MARIA SÂNGEREAN – SIBIOARA ÎN „FLAUTUL DIVIN”.
O prezentare exegetică realizată de Gheorghe Apetroae d.B.
Cunoscută mai mult prin social media, ca o poetă prolifică în poezia românească contemporană, recenta invitaţie de simţire șI de deslușire a armoniilor apollinice providente în volumul său de versuri intitulat „Flautul divin”, apărut în anul 2023 la editura EMIA, Deva, după apariția, tot la Deva, la Editura „Karina, a altor două volume de versuri „Petalele iubirii”, 2021 și ”Tu, dor necuprins”, 2022, Maria Sângerean- Sibioara ne oferă posibilitatea de a cunoaște, din parcursul atent al acestui volum, o parte din creațiile sale în versuri, dintre care multe cu tonalități lirice blagiene, unele într-un idiom mărginean sibian cu accente metafizice, iar altele cu exprimări ideatice laconice și cu sonorități vag contemplative... Poeta mizează, așa cum poate să releve registrul său poetic, pe contrastul fantezie- luciditate, mai mult spre o ardență vulcanică polifonă a elementelor poetice pastorale cu specificitatea locului, personificate și cântate cu suficientă măiestrie de „Flautul divin”, în care sublimează caracteristicile naturii locului, un spațiu bucolic optimist aparținător poetei, toate expuse într-o lirică în care vibrează tensiunile vieții cotidiene, multe cu conotații liturgice, specifice mioriticului sibian.
Dintre poeziile Mariei Sângerean- Sibioara, multe dintre ele adevărate note autobiografice ale copilăriei și tinereții, trebuie să reținem eclectismul expresiei, în fond exercițiul liric al repunerii în circulație în același creuzet lingvistic al cuvintelor, unele simple, dar expresive și unele vechi, dar cu sonoritate providentă, adunate din arealul patern al Poienii Sibiului, dintr-un cotidian nefestivist, fără prețiozități, dar cu sonanțe și colorit suficient de bogate imaginativ și accesibile prin limbajul uzitat de poetă, bine îmbinate în construcțiile poemelor sale și înserate în acest volum „Flautul divin”.
Rostirile flautului din versurile sale sunt caracterizate prin exprimări blânde și incantații grave, unele tușate de un pachet substanțial de neologisme, acestea procurate din recuzita sa de filolog și din măiestria cărora, astfel îmbinate, rezultă multitudini de transfigurări în metafore sensibile imaginativ și în sonanțe provocatoare, dominate de temele incitante pe care poeta le expune cu suficientă iscusință într-o paletă lirică cuprinzătoare, în versuri metrice, acrostih și haiku.
Maria Sângerean- Sibioara, așa cum o prezintă fondul liric și ideatic al versurilor din acest volum, excelează ca poetă a cântecului cu teme și motive mioritice - baladești cu refluxuri ancestral-mioritice, evidente în acest adevărat tratat în versuri, intitulat „Flautul divin”, cu unele amprente evenimențiale proteice. Acest mod de versificație ne obligă la o iniţiere în domeniul anamnetic al copilăriei, determinant apriori, pornind de la fixarea în tablouri a unor imagini picturale, inclusiv prin preocupările sale colaterale poeziei, chiar și cel de reproduceri reușite ale unor imagini în tablouri de Grigorescu ș.a. înserate la sfârșitul volumului. Poeta reușește, prin crearea în versuri de habitate ființiale vibrante, cu valențe ancestral- rurale, mioritice, o transcendere ideatică arborescentă înspre realitatea axial ontologică a arborelui personificat- flaut divin, cu tindere spre o lirică cu numeroase elemente „song” de modernitate și care sălășluiesc cu pregnanță lirică și ideatică în poemul „Copacul sufletului”.
Gândurile, sensurile existenţiale îi apar poetei începând cu viaţa de copil împreunate cu natura și trec ca un fior de taine prin simţurile juvenile, din înoptările la colibă și din ceaunul cu balmoș de la stâna tatălui său din Munții Cibinului, din mirosul fânului din pajiștile înflorite, clădit în căpițe și cel al ierbii de munte… Poezia lui Maria Sângerean- Sibioara, așa cum ni se relevă după parcurgerea întregului volum, poate fi privită într-un proces prpteic dinamic creator, generator de momente tranzitorii ale naturii, iubirii, credinței, trăirilor în spațialitatea cosmică ce desfinesc trecerea, unele cu influențe ideatice aparținătoare altora, în formulări și intuiții intelectuale, cu evidență în poemele, precum: „Invitație”, „Petală scuturată”;„Septembrie”;„Anonim” (Johan Winckelmann, Forma divină și intuiția intelectuală).
