ANOTIMPUL MIRACULOASELOR COMBUSTII
DUPĂ O RĂTĂCIRE...
Autor: Gheorghe
APETROAE, Sibiu
Ai revenit acum,
psalmodiind cântări
în nopţile de
linişti sub salcâmi...
Cu buzele emfatice
de aşteptări
ai sărutat pe cer
polară fruntea ei
de lut oliv al
rătăcirii tale...
Ca s-o primeşti în
raza ta de-atunci,
lung păru-i cris,
vâlvoi, învăluit
de nori de
dezmerdări: platonice-aurori,
l-ai răsfirat în
văluri de brocart
pe nesfârşite -
înspumate ape...
Cu-n tâlc, din vis
ea ţi-a zâmbit,
să o dezbraci de
gândurile rele,
în ea să-ți uiţi
şi-n ea să-nveţi să înfloreşti
un crin sălbatic,
sângerând pe seară
cu ne-nceputul,
diafanul astru...!
În oase drepte-a
rătăci sihastru
şi-n lanul plin de
maci albaştri,
de cercul crucii,
umbra răstignind,
cu aripile de
lumini, înmătăsind,
pe pajiştea lazură,
plaiu-n alabastru...
De braţul flăcării
milerice purtat
înnveți și-acum
cum să iubeşti şi s-aromezi
în
pâine, miezul zilei mai carnal,
cum să îți
smulgi, în zborul grav de fluturi trişti,
din egiria razei
tale alte raze...
De cercul sângelui
făcut scăpat,
a rătăci și-a evada
din nepăsarea clipei,
te lupţi s-ajungi la
straja altor zori-
înger pastor al
turnului căzut
ecou al câte sunt şi
încă ne-mplinite...!
Să-ţi uiţi de
cât ai fost iubit,
iubit de zei, de
vânt, de îngeri şi de flori,
de suflete în sine
păgâne și preasfinte,
de ne-nceputul de
culori – balsam
al vrerilor adânci,
prin tine rătăcite...
Iar când ce-a fost
și este nu insuflă preț,
la locul tău din
rătăciri revii și-ți cânți
ca să slobozi din
galaxii, din cerul tău adânc,
lumina zilei cele
lungi: un ne-nceput
în vidul celor ce
petrec cu un extins eter...
