Literatura: IUBEȘTI SIBIUL Gheorghe Apetroae d.B., Sibiu, membru fondator și activ al ASTREI rediviva *

 

 

IUBEȘTI SIBIUL

Gheorghe Apetroae d.B., Sibiu,

membru fondator și activ al ASTREI rediviva

*

Iubești Sibiul- un burg vechi…,

plin de cultură și de umbre,

cu buni rumâni- ziși măiereni,

lipsiți de drepturi și de nume,

ținuți la margine de- oraș,

peste Cibin, de sclavi la sași,

Iubești Sibiul- acesta vechi…!

*

Iubești Sibiul- un burg vechi…,

din care Basta, slug imperial,

ordonă oastei de la Turda

ca prin soli falși să-l prindă-n cort

și să-l ucidă pe Mihai, domn

ce-a-ntregit un mare neam...!

Iubești orașul-acesta vechi…!

*

Iubești Sibiul- un burg vechi…,

cu Basta, Bucov- generali,

cei ce-au distrus la românime

lăcașuri sfinte în Ardeal...!

Răsplata a fost monumentul

nălțat pe-al Gușteriței Deal…!

Iubești Sibiul- acesta vechi…!

*

Iubești Sibiul- un burg vechi…,

cu Piața-n care nesupușii

la jugul greu, imperial,

legați în lanț, de ghilotină,

piereau pe rând, decapitați

într-un spectacol de palat!

Iubești orașul- acesta vechi…!

*

Iubești Sibiul- un burg vechi…,

polis săsesc, un loc din care

S. Brukenthal- guvernator-

punea pe Horea, ca să-l prindă,

pe roată trupul să i-l frângă,

un bol de galbeni, drept zălog?!

Iubești Sibiul- acesta vechi…!

*

Iubești Sibiul- un burg vechi…,

de unde-i cuvânta Bărnuțiu

lui Sever, încă să mai lupte,

cât moți cu Iancul vin din munte!

Românii s-aibă același drept

cu sașii, șvabii și secuii!

Iubești orașul- acesta vechi…!

*

Iubești Sibiul- un burg vechi…,

cu-ai săi bărbați plini de lumină,

ce-n ASTRA își găseau imbold:

Unirea Sfântă- a Națiunii

prin limbă, muncă și cultură,

pe veci, în Marea Românie!!!

Iubești Sibiul- acesta vechi…!

*

Iubești Sibiul- un burg vechi…,

cu cei închiși din ”legiune” (legionari),

și de ce-au fost prea ortodocși,

să-și piardă tot acoperișul..,

dar să-și primească totu-n schimb,

toți luteranii, hitleriștii??!!

Iubești orașul- acesta vechi...!

*

Iubești Sibiul- un burg vechi…,

din care-au cam plecat germanii,

dar le-au luat loc brukenthalii,

de-ți vine sila-n burg să ieși…!

- un rai sodomic de netoți,

de banesmani și mafioți...!

Iubești Sibiul- acesta vechi…!

*

Iubești Sibiul- un burg vechi…,

cu străzi înguste în arcadă

și girator la promenadă,

cu indolenți și idioți, și culți

și patrioți, și plini de sine,

ce nu te-ar vrea în burg poet…!

Iubești orașul- acesta vechi!…!

 

 

 IUBEȘTI SIBIUL

Gheorghe Apetroae d.B., Sibiu,

membru fondator și activ al ASTREI rediviva

*

Iubești Sibiul- un burg vechi…,

plin de cultură și de umbre,

cu buni rumâni- ziși măiereni,

lipsiți de drepturi și de nume,

ținuți la margine de- oraș,

peste Cibin, de sclavi la sași,

Iubești Sibiul- acesta vechi…!

*

Iubești Sibiul- un burg vechi…,

din care Basta, slug imperial,

ordonă oastei de la Turda

ca prin soli falși să-l prindă-n cort

și să-l ucidă pe Mihai, domn

ce-a-ntregit un mare neam...!

Iubești orașul-acesta vechi…!

*

Iubești Sibiul- un burg vechi…,

cu Basta, Bucov- generali,

cei ce-au distrus la românime

lăcașuri sfinte în Ardeal...!

Răsplata a fost monumentul

nălțat pe-al Gușteriței Deal…!

Iubești Sibiul- acesta vechi…!

*

Iubești Sibiul- un burg vechi…,

cu Piața-n care nesupușii

la jugul greu, imperial,

legați în lanț, de ghilotină,

piereau pe rând, decapitați

într-un spectacol de palat!

Iubești orașul- acesta vechi…!

*

Iubești Sibiul- un burg vechi…,

polis săsesc, un loc din care

S. Brukenthal- guvernator-

punea pe Horea, ca să-l prindă,

pe roată trupul să i-l frângă,

un bol de galbeni, drept zălog?!

Iubești Sibiul- acesta vechi…!