Înclinările spre ludicul naturii, suficient de metaforizat și spre praxisul versului liber reușesc să introducă poezia poetei Maria Sângerean-Sibioara în cea a generaţiei poetice 2020.
Pemul „Copacul sufletului”, primul poem înserat în acest volum, este un poem autobiografic (Jurgen Becker), cu versuri în care se descoperă sonanțele sinelui poetic, în care se devoalează eul sensibil al poetei, capacitatea sa de a genera structuri modern- agregate de versificație baroc, prin laconism epic, dar și prin sensibilități estetice și prin tonalități grave, frecvente în cuprinsul aceluiași poem. (Rolf Dieter Brinkmann). Axialitatea poemului se identifică cu „Flautul divin” într-o transfigurare panteistică a existenței și simțirii armonizate a eului poetic care personifică existența arborelui, în fond, în panteismul versificat și consfințit prin intermediul elementelor poetice imaginative: << „un copac „crescut lăstar/ din trunchiul rar!”>>. Din îmbinarea stilului liric popular cu cel artistic literar se relevă prezența portretizată a poetei în unicitatea sa noetică, se degajă o personalitate conturată cu fondul de principii ontonime, multe extrase din ruralul Poienei Sibiului, din mediul natural pastoral al copilăriei sale: „dintr-un mestecăniș” în care a copilărit, pentru a-și adăpa de acolo setea cu nesfârșita-I iubire, cu preceptele stărilor ființiale adânci, generate de tainele pădurii, pe care le sublimează și le transfigurează în copacul cu ramul cel copt, cu aură de curcubeu… Aceste aspecte de compoziție sunt relevate în versuri unele mai mult ideatice decât lirice, pregnant narative în poemul „Copacul sufletului”, unde se descoperă în „Ramul cel copt/ mi-a fost leagăn, legendă/ Învățătură, slovă de seară/ La lumina stelelor/ Când ceaunul clocotea/ Bunătăți pentru cină”. Este ramul – Flaut, cu sonanțe xilinice armonice și astrale care își trage o sevă angelică „…prin rădăcini de curcubeu/ ce cresc din piatra muntelui, din istoria neamului de ciobani/ care au descântat, în tril de caval,/ raiul românesc în lung și-n lat/ iar ramurile-mi adoră înaltul,/ dorind absolutul, iubirea, armonia…/ căutând adevărul, lumina și infinitul!”, în care eul său liric s-a sălășluit în primăvara sufletului. (Novalis, Dorul de inefabil; J.G. Fichte, Dorul de infinit).
De sesizat că în cuprinsul poemelor din acest volum, se găsesc unele cuvinte cărora poeta le acordă, în versurile sale, valențe cosmice, ale desfinirii spațiilor, mediului familial și care se relevă în constructe lirice emerse în marea lor majoritate din elemente poetice preluate din ancestralul mioritic, uneori expuse înlănțuit în construcții de metafore cu cuvinte din limbajul-graiul local, precum: natura, iarba, frunza, piatra, lumina, izvorul, coliba, visul, zborul, graiul, salcâmii, ulciorul, mireasma, viața, iubirea, dragostea, dorul, Luna, toamna, ploaia, cetina, ninsorile, piatra, teama, tăcerea, durerea, dorul, singurătatea. Toate acestea sunt introduse în poem ca principii categorial antropologice și re-expuse de autoare în imagini interioare- comprehensive, proprii adâncimilor sale sufleteşti, pe care le-a identificat, reflectat și proiectat din exteriorul mărginit în interiorul său și cu ele l-a înobilat, (E. Husserl), de reținut cele cu o conştientizare fiinţială (Immanuel Kant, Critica rațiunii pure, Despre sublim), în exprimări panteistice, precum în poemele „Introspecție”, „La început, cuvântul” și „Condeiul”.
Natura, bine reliefată în poemul „Dansul fulgilor” este mediul său existențial- material și inițiatic, cu un final reflexiv de identitate, cu valențe ancestrale, prin iniţierea transfigurării în misterele copilăriei, și prin încercări de decelare a misterelor în exprimări lirice blagiene.
