sâmbătă, 28 februarie 2015

Literatura, Epistola, domnului Liviu-Ioan Mureşan, Gheorghe Apetroae, Sibiu


 
EPISTOLĂ - răspuns la intervenţiile domnului Liviu - Ioan Mureşan pe Reţeaua literară
Gheorghe Apetroae, Sibiu
   - Ei, vedeţi?.. ” errare humanum est sed perseverare diabolicum” spunea marele înţelept Seneca... Audi alteram partem  or, mai mult, “ audiatur et altera pars” este  un alt dicton latin… Sunt fraze lemă, de principiu, care ne îndeamnă la multă  îngăduinţă şi clemenţă, aşa cum i le sugera  Cecilius Plinius secundus lui Traian, scriindu-i panegiricul la înălţarea acestuia pe tronul imperial .... Pentru că emfaza şi ejecţiile acide expuse într-un mod public, cazul abjecţiilor dumneavoastră agramate expuse  pe cit-ul Reţelei literare, cu atâta maliţiozitate, nu dovedesc  moralitate şi înaltă cultură...  Se cade, dar, să fim generoşi cu toţi entivii sociali sensibili pentru frumuseţíle creaţiei, cu cei afectaţi de spiritul literar şi dornici de înobilare spirituală!!! Să nu-i intimidăm,  să-i lăsăm să se exprime liber pe această nobilă tribună a literaturii române, care este Reţeaua literară... Aceasta nu trebuie nicidecum ermetizată şi confiscată de pseudoelitele rapace???  Reţeaua literară a devenit în scurt timp templul mediului cultural românesc şi numai, iar arhitectul cu drepturi depline al acestei construcţii este omul cu o inimă vulcanică numai şi numai pentru literatura română şi  pentru neam, poetul cu cugetul atât de sensibil şi atât de adânc gânditor, scriitorul de elită şi de mult bun simţ, GELU VLAŞIN. Pentru că acesta a iniţiat şi a edificat, cu puţinii săi susţinători, pilonii înalţi şi puternici pentru porteea literaturii române în străinătate dar şi în ţară în ultimii ani, mai mult decât poate două Uniuni ale scriitorilor!... Şi, observaţi?.. La comentarul meu nu au reacţionat elitele literare, marii scriitori, câţi mai sunt ... De ce oare?!?!  De aceea, să nu ne expunem într-un mod infantil, ca să nu fim  translocaţi pe nedrept în masa impostorilor,  a larvelor care mişună, din păcate şi regretabil, facil prin trunchiul şi prin rodul U.S.R., printre puţinele elite, precum paramecii infuzori în mediul devenit turbid şi pestilenţial, precum larvele rozătoare în parenchinul pulpei mărului nobil şi, de ce nu, precum pirul, cel care nestârpit de sapă ne întreţese şi ne sufocă trandafirii noştri dragi, plini de parfumul slovei , în cromele lor nobile, acele prea puţine roze de care trebuie să ne ocupăm, să le îngrijim cu pricepere intelectivă, gingăşie, sfinţenie şi cu multă admiraţie, inspirându-le  balsamul  lor de multă şi aleasă cultură, de mult patriotism şi de înalta spiritualitate românească, identificaţi în cea mai mare parte cu semnatarii APELULUI!!!  E OK ??? All the best!!!   Gheorghe Apetroae, Sibiu, 28.02.2015.
DESPRE FRĂŢIA PRIN SCRIS:
IUBIT  DE  POLLUX
Exemplar de prund cu gena
 şlefuită-n Pasadena,
troglodit, de bună seamă,
castorul îşi sapă-n rană...
fugit din Mousterian,
zace-n Magdalenian,
dar atacă bont şi critic,
 în stilul premegalitic …
 
de când seva a gustat
 altui pom mai răsfirat
roade- adânc şi sistematic
castorul în hieratic …
din cotlonul lui, mister,
 se crede stăpân pe cer
şi dă lecţii de geneză
rodont în filogeneză...
 
iar de zboară-o rândunică,
din glod laba şi-o ridică
şi o saltă să doboare
orfeul razei de soare...
jubilând căderea ei,
 se aprinde din scântei …
Totuşi, când sfidează râul,
îl înghite şi pârâul …
 
Din lumea lui de sobol,
 să piară „nemuritor”
ochi-şi unge cu nămol,
 iar ţeasta cu orbul lor …
natura i-a dat ca dar
viitorul glaciar
şi ceva imaginaţie
pentru ostentaţie …
 
Bun de ros, chiar şi săpat,
 îl adoptă cei din sat,
dar, de cât a defrişat,
toţi dinţii şi-a retezat …
- La măcel cu ce să pleci
 dacă nu-i mai ai întregi?
poţi să-i schimbi  pe  o secure,
 să-ţi dobori marea pădure…
 
Toată apa de talent
s-o verşi plumb într-un alt piept
şi să treci la măcinat,
câte nu  ai rumegat …
vezi, memoria te-a trădat,
 hailaf plagioclaz...
o banală compilare,
ţi-i pretext de etalare?
 