*

Iubești Sibiul- un burg vechi…,

de unde-i cuvânta Bărnuțiu

lui Sever, încă să mai lupte,

cât moți cu Iancul vin din munte!

Românii s-aibă același drept

cu sașii, șvabii și secuii!

Iubești orașul- acesta vechi…!

*

Iubești Sibiul- un burg vechi…,

cu-ai săi bărbați plini de lumină,

ce-n ASTRA își găseau imbold:

Unirea Sfântă- a Națiunii

prin limbă, muncă și cultură,

pe veci, în Marea Românie!!!

Iubești Sibiul- acesta vechi…!

*

Iubești Sibiul- un burg vechi…,

cu cei închiși din ”legiune” (legionari),

și de ce-au fost prea ortodocși,

să-și piardă tot acoperișul..,

dar să-și primească totu-n schimb,

toți luteranii, hitleriștii??!!

Iubești orașul- acesta vechi...!

*

Iubești Sibiul- un burg vechi…,

din care-au cam plecat germanii,

dar le-au luat loc brukenthalii,

de-ți vine sila-n burg să ieși…!

- un rai sodomic de netoți,

de banesmani și mafioți...!

Iubești Sibiul- acesta vechi…!

*

Iubești Sibiul- un burg vechi…,

cu străzi înguste în arcadă

și girator la promenadă,

cu indolenți și idioți, și culți

și patrioți, și plini de sine,

ce nu te-ar vrea în burg poet…!

Iubești orașul- acesta vechi!…!

 

 

 

 

LITERATURA: BALADA PĂDUREANULUI DIN SLIMNIC, AUTOR: GHEORGHE APETROAE

  

 · 

Distribuit pentru: Public

BALADA PĂDUREANULUI DIN SLIMNIC

*

Eram haiduci iubiți de codru, de codru răsfăţaţi,

din margini i-ascultam corul de filomele…!

Goruni şi-arţari cu umbra lor ne ploconeau

şi ne iubeau Naiade pe hăul Pădurenii…!

*

Din drumul drept, de-odată abătuți, tăiam pieziş

desişurile-n tinse peste stânci albastre,

sfidam magneticul hăţaş - un şarpe-ncolăcit-

în arc crestat în ani pe fruntea zărilor sihastre!

*

Eram la locul unde zei pe codrul împăraţi,

ne cuvântau cu grai ales din înfoşnirea frunzei,

acolo, unde fagi pe-obârşii, de doruri retezaţi,

zăceau agești de lunge prăvăliri sub Cruce…!

*

Din cer, din zbor înalt, totemici, ulii îi coboram

cu aripile lor întinse- n alici negre ţintuite,

salvând de clonţul oţelit şi gheara morţii

mici vulpi carmine-ascunse prin ruguri răvășite…!

*

Aici, noi duhul rătăcit al unui pui de cerb,

curând ieşit din codru, zvelt în salt şi liber

ca soarele scăpat din lăţul marelui adânc,

îl alergam, vuind cu glas de corn în crânguri…!

*

În salt, din fârf în vârf de fag, un jder ne urmărea

cum pe mistreţii cei cu colţii, sângerând

potecile-n ciopor, îi alergam prin sihla nepătrunsă

și cum cu şiretlic din lupării, lupanii izgoneau…!

*

Dar ne sfiam de-acea neagră vestire, cum de-aici,

un cuget sclav Obârşiei- la Pădurenii lui, întors

cu mare dor și drag de loc, cu libertatea-n duh,

de dragul de străbune plaiuri, în adânc pătruns,

*

plecase-nvins, de-aici, de unde-i sângera trecutul sfânt,

când de sub geana rece-a unui blestemat amurg

din uşa-acioalei sale fuse-n fulger tras și sfârtecat

cu colţii lungi, tăioși de un mistreţ flămând…!

La Obârșia Pădureni, Slimnic, Sibiu, 2007

LITERATURA, STENDHAL, COMENTARIU LA UN ESEU, GHEORGHE APETROAE

 

LITERATURA, STENDHAL, COMENTARIU LA UN ESEU, GHEORGHE APETROAE

COMENTARIU LA STUDIUL LITERAR REALIZAT DE ADINA GABRIELA MUSTAȚĂ, INTITULAT „ DESPRE STENDHAL-HENRI MARIE BEYLE. STENDHAL ESTE EXPRESIA VREMII SALE, DAR NU A SOCIETĂȚII VREMII SALE (1783-1842)”.

Autor comentariu: Gheorghe APETROAE d.B., Sibiu.

Interesantă este exegeza realizată în medalion de Adina Gabriela Mustaţă și consacrată prozatorului și eseistului francez, Stendhal, o expunere de concept și document a existenței romanţate a unui dandy al saloanelor selecte napolitane, florentine şi parisiene ale primei jumătăți de secol 19.