Este la Maria Sângerean- Sibioara tot travaliul său liric și ideatic, nimic altceva decât un exerciţiu fenomenologic versificat, de participare istorică prin antecesori ai sinelui la universalitatea naturii, iar expunerea este cuprinzătoare și psalmică, devine explicitară prin teleologie și convențională, fără a lipsi din cuprinsul majorității poemelor tema iubirii și cea a credinței, un „Auslegung”, asistând, astfel, la o hermeneutică a creaţiei poetice (Welcker, Preller, H.G. Gadamer), la un exerciţiu al participării la universalitatea desfinită în poemele sale: „Aprinde lumina”; „Ninge în decembrie”; „Toaca albastră”; „Cetina nestinsă” și „Carul cu flori”.
Muntele și pădurea sunt acele cadre constituite din elemente natural-existențiale, abordate facil de poetă interpretativ-comprehensiv (Kunst der Interpretation), cadre ființiale proteice, pe care le supune cercetării, ca fiind prielnice experienţelor copilăriei sale și devin călăuzitoare anamnetic, proprii simţirii sale poetice, uneori cu semnificații melancolice, Steaua Polară spre universalitatea cunoaşterii sensurilor individuale în exprimările lor versificate.
Prin mediul obiectivat al penumbrelor poeta caută universuri uitate”, care reies și din „ Pulsul divin”, un alt poem cu caracter baladesc ce completează ființarea poetei cu caracteristicile armoniilor „Flautului divin”, cu o exprimare naturală tradițională până la mania motivării celeste (la Paul Celan). Se identifică în versurile sale o condiție ființială profund umană și o vitalitate versificată cu cadențe divine (Jurgen Serke) în coordonate estetice imaginare de satisfacții interioare generatoare de viață, de sonanțe în vârtejul apocaliptic al timpului și exprimat cu tonalități comparative, în versurile: „Muzica naturii e pulsul divin,/ Armonia prinsă-n trunchi uman/ Definind fascinația respirației/ Și frumusețea vieții, firul esenței!”, sau în versurile cu sonuri rurale stilizate: „Trosnetul vreascurilor rupe curgerea…/ Falnicul copac răîsfoiește partitura!” sau o extrapolare spațială comparativă extinsă în polifonii celeste, în versurile: „ Foșnetul pădurii compune solfegiul/ …,/ Iubite, în sunetul muzicii să plonjăm/ Și-n armonia pulsului divin să colindăm…/ Ca păsările, prin ploaia stelară astrală”.
Tema iubirii este sufficient conturată în poemul „Chemarea dorului”, în versurile: „Cuprinde-mă, nu mă lăsa să dispar,/ Lumina-voi pururi al iubirii altar/ …/ Înalță-mă din abis cu buzele tale/ să înfloresc iarăși cu mii de petale”. Printre alte poeme cu semnificantul unei iubiri apoteotice și cu numeroase elemente poetice apollinice se semnifică poemele: „Andante”; „Izvorul poeziei”; „Întrupare”; O rază” și „Suprema lumină” .
