea doar parțial fruntea lată... Dar, nu drumețea întâmplător. Pe drumul pe care îl parcurgea zilnic, odată sau de mai multe ori, filosoful gândea... Gândea la Platon și la ființarea parmenidică. la perathosul pitagoreic, la dialectica și la idealismul obiectiv ontologic al lui Hegel, la criticismul lui Kant. Gândea la Aristotel și la logica formelor, la axiomele bucuriilor simple, la dialectica și la fenomenologoa spiritului husserlian și fundamenta, în legea lui, o construcție logică formală a convenționalismului pozitivist, prin identificarea de valențe apoteotice raționale în profunzimile fenomenologice ale spiritului ancestral românesc... Mulți oportuniști l-au căutat și l-au abordat speculativ, adunând convorbirile cu el într-un Jurnal, pe care i l-au ținut doar ei, numai pentru a-și obține valențe valorice prin El... Merg deseori la schitul Păltiniș, acolo unde este înmormântat și aprind lumânări pentru viii și morții mei, dar, nu de puține ori, și o lumânare pentru cel care a fost intelectualul strălucit, filosoful român Constantin Noica! G. Ap.

LITERATURA: După o rătăcire, Gheorghe Apetroae, Sibiu

 ANOTIMPUL MIRACULOASELOR COMBUSTII

DUPĂ O RĂTĂCIRE...

Autor: Gheorghe APETROAE, Sibiu

Ai revenit, psalmodiind cântări

în nopţile de linişti sub salcâmi...

Cu buzele emfatice de aşteptări

ai sărutat pe cer polară fruntea ei

de lut oliv al rătăcirii tale...

Şi păru-i cris, vâlvoi, învăluit

de nori de dezmerdări: platonice-aurori,

l-ai răsfirat în văluri de brocart

pe nesfârşite - înspumate ape...!

Cu-n tâlc, din vis, ea ţi-a zâmbit,

să o primeşti în raza ta de-atunci...

În ea să uiţi şi-n ea să-nveţi să înfloreşti

un crin sălbatic, sângerând pe seară

cu ne-nceputul, diafanul astru...

Mai mult ca să iubeşti şi s-aromezi

în pâine-miezul zilei mai carnal,

să îl dezbraci de gândurile rele,

în oase drepte, rătăcind sihastru

şi-n lanul plin de maci albaştri,

de cercul crucii umbra răstignind...

Cu braţul flăcării milerice să smulgi

din egiria razei tale alte raze

în zborul grav de fluturi trişti

cu aripile de lumini, înmătăsind

pe pajiştea lazură, plaiu-n alabastru!

Să-ţi uiţi de cât ai fost iubit,

iubit de zei, de vânt, de îngeri şi de flori,

de ne-nceputul de culori – balsam

al vrerilor adânci, prin tine rătăcite...!

De cercul sângelui făcut scăpat

spre-a evada din nepăsarea clipei,

te lupţi acum s-ajungi la straja altor zori-

înger pastor al turnului căzut

ecou a câte sunt şi încă ne-mplinite...!

1Florin Dochia