Interesant este şi faptul că viaţa lui Stendhal, atât de controversată, acesta a personalizat-o şi și-a exprimat-o cu voluptate în romanele sale psihomorale şi erotice, edificate, în principal, cu materialul frumuseţilor şi capriciilor feminine ale societăţilor parisiene şi provinciale ale Franţei napoleoniene...

Cu un temperament timid și romantic, suferind de ipocrizia societății din timpul său, el a inventat pentru el însuși curentul existențial „beylism”, ca metoda practică a fericirii... Stendhal era un oniric și își dorea „să-și dedice viața visării cu ochii deschiși”, cu ochii vii și emeraldici pe care îi statuau feminității „vânătorii fericirii", artelor și iubirii...

El descoperă, cu uimire, în același timp cu războiul din Italia, unde ajunge combatant, doar „operă, dragoste și fericire” și va continua să se întoarcă de mai multe ori în Italia la izvoarele artelor și literaturii...

Suferind de ipocrizia societății din timpul său, inventează pentru el însuși "metoda practică a fericirii "beylism-ul", un curent de dreapta cu caracter naționalist monarhic și manifestat prin hedonismul cirenaic epicurean- natural, până la amoralitate și prin voință schopenhaueriană, ca obiectivare intensă a vieții în forme libere și conștiente, opuse curentelor următoare, nihilismului nietzscheean și heideggerian, a inutilității existenței...

Stendhal rămâne, astfel, unul dintre creatorii romanului modern și un anticipator al literaturii secolului 20, prin cultivarea în structura operei sale a energiei și voinței individului (Armance sau câteva scene dintr-un salon parizian la 1827; La rouge et la noir, 1830; La chartreuse de Parme; Lucien Leuwen- publicată postum, 1894).

Este un „veșnic pasionat, mai tot timpul dezamagit de fericire și (de) dragoste”, carierismele sale găsindu-și rolul în destinul lui Julien Sorel, iar capodopera sa „Roșu și negru” se constituie un exercițiu psihologic de identificare a genurilor umane, multe în ambivalența lor psihică și ideatică duală, analizate de scriitor în experiențe sociale, umane și erotice, de către eroii săi, care își cultivă, cu luciditate și orgoliu, EUL.

Tematica şi modul de construire a cadrelor existenţiale ale perioadei napoleoniene, a reminiscenței și a modelului napoleonian de viață și atitudine romantică au trezit un mare interes şi au înflăcărat spiritul de studiu- epistemologic al literaturii în Europa pe cea mai mare parte de secol 19, fiind drenate axiologic dar și stilistic, prin grila criticii literare, romanele sale care exprimă tensiuni morale ale spiritului uman, în tendința de autostăpânire și elevație. Toate aceste caracteristici auctoriale stendhaliene sunt aduse în centrul abordărilor semiotice și semantice, prin promotorii genului critic literar consacrați studiului asupra gnosticismului, agnosticismului și istoricismului eclectic- social francez și nu numai francez, de la acea perioadă. Este un artizan al romantismului francez, dar și un partener al lui A. Comte la definirea filosofică a dreptului și sociologică a existenței.

Stendhal a fost omul fără prejudecăți eclesiale și, descoperit de Saint-Simon abia prin manuscrisele sale postume, a fost identificat de criticii timpului său ca fiind singurul scriitor postrobespierrean, strict literar vorbind, din echipa lui Napoleon, dar și printre primii sociologi ai artei (Istoria picturii în Italia, 1817; Rome, Napoles et Florence, 1817), descoperind, cu uimire, în Italia, în același timp cu războiul la care era înrolat, operă, dragoste și fericire și pentru aceasta va continua să se întoarcă mereu în Italia...

Stendhal este și un psiholog al dialecticii erosului (De l’amour, 1822), cu un tratat prin care își împărtășește durerea sa pentru Matilde Dembowski, o încercare reușită de analiză a sentimentului de dragoste.

Un mare biograf, fiind, realizează un număr însemnat de biografii pentru personalitățile politice, culturale și artistice din timpul său (Vies de Haydn, de Mozart et de Metastase,1817; Vie de Napoleon, 1817; Vie de Rossini, 1823; Vie de Henry Brulard; Souvenirs d’egotisme, postum, 1892, iar prin studiul său analitic „Racine et Shakespeare (1823, 1825) se va remarca, înaintea poetului, dramaturg și romancier Victor Hugo, ca un referențial augmentativ al polemicii romantice.

În mare parte, romanele sale au fost analizate, evaluate și interpretate critic, prin prisma naturalismului, realismului și romantismului francez, de criticii de literatură și arte Saint-Beuve, Alfred de Musette, precum şi de criticul pozitivist- hegelian Hippolyte Adolphe Taine…

Prin romanele sale: Le Rouge et le Noir (1830), La Chartreuse de Parma (1839) și Lucien Leuwen (neterminat), Stendhal si-a cucerit pentru eternitate locul lângă marii scriitori ai Franței, Balzac, Hugo, Flaubert sau Zola, ca unul dintre marii reprezentanți ai romanului francez din secolul al XIX- lea.