Nu respiră-al tău trecut,
 nu te văd, nu te aud,
nici izvoarele nu-ţi curg,
 nici bricheta nu ţi-e rug …
Salve, Castor dioscur,
 de la Pollux, un gând bun
şi păstrează-i amintire,
 pulberi  pline de iubire …
  Din volumul de poezii şi eseuri   "Despre  neînceput" , Editura Hermann, 1992


Tratat despre fluturi

 Fluturi roşii-
fluturi negri-
fluturi albi,
în dansul vântului
adorm pe cer
mici temple călătoare:
şirag de borangic ...
Fluturi albi-
fluturi roşii-
fluturi negri,
cu cerul razelor în aripi
adună din alese flori:
buchet de vis –
nectarul,
incinerează primul nor …
fluturi negri-
fluturi albi-
fluturi roşii,
brâie-n văzduh
într-un decor azur …
 
Ninsori de îngeri blânzi
cu soarele în aripi …
Fluturi roşii-
fluturi negri-
fluturi albi,
neînceputul de culori
al ochilor albaştri …
 din volumul de poezii şi eseuri " Depăşirea trecerii", Editura FIATLUX, Bucureşti,2000
 

vineri, 27 februarie 2015

Literatura, primitiva icoană, Gheorghe Apetroae, Sibiu

PRIMITIVA   ICOANĂ
Gheorghe Apetroae, Sibiu
 Ca s-o subjugi, îi răstigneşti
fiinţa pe-o  icoană - albastră,
i-aduni  lumina şi-i furi evul
tot semănând pe cer  alt cer,
o creşti în el - tâlhar adamic ...
 
spre turnul crist când o îndemni
la-alcovul cald al  închinării
din japsul marmorei  selene,
i-oferi în rost  iubiri lactee,
prin vene-i, sângerând cărări!...
 
tăcerii, mag, i-alergi  fiorii :
în vocea plânsă - noi ecouri -
galactic silf siren pe larguri,
creşti tot plăcerile de margini
pe vidul care-l scazi cu zorii !…
 
lumina de i-o sorbi din poală
în nostalgii  şi-o porţi icoană
în eritin,  o  săruţi  goală
pe frunte , albi irişi  să răsară
şi Lună-n straie chihlimbare
 
din valuri de topaz,  smaralde
înşiri pe-ntinsu-i să- l acoperi…
eşti fire-n ea, tremolă-n  patimi
cu-n crug în dioptaz , sălbatic,
stea-n galaxii cu chip romantic!...
 
Sibiu, 3.03. 1988

miercuri, 25 februarie 2015

Literatura, Icoane în oglinzi, Gheorghe Apetroae, Sibiu


 

ICOANE  ÎN  OGLINZI

Gheorghe Apetroae, Sibiu



Imensul  să-l  ocupi , deşiri

un nor de fluturi albi prin simțuri

induse-n el, spre a-l  păstori

cu -n alt sărut între seduceri…

din pretutindeni  să revii

în  iarba udă de lumină

ca să asculţi în ea absurdul,

neînceputul să-l dezbraci

de -nfiorări, de- a lui hlamidă....

 

E prima Chloris înflorind

sâni rotunjiți în ei cu-aprinderi

ce colorează-n jur vâltoarea

din Gangele cu- nfiorarea

în pajişti de plăceri fierbinți…

- tot nevăzutul  e-n oglindă

şi-n trupul  razei, năvălind

pe crug, însângerând noi margini ,

ia chipul netrecut al clipei

 

şi-aldinei  roze-n gând, adâncul

e resorbit în muguri  blânzi

şi  lut în sine, îi cânţi orfic…

- din vidul umbrei răsar îngeri

pe buze reci - voci de străini -

sunt  raze cu-n  surâs  mileric

în verbe  mituri  retopind - 

orb, adevărul  trist îl  plângi

sub arce… flăcări gem şi râd

de  infinit... se zbat magnetic

şi se întorc rostiri în stânci !…

 

vineri, 13 februarie 2015

Literatura, La castel, G.A.S.

 LA CASTEL 

 Gheorghe Apetroae Sibiu

Din port, cu “soarele” în braţe strâns,
pe umerii săi largi cu cerul levantin,
spre scara-naltă-n arce de recif,
urca El, prinţul Cristofor, uimit
de Luna fluorină ce-i curta misterul,
...nerăbdător a-şi revedea castelul!