În poemul „Acuarelă”, în crome naturale- ipostaze ale luminii, poeta își zugrăvește liniștea, iubirea, viața, sufletul și trupul…, iar nutrientul angelic al stării sale bonome îl exprimă în versurile: „amurgit mi-e sufletul și trupul,/ argintii ghiocei îmi răsar pe tâmplă…/ în acuarela serii, iubite, ești îngerul/ și bucuria tandră, neobosită merindă”. De asemenea, poemul „Mai” relevă în construcția sa lirică un leitmotiv canonic, în versuri cu ritmuri ființiale, cu sensuri și sonanțe ancestral-mioritice, cu vibrații întrupate din peisajele și momentele pastorale, cu conotații existențiale în versurile, precum: „mai ascult… glasul ce fluieri!/.../ mai vibrez… întrupări/…/ mai aștept… iole…”. În poezia „Amor” se relevă rolul slovei și al gândului în cuantificarea erosului uman în ipostazierile sale evenimențiale, evidente în versurile: „Slova s-a îndrăgostit veșnic cu gândul…/ Mușcă viața, libertatea, sculptând destine,/ Sunt părinții naturali ai faptei de mâine”. Un elogiu liric al zborului ființial îl aduce poeta, uzitând de elemente existențiale cu principii genezice, cum ar fi: codrul, marea, scoica mării, precum și cu cele ideatice, precum iubirea, iertarea și, de ce nu, învierea, revelatoare erosului uman sacrificial aduse în poeziile sale „Sunt aripa” și „Învierea”. Întoarcerea la mitul copilăriei, la cosmosul satului sibian de munte, la Poiana Sibiului este redată cu excelență lirică, cu gusturi și balsamuri estetice în valuri pline de amintiri și prin cutume izvorâte dintr-un mediu mioritic, de poeta M. Sângerean, evidente în poemul, intitulat „Mireasma”, în versurile: „Mireasma dulce a salcâmului înflorit/ Mă poartă-n satul unde am copilărit…/ pășesc pe firul vălurit al amintirii,/ Sufletul se primenește-n parfumul…/ …/ … prin fânul proaspăt cosit,/…/ Și-n clăile de fân ne ascundeam/…/ Când luna ne săruta/ …/ În crucea-naltă a carului-n poala parfumului,/ îngânam voioși tot drumul cântecul fluierului…/ Tata cobora cu mioarele din deal la stână/…/ Mama drăgăstos ne învelea în cojocul larg,/ Prin vis auzeam dezmierdarea tatălui drag…/La ceru-nstelat se ruga, cu semnu-crucii ne-nchina/… ”. De unde să înțelegem că ne aflăm în plin spațiul pastoral, acolo unde clopotele mioritice încântă copilăria cu dangătul lor astral, purtându-ne cu gândul la culmile lin înșeuate ale Cindrelului, leagănul devenirii sale poetice, parcă sfidând, deopotrivă, înălțimile, gravitația și entropia, în versurile sale: „O, Doamne, măcar o dată, doresc să mai copilăresc,/ Și-n raiul prunciei de odinioară iar să poposesc!”.
„Duetul”, interpretat din „Flautul divin” de Maria Sângerean- Sibioara denudează narativ, deopotrivă, viziunea ancestrală și cea cosmic- creatoare a vieții umane, împletite noetic în versurile sale, în ipostazele „trăirilor dezlănțuite” și a speranței împlinirii „Cu gândul, cuvântul și fapta-l legea răîdăcinii!/…/ Ancorând în zăbala timpului dorințe homerice”. Ipostazierea erosului în acest topos și în temporalitate, cu semnificațiile evolutive ale varianțelor principiilor existențiale, o ființează și o definește cu deplinătate pe poetă în lirica poeziilor, intitulate: „Salcâmii dintre vii”, în versurile „Cu pălăria de pai, umbrelă/ Cu haina țesută în dantelă…/ Nu pridideam până-n asfințit/ de strâns fânul și de doinit…/.../Mierla fluiera frunza în crânf/ Eu te alinam cu vorbe-n gând/ Și cu ochii pândeam ades cărarea/ Pe unde pășeai, căutând alinarea”; „Pulsul vieții”, este proiectat în versuri cu evaziuni onirice și din elemente poetice tradițional- obsessive, precum fecioara, primăvara, plugul, frunza, evidente în versurile: „Înoită, tânără fecioară,/ Primăvară dorită și adorată/ …/ trimiți plugu-n brazda veacului/…/Pulsul vieții se așează-n verde/ Frunză prin izvor și-n grâne…” (Elisabeth Borchers) și în poemul „Talisman” , în versurile cu tente și elemente apollinice, precum: soarele, primăvara, florile și în oximoromi, precum roș-alb talisman, în versurile: „Pomilor le prinde talismane cu flori/ șnuruite migălos în parfum și culori/ …/ Fluturi, mesagerii sprințari, lasă-n floare/ Mărțișoare pastelate pentru diafane petale…/ Și rândunicile în fracul negru, elegant,/ Sub bărbie roș-alb talisman și-au tatuat!