În sfârșit,”Stendhal este expresia vremii sale, dar nu a societății vremii sale”, avea să concluzioneze o distinsă doamnă, criticul literar Adina Gabriela Mustaţă, prin reliefarea academică a mesajului stendhalian într-o poetică analitică a creației marelui romancier! Felicitări!… Gheorghe Apetroae d.B., Sibiu.

Îmi place

Comentează

Distribuie

 Filosofia - „CONCEPTUL CATEGORIAL AL CUNOAȘTERII”  în opera lui Lucian Blaga”.

Interpretare hermeneutică-eseu, de Gheorghe Apetroae d.B., Sibiu
      Se receptează la Lucian Blaga, începând cu “ Hronicul şi cântecul vârstelor”, o satisfacţie peremptorie, creată de investigarea şi de identificarea temporalităţii în fatum şi în cele din urmă, graţiei trecerii sale translative prin “ locuri de mister “, calea unei polarităţi energetice şi spirituale sistemic-antinomice...  Ieşirile blagiene din mister sunt primele determinante structurale specifice primelor dimensionări noetico - fenomenologice, evidente în fragmentele de text, precum ”(…) răzbăteam uneori în livezi cu linişti ce n-au fost parcă niciodată sparte de cineva “  sau ” (… ) trezeau în mine o luciditate nouă faţă de care fantasmele terifiante se prăvăleau sub plugul conştiinţei”. ..  Sunt cadre gnoseologice noi, configurate în livrescul determinismului epistemologic tot mai implicat, cu care filosoful va reuşi să depăşească în scurt timp simplele relaţionări ontologice şi imaginare, bucuriile primului venit şi o anumită ataraxie, în limite iraţionale, exprimate cu evidență până atunci, în volumul “ Încercări filosofice”, Editura Facla, 1977, în texte fără prea multă exuberanţă şi cromatică filosofică.  Cu siguranţă, magnetismu-i genuin livresc  va determina dinamismul trecerii sale la construirea unui sistem filosofic autentic şi configurat cu baza în multele studii speculative, laborioase, pe care acesta le efectuează în perioada prezenței sale la catedra de Filosofie a Universității Clujene. Astfel, Lucian Blaga, perseverând, a reuşit geneza unui concept ontologic funcţional, cu referinţă genomică și specifică fenomenologiei în sensibil, imaginar şi raţional, în templul misterului, uzitând de mijloacele logice de cunoaştere rational-intelective şi de mijloacele proprii de natură supra-logică, cum ar fi minus-cunoaşterea.
        Reformulând obiectivele gândirii blagiene în conceptul categorial de cunoaştere - atât axiologică, ca diferenţiale pozitive-leibniziene cât şi  existenţial-panteistică-spinozistă, acestea sunt larg şi adânc abordate de filosof și în mare măsură soluţionate, în acelaşi timp, prin formalizarea termenilor liberi din ecuaţiile sistemului incognoscibilităţii fenomenologice.  Soluţiile sunt elaborate şi grupate în cele două volume de valoarea cel puţin a operei kantiene, intitulate Trilogia cunoaşterii" și “Trilogia valorilor”, cu extindere la Filosofia culturii “ şi “ Trilogia cosmologică”.  Cele trei studii filosofice ample se constituie laitmotivul blagian conceptual trial şi quadrat, orientat spre spațialitatea mioritică ondulatorie, al unei opere ce-l remarcă şi-l individualizează în spiritualitatea europeană, conferindu-i lui Lucian Blaga, la fel cum și predecesorului său, Vasile Conta, cu aproximativ aceleași abordări fenomenologice, un loc binemeritat pe podiumul filosofiei româneşti şi universale.
    Pornind, în principal, de la formulele fizicii şi metafizicii aristoteliene, precum şi de la dezvoltările neoraţionalismului kantian, Lucian Blaga realizează serii de speculaţii creatoare şi reuşeşte să definească intuitiv bergsonian, substanţa existenţialului sensibil imaginar într-un creuzet spiritual – raţional, ca entelechie a formelor materiei în temporalitatea universală, rezultat al diferenţialelor divine spirituale leibniziene  cvadridimensionale, induse în mister şi extrapolate fenomenologic, pentru a fi luate de aici şi proiectate relevatoriu în sinele fanic şi criptate.  Este un domeniu constatat de filosof ca fiind numai al fiinţelor superioare în raportul formal transcendendal, între esenţa materiei şi metaformele materiei superior organizate, proiectate ca fiinţialitate parmenidică într-un context de determinism cazuistic relativ al spiritului de material, care pot să declanşeze funcţionalităţi raţionale ce pot conduce la revelaţii şi la stingerea inefabilului în relaţia cu ontologicul universal.