Cu aripile largi, întinse-n necuprins
îl însoţea în dans, din chei, Lilith:
- îl îndrăgea-n păcatul greu Ursita-,
răspunsul îi era-n turcoazul fiecarui val
şi-n dorul greu, aprins de largul egean...!

În urmă, valuri năvăleau pe chei,
scăldând faleza, unduind în vele
şi negurile-n stropii mari lazuri
ai soarelui pe val apus de-nvăluiri
sub gema vie şi-adamită- a zării,
tot ceru-n  anatas al mării
şi-al lui castel-curtat de briza serii...!

În jur, livezile de rai îmbălsămau,
batute-n salbe, calea-i de absint,
a lui prinţesă-n Porto Santo plânsă
şi-n mersul fericit, în înflorire, rodii
valsau corolele cu al Felippei vis
sub andaluze-boracite- triste zodii...!


În troienirea cris-a urnelor de crini,
pe-alei de taină-n unduiri solare
scruta El, prinţul înspre înălţimi,
de Eros prins, în apriga-i vâltoare,
castelu-i alb în fresce siderale,
zidirile-n lumini cu axinii portale
pe sfânta-i cristă, princiară cale...!

Curteni slujeau castelul lui cu dor
şi-l însoţeau acum pe prinţ, pe Cristofor ,
cel mistuit de ne-mplinit amor
pe scări, spre turnul marilor fiori,
acolo unde îi sporea în rău, ursita,
chemările de larg şi dorul de Felippa...!

Din turnul prins de bolţi, columbele
vegheau la salba de verduri rebele
şi la alcovul nins de roze izabele
ce irizau un ţărm şi stâncile selene
cu levantin veşmânt de chamosit al vrerii,
pe prinţul mărilor sedus de alte stele

căzute-n El şi-n cer, întru magia serii...!
G.A.S.   

marți, 10 februarie 2015

Literatura, GELU VLAŞIN ŞI ROMANUL FACEBOOKIST „ CLOŞARUL” , Gheorghe Apetroae, Sibiu







 

  GELU VLAŞIN ŞI ROMANUL FACEBOOKIST  „ CLOŞARUL” ,    eseu, G.A.S.

 

        Romanul  facebookist scris de Gelu Vlaşin, intitulat „ Cloşarul”,  cu cele  două  prime capitole : “ Piatra din lună” şi “Dumnezeul”, se constituie ca un roman psiho- moral şi social, având ca obiect remediile sociale necesare readucerii  şi restituirii drepturilor artistice şi sociale ale intelectualului român.

 

          Pe tot parcursul său narativ se observă dorinţa arzândă a personajului central, intelectualul român autentic,  de asigurarea prezenţei sale  în agora literaturii naţionale , de împlinire  a misiunii sale intelectuale complexe în mediul cultural şi material- social românesc şi nu, spre exemplu, de câine dianic “cloşar” al caldarâmelor pariziene, steaua Prokion din constelaţia Canis minor, cea care abandonase ființa și starea de android şi „era acum patrupedul închis în cușca neputinței. Era subjugatul unui infern controlat de cea pe care o credea zeița luminii, a iubirii, Afrodita dominând ulița satului”.. Dar acest ideal astral al intelectualului român autentic devenit artistul “cloşar dianic” al  occidentului, nu poate fi realizat în toposul cultural şi existenţial românesc, locul meritat cu prisosinţă acestuia. Poziţia sa intelectuală îi este  uzurpată  frontal de entivii acestor medii culturale, mulţi dintre ei cu structuri intelectuale grosiere şi  cu numeroase elaborări fetide, dar cu fundaţii politice  şi mercantile adânci în solul culturii române,  releveul lor dezinvolt şi denigrator  al înaltimilor valorice, constituind în faţa intelectualului autentic român, un zid inexpugnabil...

 

         În condiţiile culturale şi sociale relevate, intelectualul român autentic, asemanea multor categorii sociale, este  nevoit a se dezrădăcina, apelând la Occident, la  ţari ale făgăduinţelor, la căutarea fericirii şi împlinirilor sale în altă parte, drumul fiindu-i deschis de mirajul Occidentului , pe care, apucându-l , idealul său este asimptotic şi  nu poate fi văzut  decât „fata morgana” a  unui donquijotism teatral . 

 

        O plecare definitivă din cadrul existenţial intelectual românesc, din mediul ingenuu  ajuns la stara singularităţii sensibile în  evidenta căutare şi sustentare a eului: „Eul din sine a plecat pe un drum fără de întoarcere”,  atunci când autorul , artizan al cuvintelor ajuns în alte spaţii intelectuale, nu va reuşi să ocupe decât  spaţiile sinuziale ale societăţilor de alienare a condiţiei sale genetice ,  în spaţiile de jos ale toposurilor  culturale occidentale  pe care avea să le investigheze  el, cu chipul  de “cloşar dianic ”, aceste medii.   