/ …/ Și tu, mamă iubită, primește din a inimii? Legare mărțișorul prețuirii și al iubirii…/ Firul de viață ce naște fericirea-n lume,/Roșu și alb talisman…” cu multe infuzii de gestică patetică și lăuntrică, aflându-ne, astfel, într-un mediu paideic cu respirație maiakovskiană, intersectat și reunit în final cu Brecht și Heine, un cadru ontonom în care primează tema copilăriei din spațiul magic al Munților Cindrel, tema unirii poetei în mod pantheistic și prietenos cu natura, apoi este tema prieteniei și înțelegerii de semeni, explorarea eului și a lumii interioare, tema iubirii, dragostei, iar celelalte teme, precum politica, socialul, sacrificialul, tragismul existențial și moartea, ocupă în poetica lui Maria Sângerean- Sibioara locuri secundare (F.C. Delius)... Reveniri poetice cu temele naturii și ale iubirii le identificăm în poemele expuse în a doua parte a volumului și apar mai evidente în poemul „Crai nou”, aici prin prezența în structura versului a unor elemente generativ-umane, cum ar fi: primăvara, mugurii, florile, codrul, izvoarele, feciorii, fetele…. Din versurile poeziei „Fă-ne iubire” compuse din elemente reale cu conotații negative și sensibilități imaginative reținem tema învierii naturii și speranțelor de bine, de libertate prin credință cu relevare în versurile:„ Trâmbița credinței cheamă norodul la cunoaștere,/…/ Azi flacăra unității spargă jugul sufletului alterat,/ Înflorească-n acest colț de rai iubirea, sublime Poezie!/…/ Rog pune credința în ființa neamului prizioner…/ Răstoarnă legea nescrisă a cumplitului ucigaș…/ Fă-ne iubire!”. Din poemul cu motive erotice structural lirice, de o simplitate calculată, „Împărtășim”, reținem versurile: „ Doar tu lipsești, ce zici?/ Îmbobocit-au trandafirii/ și cărarea s-a gătit de flori…/ -Împărtășim sfintele sărbători!?”, iar din poemul„Ruga”, o rugă cântată din „Flautul divin” al poetei am reținut lirismul mai accentuat în versuri apollinice și ludice: „ Cu lumina ochilor urc cărări/ Și poposesc în ținutul de basm…/ În brațele, leagăn duios de flori/ Și-n murmurul șoaptei de brad…/ zăresc…/ silueta-ți zveltă, cu chip de icoană…/Mamă INIMĂ, zbor ușor de future,/ Gânduri țeși din a vieții maramă/…/”. La Flautul divin al poetei Maria Sângerean- Sibioara se cântă mereu poematic, chiar și în: „Graiul…”, un alt poem, românesc, cu „muzica și dulceața limbii române/ În sfânta slovă a bucuriei străbune/ …/ Căci iubesc nelimitat…/.../Și preamăresc minunile raiului pământesc/ …/ Tot în unica, bântuită limbă a luminii…/” Limba sfântă română! Graiul creștin al iubirii”… Iubirea, ca principiu existențial categorial major, cu extrapolare la univesalitatea acesteia, este expusă de poetă în cadre comparative, în poemul său „Iubirea, păpădie”, cu excelență în versurile: „Iubirea e păpădia vie a sufletului…/ Singurul lămpaș loial al călătorului,/…/ Iubirea-I focul sacru ce dezgheață/ împietrita inimă din întunecata ceață…/…/ Iubirea-I muzica înălțimilor și-a făgăduinței,/…/ Ce hrănește focul păpădiei, scânteia străveche!”
Flautul poetei cântă cu necontenire și în poemul său „Dorința”, cântă cosmosul inimii expus în reamintire, în iubire, într- o viziune carmică, în versurile: „Mi-e pustiu, spuse inima într-o zi!/ Iubirea întinse brațele, cuprinzând-o…/ - Doresc să respire veșnicul ritm al dragostei/ prin tine…”.
Dar, copacul, un generator ființial al flautului divin, este umilit „Privind oglinda prezentului”, pe când acesta se lasă vândut, mințit și îstrăinat, o stare care îi transcende fenologic poetei, distrugându-i misterul de flaut divin, în versurile: „Chiuiam când trepidau tobele securii/ Lepădându-mă de armura verde a lumii/ Am ucis poezia pură, firească a Învierii, Ramul crud, îngânând clopotele înălțării!/.../ Adoram licărul zornăit al monedei de aur,/ Umilința copacului frânt era al meu tezaur”, copleșită de remușcare...”. În poemul „Măduva pietrei” poeta exprimă dinamica gândului„…aripă/ Într-un nesfârșit zbor” și condiția universal minerală a entivului gânditor, identificată și expimată în versurile „Trăiesc pe țărmul/ Neumbritei iubiri…”Din huma ei/ Se naște mierea iertării/…/ Doar măduva pietrei/ Înalță fierbinte ruga spre slavă”. În poemul „Evantaiul iubirii- acrostih, se relevă elemente lirice din poezia lui Octavian Goga, evidente în versul ”Lacrimile ploii lucesc în brazda coasei!” și elemente poetice bacoviene, în versurile: ”Iubite, mai aruncă niște vreascuri și / umblă-mi încet prin suflet și taci” și, chiar elemente lirice aluzive de tip gecoșbucian, în versurile „Bântuie un virus netrebnic prin vreme,/ Iar sărmaniii-s tot mai săraci…”.