        Prin receptarea analitică, gradientică a sensibilului şi apoi a interioarelor formelor, propriului lor câmp spiritual, Lucian Blaga a reuşit un control al fluxului dinamizării stărilor lăuntrice, ale sinelui în eternitatea universalului, al magnetismului individual şi universal,  să determine întreg spectrul categorial existenţial de natură antinomică, coordonatele misterului în sensibilul catabazic şi nivelul universal al abisalului în lăuntricul anabazic, ca fiind stări sistemice cartezian-spaţiale unice, iar raţionalul să-l identifice ca un dat, ca un principiu ontologic holistic propriu întregului existenţial metafizic, fie şi fenomenologic, sub raport imaginar- estetic, fie şi numenologic, al identităţii şi cunoasterii sinelui.
       Opera blagiană infuzată, prin stoicismu-i caracteristic, de ideea determinismului biologic şi cel mecanicist-mathematic, graţie studiului newtonian realizat de filosof asupra magnetismului mişcării astrale continui, faptului că a penetrat systemic, gravitaţional conceptele clasicismului filosofic descarteian, graţie propagării valenţelor cunoaşterii  în structuri şi în sinteze de concept şi a generat o epistemologie a cosmicului - diacronic şi sincronic-constituită structural ideatic cu armătura de principii ontologice în complexul de relaţii şi de reflexii  asupra activităţilor şi condiţiilor umane interpătrunse şi culisabile în identificarea emergenţei entive şi în deconstrucţia unicităţii...
        Grupuri tot mai largi de admiratori ai operei blagiene încearcă să recepteze şi să asimileze la filosof o fenomenologie promisteră, la cotele sale autentice şi majore, apriori, având ca ambază şi releveu speculaţiile şi experienţa filosofilor clasici antropologi şi existenţialişti, începând cu Aristotel, continuând cu Leonardo Davinci, Galilei, Descartes, Spinoza, apoi cu David Hume, Malbranche, Locke, Kant, Hegel, Spengler, cu fenomenaliştii husserlieni de formaţie pozitivă şi cu Bergson, ultimul cu filosofia sa dualistă, de conflict permanent între forța vieții (élan vital) și lupta lumii materiale, ca entități independente în spațiul intelectual, împotriva acelei forțe determinată de intuiție şi care provine din instinct, oferind idea de universalitate despre forța vieții, cea care străbate tot ce ființează...
       Fenomenaliştii husserlieni de formaţie pozitivă, dar şi fizicaliştii neopozitivişti-scientişti, începând cu fizicaliştii metateoreticieni ai şcolilor scientismului modern propagat de Cercul de la Viena, durat şi de cercetătorii naturalişti ai  Şcolii filosofice  de la Marburg  au avut o influenţă notabilă asupra abordării gnoseologice de către filosof privind existenţa în dualitate - antinomică, iar toate conceptele acestor gânditori au fost cunoscute de Lucian Blaga, fiind amplu analizate de acesta şi mai mult sau mai puţin acceptate ori criticate în studii elaborate pentru construcţia noului său sistem.
       Meritul incontestabil al filosofului român este acela de a fi reuşit să delimiteze în Kant originea scientismului, iar pe baza dezvoltărilor teoretice şi a experienţelor creatoare postkantiene, să participe cu unele teorii şi concepte ontologico-epistemologice la construirea unei cosmologii fizicale într-un spirit nou, postnewtonian, pe structura sistemului logico-matriceal wolfian, introvers-noetic, să realizeze prima critică la “ Critica raţiunii pure “, o critică logico-formală a subiacenţelor existenţiale, la fel cum și Anton Dumitriu, juxtapuse contigui sau discontinui de diferenţiale în spaţialul material-spiritual, în aletheia spaţialităţii universale şi asupra finitudinii pitagorice.  Cu aceste concepte filosofice fanice-de adevăr, existenţă şi de temporalitate, abordate mai întâi şi cu success de  Kierkegaard şi cum vom vedea, postblagian, de logicianul filosof Anton Dumitriu, care va pune, el, bazele primei epistemologii a metafizicii, dar cu premise şi concluzii intuitive-subiective şi imaginare, destul de incerte în decriptarea şi identificarea “Marelui Anonim”...
       În grupajul de studii filosofice intitulat generic “ Trilogia valorilor” se identifică construcţia celui mai calificat răspuns la esotericul categorial cauzalitate iniţiatică, aristotelian “ cum e posibilă ştiinţa exactă”, o întrebare pusă de Kant şi care avea rolul de a premerge seriile valorice de teorii din diversele ştiinţe pozitiviste, cum ar fi: teoria geometriilor neeuclidiene, spaţiilor curbate, difracția electronilor în teoria cuantelor şi câmpurilor magnetice extraparticulare, teoria relativităţii şi mişcării ondulatorii, agregatelor ioni-cuantice etc…