 

         Acesta va reuşi să intuiască  cu greu fiinţarea  în raţionalitatea cunoaşterii spaţiilor înalt cognoscibile şi fiinţiale ontice şi şă sustenteze în momentul eliberării polare din crisalida nihilismului heideggerian, din neantul din care evadase  numai pentru idealul fiinţării într-o  lume a transcendenţei, intelectivă, dyanică şi  moral exponenţială .  Când “ statueta s-a aruncat cu trup și suflet în hăurile nimicitoare ale dorinței de premărire” , chiar şi statueta erotică - selenică cu trăsături feminine, admirată  de acesta, nu  poate reflectă decât starea inerţială a mediului cultural românesc la momentul  desprinderii sale de cadrul proustian mobilat cu numeroase scene şi trăiri panteiste, de spaţiile în care poposise fericit cu copilăria şi adolescenţa sa, profesorul , un “cloşar dianic” mereu în braţe cu statueta sa. Este momentul  când  intellectualul cuprins de intuiţionism bergsonian  începe să conştientizeze existenţa sa valorică culturală şi socială, lavelliană , substanţială aristotelic  şi ideatic- creatoare, platoniană în principiipiile cunoasterii ontologice. Asistăm la o conştientizare sentenţială celestă transcensă din panteism în fiinţa dyanică a absolutului apollinic „ Mâinile pipăiau scoarța copacului unde atârnase altădată întreaga magie a prăbușirii.... Atingerile acelea mistice îi provocau senzații de neînchipuit. Trupul copacului se deschidea ca o ușă spre cer cu zumzet de insecte orchestrând muzici numai de el auzite. Era stăpânul absolut al scoarței copacului, al dimensiunii ancestrale, al macrocosmosului din microcosmos, al eului rătăcitor”, şi din acest loc, de  acolo unde; „ Ajungea la Piatra din Lună, pe vârfuri, acolo unde numai cunoscătorii puteau să poposească în drumul lor spre absolut” ...  Starea sa devine complexă prin reflexii anamnetice, de conştientizarea fiinţării prin reamintire, deloc uşoară şi o realizează numai „Când lumina se îndrepta către cealaltă parte de lume, (când ) începea marea aventură”, numai atunci când el începe să fie  pătruns adânc de lumina cunoaşterii....

 

        Aventura eului său începe numai atunci când  realizează  conştientizarea freudiană a desprinderii metafizice de spaţiile ancestrale , când conştientizeză raţionalitatea  prin raţionalitate kantiană, că acesta poate fi eliberat  de  „ suferințele după o iubire absurdă. Este aceasta iubirea pentru obiectul care l-a trădat „   prin abandon  , realizând, astfel,  enunţuri verosimile ale fiinţării cu referenţial la asimtotica fenomenologicului husserlian, a sensibilităţii şi sensurilor existenţiale în statueta sa care îşi dorea preamărirea dar nu şi schimbarea... Şi aceasta, prin renunţarea conştientă la trăirea afrodiziacă „ fosta lui mare iubire, Statueta” aceasta, constituind simbolul cadrului artistic- cultural  inerţial, putând astfel  accepta trădarea şi învinge suferinţa  prin revigorarea  trăirilor incandescente în monumentul- statuiei dyonosiace,  pentru a transcende, apoi, cu uşurinţă,  în imperiul sacru cultural , cel al Occidentului.... Cum? .. Prin dedublarea sinelui, reluând scena trunchiului copacului  dar şi reflexiile de dedublare în mediile citadine „Când a deschis ușa cafenelei și a urcat scările parcă avea o presimțire sumbră. Deși nu el mergea ci pașii lui îl purtau într-un sens numai de ei știut.”... Este evidentă, în acelaş timp, condiţia intelectualului cu  o ideatică dusă într-un orizont erotic heraclit, vulcanică  iniţial, statueta „piatra din lună” cu reflexii de cristale, flamând în universalitate... Se observă că personajul este  abuzat de o situare a sa impusă şi minerală în combustiile proprii spirituale, este  supus la dedublarea ontonomă şi noetică în universalitate şi în afara universalităţii româneşti, situaţie care îi impune resemnarea şi acomodarea, preferând, astfel, mai bine fiinţarea simptomatică aparent statică în  „Statueta de pe ulița satului ”, „Cloşarul” de mai târziu în nebănuita relaxare  ”   Își căuta un loc. Își căuta locul în care putea să-și bea liniștit ceaiul. Locul relaxării.”...