Cu aceleași tematici natural-umane și cu aceleași elemente poetice, în narații sensibil laconice, în construcții baroce lucrează Maria Sângerean-Sibioara în poemele sale, Intitulate „Fluviul vieții”, „Treptele iubirii-acrostih”, „Sfânta iubire”, „Ploaia” și altele. În poemul „Doina frunzei” discursul poetei este mai puțin imnic, în schimb este vizionar, cartezian planic și spațial rațional, cu un contur fenomenologic de universalitate a naturalului, cu transgresiuni noetice în complexitatea revelațiilor sale poetice, mai evidente în versurile: ”În Cindrel, pe plaiuri blajine-în munte,/ Printre mesteceni și corole mărunte…/ Răsare în raza de soare satul- lacrimă,/ Părintesc și misterios ca o sfântă icoană…” și în „Carul cu flori”, un poem personalizat cu pictura (reproducere de Maria Sângerean-Sibioara, după Nicolae Grigorescu „Carul cu boi”, în versurile: „ Pe calea de costișă umbrită de aluni,/ Parcă aud și parcă văd carul cu flori/ De fân înțesat, tras de mândrii boi juni…/ Tata-și prinde-n pălărie senine cicori!”.
Concluzionând, versurile poetei Maria Sângerean- Sibioara sunt în majoritatea lor autobiografice, neermetice, purtătoare de sinceritate și simplitate, bine calculate, accesibile și ludice, cu jocuri existențiale intense și de respirații profunde. Asistăm la o lirică de tip brachtian ce promovează laconismul formei sub semnul unui umanism iubitor al slovei și al gândului, cu simțul realității, iubirii și credinței și cu lipsa ambițiilor estetice (Dieter Fringeli). Este o lirică cu un conținut al experiențelor vieții degajată din eul liric al poetei, care generează, surprinzător, fantezie în perceperea realității, prin scoaterea în evidență a contrastelor și priceperii valorificării mioriticului, a tradițiilor locale în maniere moderne, cu utilizarea de emoții și senzații în versuri într-un evantai liric armonic sonant și nestrident colorat (Ulle Hahn).
Meditaţia filosofică asupra fiinţării, a vieţii în acest cadru natural, asupra căruia poeta realizează fine observaţii şi le expune natural- descriptiv, explicitează prezența eului poetic în versuri de vie imaginaţie, libere, semilibere şi exegetice, așa cum le-am relevant pe parcursul comentariului. Acest mod semirafinat de expunere versificată a ideaticii sale o ajută pe poetă să-şi declare totul intuitiv apriori, într-o formulă fenomenologic- bergsoniană, cu modalităţi de cunoaştere a realităţilor gnozice ontonome cu pregnanţe expresive, încă neabordate și neeludate de critici literari sau de jurii autocertificate, care vor persista în a-și lua în status-ul lor literar pitagoric finit, numai acele stele de ei a fi aprinse sau pseudoaprinse, laureate de ei pe o boltă, cu multe închipuiri, a literaturii române.
Maria Sângerean- Sibioara, prin lirica sa, prin modul de abordare a tematicii și problematicii poeticii, așa cum rezultă din volumul său de versuri „Flautul divin”, mai sus prezentat, se identifică ca o militantă cu tentații ideatice curajoase și originare în lirica literară contemporană, printr- un discurs robust în construcția apollinică a tensiunilor antinomice în vers, într-o continuă evoluție valorică, spre a deveni, tot mai mult, o voce specială și pe deplin integratoare în corul regal al poeziei românești din deceniul al 3-lea al celui de al treilea mileniu. Nu putem decât să apreciem travaliul său poetic, calitatea scrisului și să ne bucurăm de succesul evoluției sale poetice!
Gheorghe Apetroae D.B., exeget și poet.