       Tot Lucian Blaga a reuşit să pună în evidenţă la Kant conceptele şi metodele de descoperire a izvoarelor fundamentale ale cunoaşterii: intuiţia spenglerian - bergsoniană, culturală, cu formele ei conştiente, anticipate, raţionale şi aportul reflectării sensibilului în senzaţii, percepţia limitată-pitagoreică a concretului în imaginar, repere pe baza cărora filosoful a construit tipul dantesc de cunoaştere paradisiaco – parnasianică şi a deschis  o perspectivă apofantică asupra cunoaşterii lumii sensibilului şi senzualului, iar pe de altă parte, gândirea inteligentă, humeiană şi psiho-conceptele kantiene, expresii ale entelehiei metaformelor pure, pe baza cărora şi-a construit filosoful român tipul de cunoaştere luciferic-raţională.
       Pentru acest tip de cunoaştere, luciferică, Lucian Blaga a folosit ca elemente de ansamblare categorială sistemică: spiritul, conştiinţa şi inconştientul, toate abordate ca diferenţiale leiniziene existenţiale cvadridimensionale, uzând în primul rând de categoriile cunoaşterii abisale prin abordarea lor anabazică, în temporalitatea acestora, preluate în mare parte de la Hegel ca şi corespondente ale evoluţiei pozitive a existenţialului material, categorii fenomenologice identificate în extinderile paradisiace-narcisic şi parnasian-orfice, abordate filosofic–structural pentru prima data de Aristotel.  Prin descoperirea sau, mai bine spus, prin delimitarea spaţial-temporală a celor două izvoare ale cunoaşterii: paradisiac-sensibil şi luciferic-raţional şi prin încadrarea categorială a acestora în sistemul filosofului român cu specificitate funcţional-matriceală, într-o configuraţie arhitectonic – raţională,  a fost disipată pentru totdeauna starea de conflict din punct de vedere epistemologic-metafizic între senzualiştii (paradisiaci)şi raţionaliştii (luciferici). Aceste două concepte ale cunoaşterii diferenţiale, eterogene prin natura lor, nu au fost reductibile în sistem, unul la celălalt, dar, prin studiile întreprinse, în special în domeniul categoriilor abisale şi misterului, în esenţă categorial- antinomice, s-a concluzionat o egală însemnătate a celor două tipologii ca realităţi şi abordări fenomenologice, ca problematici ale ontologiei universalului în sistemul filosofic blagian.
          În contextul delimitării şi înserării funcţiilor categoriale  sensibile şi abisale şi al determinării coordonatelor spaţial- temporale ale universalului, Lucian Blaga a definit cunoaşterea în ansamblul structurilor sale pe intervalele cosmice metagalactice, dar tot atât şi infinitizimal subcuantice, populate de nonfiinţa şi de fiinţa concretă constelar- cardinală în starea de plasmă eterogenă, neuniform distribuită spaţial şi temporal, discontinuă şi culisabilă în interiorul spaţial, promovând ideea de realitate pe domeniul spaţial al unor cardinali care includ între ei lumea lucrurilor concrete dar discontinui ce nonfiinţează şi magnetizează, apoi, în devenire. Când intuiția percepe realitatea timpului, durata se exprimă din punctul de vedere al vieții scalar şi vectorial în imaginar, dar nu se poate divide sau măsura în stările interioare estetice.   — Rezultatele acestor asocieri sunt complexiuni ale intuiţiei senzitive şi gândirii conceptuale, concluzii la care ajunge Lucian Blaga prin analiza atentă a teoriei kantiene cu privire la rolul ştiinţelor exacte în cunoaşterea senzitiv- raţională şi prin deducerea din aceasta a faptului că natura s-ar orienta după legile pe care spiritul uman şi le-ar impune ca judecăţi “ necesare şi general valabile, ştiinţelor exacte “, rezultate din aplicarea unor intuiţii şi unor concepte categoriale verificate ontologic şi în socialul augustcomptean.
        De fapt, obiectivul acestui studiu ţine de structura generală a spiritului uman şi a găsit la Blaga terenul epistemologic al metateoriilor de cunoaştere.  În sprijinul studiilor sale speculative, Blaga va aduce în prim plan senzualismul englez, analizele neopozitiviste întreprinse de David Hume în legătură cu conceptele fundamentale intelective ale “ substanţei”şi ale “ cauzalităţii” spontane şi instituite, acele concepte care au preocupatşi au influenţat creator critica filosofică kantiană. Pe toate acestea gânditorul român le-a expus şi supus unei examinări atente, profunde şi le-a individualizat în seria conceptelor categoriale fundamentale. Abordarea existenţialului din punct de vedere categorial i-a facilitat descoperirea unor structuri noi şi un conţinut diferenţial care depăşeşte datele simţurilor, potenţialul de receptare analizatorie, chiar şi raţională a sensibilului, fiind perceput ca perathic, determinat de limita sensibilităţii structurii materiei receptoare a fiinţei umane. Toate acestea, pentru a identifica în cadrul existenţial al misterului proprietăţile esenţiale şi legăturile cele mai generale ale obiectelor şi proceselor realităţii obiective în devenirea spaţial-temporală, într-un paralelism sau interferenţă materială cu spiritul în forme pure sau în ipostazele respingerii duale ori triale, pe intervalul de la misterul abisal universal, cardinal,  la totul posibil.