 

        Da!... Asistăm acum la  un simulacru de existenţialitate la “Cloşarul dianic” de azi,  fostul profesor, resemnat acum, adică acceptând  şi o condiţie statică “ piatra din lună”, statueta sa determinată de o caracteristică proprie, omniscientă în fondul său intelectiv, ceea ce îi conferă reputaţia şi independenţa: “Omul, alt om și monumentul iubit. Și ceea ce era și mai cumplit: niciun vânt nu se încumeta să îl împrăștie de acolo, să îl azvârle în cele patru zări. Cenușă nemiscată. La “ Diana” piatra din lună vorbea o limbă neînțeleasă”..  Interesantă reflexie hiperbolică  asupra condiţiei intelectualului român autentic cu o viziune platonică, în fond axiologică , prezenţa sa în cadre principiale de reţinere şi de rezistenţă la influenţele statuetei cu reflexii cosmopolite antinaţionale, dar obiectivate de chemările istorice româneşti, ritualizate conservativ acuzator şi ingenuu:  “ Rostea cu voce tare cuvinte pe care numai scoarța copacului le înțelegea. Era forma nedeslușită a unui ritual antic. Modul prin care abandona formele fără fond în căutarea absolutului...  Trupul copacului devenea trupul său și din el plecau într-o călătorie nemaipomenită perechi de îndrăgostiți îmbărățișati într-o lumină eternă”...   Iată un început tensiv - febril- nerăbdător şi o modalitate de transfer  a intelectualului din mediul artistic şi cultural istoric naţional, din păcate puţin agreat de  statueta care nu-l înţelegea, de a nu se despărţi de mediul românesc , acelaş mediu grăbind şi dezrădăcinarea intelectualului autentic  şi plecarea sa din mediile genetice ancestral- tradiţionale, într-un alt  mediu, chiar în cel de cloşar al Occidentului, rezonând în noile medii cu fiinţa sa încărcată genetic de statornicia locului, de condiţia statuetei  cu secole de existenţă, rămasă cu memoria statică pentru “ Primele atingeri, primele sentimente îngropate în cenușa uitării, primele șoapte transformate în fluturi, primele îmbrățișări fără sfârșit. Era în al nouălea și ultim cer, era pradă poftei celuilalt “...

 

       Era o plecare cu  statueta şi în statueta sa” Piatra din Lună” care nu-i înţelegea limba sa şi care îşi dorea preamărirea numai acolo.  Cu  greu îşi accepta mişcarea din climaxul  nemoral- boreal, fie al Năsăudului românesc, din mediul său panteistic, visând o lume reificată, paradisiacă.   Visa şi dorea acelaşi mediu static, al statuiei dyanice, nu cel al intelectualului roman nevoit  a-şi  părăsi spaţiile sale istorice ancestrale ... Pentru aceasta, declamă personajul central al romanului:  -“ Secundele păreau milenii, clipele deveneau pietre de moară atârnate la gâtul clownului nedorit. Era pe coasta ungurului cu nume românesc alergând să îmbrățișeze Statueta nemișcată, era în prispa casei unde mulțimi de nevinovați, miniaturi arhaice, obiecte manufacturate, frați, surori, măcelăreau niște așteptări paternale cu iz de maltratare pentru care mai târziu chiar el avea să fie acuzat. Era scuza perfectă pentru deturnarea unei iluzii. Orb, orbecăind printre promisiunile unei dorințe „până când moartea ne va despărți”. Abandonat, abandonându-și trecutul și viitorul, trăind într-un prezent numai și numai al ei, al Statuetei nemișcate cu dorințe de preamărire.”...., “ Secole trăind în cea mai teribilă minciună a unei iubiri inexistente. Milenii rupte din existență doar pentru satisfacerea unor pofte nesătule și nesăbuite. Însă nu avea niciun fel de scuză. Nesăbuitul cel mai mare era chiar  el.”

 

        Proiecţia misterelor în lumină panteistică , chiar şi de un  cloşar, fostul profesor, acum  expozând doar pe caldarâmele din Esplanade de La Defense , prin cromatica luminii cu valenţe cuantice în proiectie social-culturală, reflectată  de acesta în operele sale, obligă şi fac posibilă configurarea realităţilor de simţire şi de fiinţare intelectivă în  universalitate culturală, de atragere a atenţiei  asupra aportului intelectualului român , ieşirii sale în décor, chiar şi în mediile minore exnaţionale în care reuşeşte să se regenereze ideatic şi să creeze, asupra valorilor creaţiei umane, asupra condiţiei sale intelectuale:  “  Când simțea atingerea ca pe o vibrație de nedescris era deja în trupul copacului. Prin venele lui începeau venele copacului să circule. Prin frunzele lui epiderma sa se transforma în rouă. Prin seva lui neuronii săi se scăldau ca-ntr-un ocean sângeriu. Era acolo ca și cum rădăcinile lui ar fi crescut din trupul acestui arbore țâșnit din piatra aceia albă înfiptă pe vârful muntelui din timpuri imemoriale.” ...