          În cognoscibilul categorial trebuie reţinut, din conceptul blagian, faptul că toate categoriile naturii sensibile ori abisale sunt operante asupra simţurilor şi îşi au geneza într-o inteligenţă individuală, dar nu sunt acoperite în totalitate de potenţialul de receptare limitată a simţurilor individuale, fiind deci subiective.
         Interpretându-l pe Kant, Lucian Blaga se detaşează de acesta asupra conceptului de cunoaştere raţională imediată  şi susţine intuitiv căobiectivitatea categoriilor abisale s-ar putea evidenţia doar printr-un miracol sau ca produse pure ale divinităţii, zămislite şi semănate direct în spiritul uman.  Kant consideră conceptele categoriale ca fiind “apriori” şi funcţii inerente ale intelegenţei umane, le distribuie “subiectivitate” şi, apoi, “ necesitate” şi “ generalitate”, pe când la Lucian Blaga le consideră imperiul ontologicului, al existenţialului universal, al microcosmosului intraparticular şi extraparticular care transcende şi rămân în continuare ca neinvestigate, puterea de receptare a concretului prin sensibil fiind limitatăîn mister. De aceea , determinarea unor noi principii şi elemente de genezărămâne pentru cunoaştere doar o ipoteză ce nu poate fi încă demonstrată, decât numai intuită.
     Intuiţiile realizate, astfel, poartă amprenta aleatoriului, rezultat al unor  raţionamente silogistice prin completarea de valenţe libere în structurile neuronale umane şi realizarea unor selecţii de inducţie în cortexul imaginarşi de reflectare extrapolare cosmică a unor termeni în ecuaţia universalului, deducerea prin relaţionare a adevărului genezei universale din necunoscutele apriori ale limbajelor metafizice luciferic-abisale.
      Dar conceptul categorial de cunoaştere pentru Blaga este şi expresia apercepţiilor transcendentale induse în forma organizată a eului gânditor cu posibilităţi de desfinire şi de desmărginire a conştiinţei în devenire, cu tendinţa de depăşire a limitelor cunoaşterii... De la acest nivel de investigare, în fond kantian, pornea şi Hegel în elaborarea idealismului obiectiv, a dialecticii categoriale de cunoaştere pozitivă, pentru care nu s-a ferit să uzeze de reacţiile antinomiilor existenţiale cu inducerea combustiilor entropice ale unor categorii de genul: substanţă, câmp bioelectric, magnetic şi spiritual, energie, precum şi de surprinderea acestora în rivalitatea cosmică duală, antinomică, ori în formele lor de coabitare şi de susţinere în magnetismul mişcării relative a spiritului generalizat în materie, făcând astfel înţeleasă funcţia, auzit şi urmărit îndeaproape motorul mişcării diacronice şi sincronice a universalului, în sens scientist-pozitivist, dar neluînd în calcul limitele structural fenomenologice ale peratologicului.
      În studiile întreprinse asupra celor două tipuri de cunoaştere, filosoful accentuează propensiv discontinuitatea cunoaşterii în orizontul lumii sensibile pentru deschiderea obiectuală a orizontului misterului, în vederea revelării acestuia în climaxul spaţialităţii gradientice şi ondulatorii, în variabilitatea polifactorială a misterului. Se realizează hiatusuri, discontinuul autoconservării, ca urmare a abordării directe a lumii sensibileşi a relevării ei prin seria de plăsmuiri teoretice, rol al fizicalismului şi al scientismului neopozitivist, ideatici noetico-ontice promovate de B. Russel, L. Wittgenstein, R. Carnap, H. Reichenbach, A. Ayer şi de funcţionaliştii fenomenologi contemporani în actul cunoaşterii.
      Lucian Blaga sesizează sensibilul ca fiind pentru ştiinţă ”numai un prag de pe care se încearcă salturi în mister şi nu singura realitate”, aşa cum sunt prezentate fenomenologic obiectele cunoaşterii, ca simple aparenţe de pozitivismul pur al lui Mach, ori de neopozitivismul şi ficţionismul lui Waihinger. Ştiinţa este, după filosoful român, rezultatul unui  < proces infinit al gândirii “posteriori” care, prin etape gnozice categoriale, procedează(…) evoluţionist, spre constituirea unui dat problematic >.  Acesta este şi conceptul şcolii lui Heinrich Rikert, de la Baden şi conceptual argumentativ al Şcolii lui H. Cohen, de orientare logico-formală, de la Marburg în teoria cunoaşterii istorice, concept de care uzeazăfilosoful român atunci când abordează analitic cel de-al doilea tip de cunoaştere, abisal-luciferic, reuşind astfel să separe cele două orizonturi ale cunoaşterii şi să disocieze  sincretismul relativ pronunţat, al cunoaşterii categoriale de tip kantian.  Acel “ dat problematic” este “ indeterminatul” infinit depărtat sau infinit apropiat, a cărei determinare este tocmai ţinta infinită a procesului de gândire conceptuală iar, în acest proces, categoriile abisale inconştiente apar ca o necesitate dialectică, istorică(Sc de la Baden), modelează plăsmuirile ştiinţifice, problematicul cunoaşterii adevărului prin elementele aletheice, încercându-se nu mai puţin şi disocierea obiectelor, ajungerea evolutivă la părţile ascunse ale acestora, la desfinirea fiinţială parmenidică şi la revelarea posibilă a misterelor, la determinarea indeterminatului. Ori, pentru fundamentarea categorială a acestui tip de cunoaştere şi pentru determinarea coordonatelor spaţiale a părţilor ascunse ale obiectelor se acţionează, desigur, asupra câmpului de forţă al misteruluiui.
       Lucian Blaga a proiectat şi a construit, astfel, pe baza studiilor categoriale întreprinse de Kant, a idealismului hegelian revolut- dialectic şi a studiilor categoriale de concept elaborate de Ernst Mach şi de Friedrich Nietzsche, precum si pe baza atomismului logic husserlian, un sistem de cunoaştere referenţiat la sensibilul conştientizat, culturalizat  şi la  abisalul imaginar stilistic,  singular ori interferat, în fond quadrat, cu totul original.
          Pentru stabilirea tipurilor de cunoaştere, Lucian Blaga s-a folosit şi de observaţiile lui Haeckel privind cunoaşterea relativă a concretului material şi spiritual, de cazuistica fenomenologică, de studiile teleologice pragmatice lamarkiene şi de evoluţionismul darwinian, teorii pe baza cărora s-a elaborat legea fundamentală a biogeneticii formulată de Haeckel , lege conform căreia “ ontogeneza este scurta recapitulare a filogenezei “. Astfel, folosindu-se de osatura coordonatelor geologice , paleontologice, fenomenologice şi biologic-pragmatice, ca recuzită filosofică, marele gânditor român a realizat serii de raporturi categoriale şi a determinat stilistic reperele marilor sale construcţii ontologice, în principiu dialectice, cu  propensiuni în matricea stilistică variabilă a misterelor.
           În fundamentarea acestui sistem, Lucian Blaga ţine să precizeze în nenumărate rânduri că ştiinţa cunoaşterii determină liniile de forţă ale câmpului stilistic în coordonate categoriale sensibile şi abisale, o interpretare în plan metafizic a cunoaşterii  care depăşeşte simpla analizălogică–metodologică şi epistemologică a conceptelor categoriale clasice. Aici se va referi, în principal, la categoriile ontice de unicitate - personalizare , multiplicitate, substanţă, cauzalitate spontană şi instituită, la discontinuu, diferenţial, apoi la spaţiu şi timp, gravitaţie şi mişcare, în formele lor unice - holistice, duale în plan dialectic şi triale în spaţialitatea trinităţii, forme diferite care  crează posibilitatea de obiectualizare şi de depăşire a câmpului categorial sensibil, pentru a conduce la orizontul spiritual psihologic freudian evolutiv, al misterelor, construit pe coordonate abisale, la dimensiuni transcendente axiologic-divine, cu disponibilităţi umane ascendente, de sustentare în planul anabazic stilistic-abisal al cunoaşterii.
         Prin această teorie , superioară teoriei cunoaşterii kantiene , uzând de procedeele de deducţie, inducţie şi intuiţie, promovate de neopozitiviştii neokantieni scientişti, Lucian Blaga, fiind exponenţial, cu siguanţă, un referenţial ideatic al acestora, se rup liniile de forţă principale ale câmpului stilistic şi se deschid hiatusuri spre descifrarea cripticului abisal – aparent. Plăsmuirile teoretice ale filosofului au reuşit să penetreze adânc problematica cunoaşterii în spaţii cu perspectiva unor revelaţii mult înafara lumii sensibile, spre entelechia formelor şi infailibilului raţional divin. 
     Receptarea eclatantă a modurilor existenţiale şi a structurilor categoriale ale celor două tipuri de cunoaştere, paradisiacă şi luciferică sub imperiul magiei stilistice, studiile sale logico-analitice elaborate, superioare altor epistemologii ontologice şi utilizarea categoriilor stilistice pentru modelarea, direcţionarea şi amplificarea angajării spiritului uman în imaginarul revelării misterelor, conferă lui Lucian Blaga dreptul de originalitate a sistemului .
*Studiu publicat în anul 1992, în volumul de eseuri intitulat “Despre neînceput”, Editura Hermann , Sibiu, apărut şi în revista de cultură“Interferenţe”, nr. 5, iulie 1998,  Gheorghe Apetroae d.B., Sibiu