 

        Urmele lăsate de dezrădăcinarea brutală a intelectualului român reiterează  tot atât de accentuat condiţia acestuia în alte habitaturi creatoare, chiar şi minore, fiind, obiectivând  Profesor şi Statuetă  în perspectiva  noilor cadre ale creaţiei sale şi existenţiale:   “ Piatra din Lună îi spuneau localnicii rătăciți secular. Prima dată Profesorul și Statueta au rămas înțepeniți la masa din colț. Nu se așteptau deloc la această apariție. Mâinile ei albe, marmoreice, altădată nemișcate începeau să tremure și ochii ei se dilatau precum un melc ieșit la vânătoare după prima ploaie de primăvară. Statueta nu mai părea lipsită de viață ca altădată. Părea straniu de vie. Fața Profesorului tumefiată alunecând prin ungherele unei încăperi devenite deja prea strâmtă. Niște urlete se alungeau peste mese și clienții pluteau pe deasupra întâmplării. Era prototipul din Țipătul lui Munch, era una dintre figurile emblematice pogorându-se din seria neagră a lui Goya. Prin el răbufneau toate suferințele omului decor.”....

 

       În capitolul 2  , intitulat  „ Dumnezeul”, autorul desconspiră în reveriile sale prezenţa intelectualului  credincios,  câinele credincios  al vânătorului dianic (Ursache) şi o  Diană credincioasă  idealurilor  acestuia, putându-şi imagina prezenţa perenă şi destinul alături de  Diana, credinciosul ei, iar ea, fiind cea care va folosi  arcul şi toate săgeţile întru apărarea acestuia. Statueta sa îi însoţea acum  destinul şi înălţimea  valorică  într-o altă lume, şi o va purta ca un miraculos dar al singurătăţii luminii sale selenice !...

 

        Este statueta care îi dă puterea învingerii străinătăţii , cea care îl însoţeşte în exilul său pe” cloşarul dianic” credincios omului şi îi asigură protecţia meritată acolo unde acesta  : „Cu Diana și-a redescoperit apetitul înălțimilor, fascinația zborului...  Era darul său... Omul și câinele. Două ființe îngemănate colindând lumea singurătății. O singurătate în doi ca și cum nimic altceva nu ar mai fi existat în lume. Pășeau alături, hoinăreau prin pădure în drum spre locurile de taină  într-un decor aproape ireal...” iar „ Gândurile lor navigau libere depășind orice obstacol. Erau îngemănați prin iubire, prin starea de fapt, prin armonia trăirilor intense”...

 

       Plecarea în altă lume, a luminii, acolo unde el se doreşte zeul acestei lumi apollinice , astrale,  libere şi  naturale , dar un credincios al locului şi al muritorilor, statueta sa care îi mobilează apoteotic  perimetrul existenţial, reflectându-i eudaristic într-un nou mediu existenţial lumina selenică, ideatică a  creaţiei sale...  Dar, spre deosebire de statueta sa dyanică  statică şi rece, autorul vede în cloşar , deşi un strămutat acum, o fiinţă afectivă iubitoare de spaţiile ancestrale : ”  Clipocitul pârăului pierdut printre colțurile de stâncă, adierea domoală a vântului împleticindu-se cu frunzele de mesteacăn și carpen și fag și arțar. Aroma pământului reavăn colindat de viețuitoarele pe care le întâlnești la tot pasul.”...

 

    Imaginea  endemică  stigmatizată de spaţiile de adevărate libertăţi creatoare pentru intelectualul român  o construieşte cu migală  alături  de statuetă şi în statuetă, în altă lume,  vizând  universalitatea cunoaşterii şi cea ontogenetică: ”    Nu-și putea imagina bucurie mai mare decât această evadare din lume înspre altă lume, nu-și putea stăpâni dorința de-a se rupe de toată micimea unui spațiu iluzoriu pentru a trăi momentele unice ale existenței pure într-o libertate absolută.” , acolo unde îşi va petrece veşnicia , acolo unde „Ochii lui începeau să vadă fără să mai fie nevoie să privească, călătoriile lui deveneau din ce în ce mai aproape de absolut, mintea lui cuminte se transforma într-un univers contopindu-se cu linia orizontului”...

 

     Intrarea intelectualului român autentic exilat într-o nouă lume , prin  ieşirea din zona profanului şi transcenderea în orizontul sacrului , al universalului, în unicitate, o realizează printr-o atitudine patetică faţă de existenţa în alte spaţii existenţiale: „  Nu cerea nimănui nimic, doar timpului să nu treacă prea repede în acea zi miraculoasă în care natura devenea rotundă, cu tentația ei nemaipomenită, cu splendoarea năvălind prin toți porii transformând epiderma într-un teritoriu complex al senzațiilor nebănuite.”

 

        Această lume din toposurile artistice şi culturale, înainte de a o părăsi,  el, mai întâi o radiografiază , o dezbate, îi identifică  sensurile, riscurile şi imploziile şi emite principii şi enunţuri dialectice asupra structurilor sistemice nihiliste,  care îi validează  fuga  în atemporalitatea altor spaţii şi locuri aleatorii:  „ Fugea de oamenii mici și nu privea înapoi cu mânie, știa că oamenii mici sunt neînsemnați, predestinați ratării, că au doar frustrarea neîmplinirii și că în fond vorbeau două limbi diferite : limba lui,  necuvântătoare și limba lor nimelungă, formată din silabe icnite și din săgeți șerpuitoare. Vânătoare de cuvânt. Vânătoare de vânt.”

 

    Asistăm la un ciclu existenţial al intelectualului român, cel al conştientizării condiţiei sale intelectuale, a conştiinţei oprimate şi interzise într-un mediu   social rugos infectat de  supuneri  ideologice şi  obturat de decantările balastului mediocrităţii, un mediu  neecologic social şi cultural,  dar greu părăsit de acesta,  spre  a apuca spre tărâmul unei libertăţii  personale şi al cuvântului frumos rostit,  preluând dynamic , apoteotic , din unicitate,  sublima sa fiinţare , atunci când : ... din evadarea lui țâșneau neuroni veseli și nou-născuți precum pruncii iubitori de lumină, din evadarea lui gânduri neastâmpărate îl învăluiau cu aura lor delicată îndreptându-i pașii înspre locuri pe care nimeni niciodată nu le mai văzuse. „...

 

      Devenirea constientă a intelectualului, sub imperativul fericirii personale şi, de ce nu, sociale prin creaţie, impunea pozitivarea  fiinţării sale prin desfinirea cunoaşterii ontologice, cu efectul  conştientizării morale şi valorice , stingerii dogmelor  şi prejudecăţilor în actul libertăţii divine, dumnezee, capabil şi de o acţiune camusiană,  a intelectualului revoltei şi  al suferinţelor rostite de acesta , de dedublare în infinitatea spaţială a cunoasterii.... Soluţia era cea a dezrădăcinării spre o alienare în alte spaţii existenţiale profane, dar cu libertatea manifestă alături de statueta dianică a umbrelor şi luminii selene, declanşator şi catalizator al fiinţării sale în infinitatea mulţimii şi libertăţii  creaţiei divine!..

 

      Acestea le obţine, participând la spectacolul umbrelor : "Pe strada Edgar Quinet la numărul zece o mulțime dădea năvală să vadă spectacolul umbrelor. Oameni și chipuri, stări și ficțiune, aparențe la tot pasul. Nu-și imagina că va ajunge să trăiască momentul în care o să fie atât de aproape de infinit. Trupa de teatru ambulant vizita zona pentru prima dată. Veneau din depărtări și departarea își pusese amprenta peste cortegiul format din spectatori și decoruri absente. Dirijorul vocifera precum un leu domnitor într-o cușcă iluzorie în timp ce lumea își continua traseul existențial în acea rutină prea ușor acceptată și el știa prea bine de ce.  ... prima stare de prăbușire trăită în direct la înălțime, prima senzație de zbor descătușat”.

 

      Dar intelectualul „cloşarul dyanic”, cu valenţe existenţiale constelare va sfinţi un alt mediu cu harul artei sale , cu  ”   o muzică simfonică  în ritmuri de picături țîșnind în amfiteatrul artezian din Esplanade de La Defense”,  în sonanţele armonice angelice pentru vibraţii empatice şi cu potrivirea cromelor imaginilor ţâşnind din statueta sa, din  mediul narcisic al deveniririi apollinice, fiinţării sale panteistice în obiectele multe înşirate în noile  locuri şi spaţii   intelectiv-humeiene,  putând  deveni mâine, cu certitudinea  purei raţiuni „ Dumnezeul” propriu  şi cel al  mântuirii veşniciei...  Ne lasă  să înţelegem aceasta, atunci când acesta ne  spune că  „ Nimeni nu bănuia că printre nimicuri și banal un om sfințea locul, iradiind energia ca pe un scut incandescent... Era omul zile de mâine. Era ziua cea mai lungă. Era ziua în care timpul s-a oprit în loc iar locul s-a transformat în veșnicie. Veșnicia mântuirii. Când a simțit prima dată senzația zborului în prăbușire... O senzație ciudată de amețeală, apoi totul clătinându-se ca o muzică simfonică  în ritmuri de picături țîșnind în amfiteatrul artezian din Esplanade de La Defense „ .

 

   Romanul facebookist scris de Gelu Vlaşin, şi intitulat „ Cloşarul”,  cu cele  două  prime capitole : “ Piatra din lună” şi “Dumnezeul”,  relevă “ drumul spre absolut” al intelectualului autentic  „în căutarea lumii de dincolo de lume, în zona infinitului asumat ”, refuzând  prejudecăţile şi sintoamele acute ale conştiinţelor carieriste pământene şi obscure, false dar cu înflluenţe turbide în mediile  culturale , fie şi naţionale!... Spune, în final „ Cloşerul dianic” personajul astral construit de Gelu Vlaşin, autorul acestui roman, creatorul statuiei luminii în lumina sa, apelând la vizionarism şi la iluminarea  apolinică şi morală din lăuntrul statuietei, al feminităţii dyanice, devenirea-i conştientă  prin eliberarea de neputinţă şi prin limpezirea fiinţării cu dragajul absolut al glodului mediilor telurice amorale, învesmântarea acesteia cu plăsmuirile sacre ale infinitului, divinului şi dumnezeului propriu:  „ Să obercăim - spuneau gurile rele - să închidem ochii și gura, să fim o turmă ascultătoare. Dar Cloșarul continua să creadă în miracole și de pe înălțimile unde sălășluia  Piatra din Lună vorbea lumii întregi ca și cum ar fi fost el Profesorul, Profetul:gurile rele își vor închide clămpănitul atunci când tu vei fi conștientă Statuetă efemeră că iluminarea nu vine din întunericul muribund ci din propia ființă  iar cuvintele tale nu sunt cutiile închise ale pandorei ci forma de evadare, de eliberare.”..   Excepţională, această prezentare psiho morală complexă, personificată şi alegorică a condiţiilor şi stărilor turbide, de degradare a mediilor culturale şi   sociale, de explorare anatomică  şi disecţie a realităţilor culturale prin prisma actului intelectual românesc, odată cu relevarea  soluţiilor de eradicare şi de pozitivare valorică a socialului cultural, în cuprinsul acestui roman.   Felicitări şi multe aplauze! ... Gheorghe Apetroae, Sibiu

 

 





joi, 5 februarie 2015

Literatura, Metafizica eonului, Gheorghe Apetroae, Sibiu

 
 METAFIZICĂ EONULUI
Gheorghe Apetroae, Sibiu
 În adâncul lor căzuţi, cauţi mereu
tulburat de imagini rupestre
şi obosit de zborul lor  lung,
eonii eritrini ai punctului, în tine
prăvăliţi din orizonturi vetuste!…
Cu ei cobori, să-i urci, neostoit…
Dar sunt tot mai obosiţi eonii:
luceferi şerpuind trecerea…
În cuvinte călătoreşti guraliv
cu alint de cântec metallic-
lumina căreia în tine-i asculţi
până în seri târzii, respiraţia!..
E trilul, în ea, al filomelei
ucisă de înfrăgezirea crângului
înalt crescut pe un pold aletheic!…
Dar , eonii nu-şi uită astrele
pe care-n suiş, auzindu-le, ecstatice
îşi trâmbiţează singure sigură căderea:
- impulsuri în sânii materiei
tatuaţi pe firea marelor mistere!…
Urlă necontenit din clepsidră
cerul plin în ninsori cu mizerii
rebele, puroind  stâncile eului,
printre ele - scurgerile venerice!...
Altul e-n ea, ea e alta, în  altcineva
devine şi mâine nu o mai iubeşti!…
Clipei, neînceputul să-i dezveleşti-
restul de adevăr obosit de tine
îl dezbraci, pe rând, de tăcere…
În duh şi în gând îţi curg erele!…

luni, 2 februarie 2015

Literatura, Închinare, Gheorghe Apetroae, Sibiu


ÎNCHINARE
 
În primul  zeu în sine, altul,
ascuns de muntele cărunt,
înveţi la Eros să te-nchini-
la marele tău Demiurg!...
...ajungi ca să fibrezi adânc
în duh, un liber unicorn,  
zburdând pe pajiştea albastră...
Din trăsnete şi norii slobozi
pe stei abrupt cobori şi cânţi
cu glas ales de mare preot!....
Dansezi prin ploaie baiadere
la crucea satului din stele,
liturgic  mesian  în blugi...
Te vrei un faun pe irugi  
şi nimfe-n vreri uşor seduci
cu fin balsam de crini în sine ...
Tot pleci şi vii în pretutindeni! ...
Din  fulgere înveţi să fulgeri
privirele aprinse-n taine,
le umpli vidul şi le farmeci
din mers implozii, desenând!...
Un curtezan cu glas sirenic
tot absolutul le închini -
un arc din zori mileric viu -
al Reiei munte, săgetând
şi îl petreci un mare Eros
pân- hăt în ultimul amurg...
la desfinitul Ne-nceput
închini poemele poemei! …. G.A.S.