ANTOLOGIA
CLEPSIDRA CU SENTIMENTE
GHEORGHE
APETROAE
Din ciclul de
poeme ”FULGERÂND TĂCEREA”
Scriitorul Gheorghe T. APETROAE s-a născut în ziua de 8 iulie 1946 în satul
Moișa din comuna suceveană Boroaia, cu extindere în sudul Bucovinei. Prima sa încercare
literară a fost în versuri și se intitula „Primăvara”, în anul 1959, la vârsta
de 12,5 ani. După terminarea liceului, denumit în prezent Colegiul Național
„Nicu Gane” din Fălticeni urmează și absolvă diverse facultăți și ocupă o serie
de posturi tehnice La Roman, Piatra Neamț și Sibiu.
Deși
în perioada liceului îl găsim cu poezii expuse de mentorul său, profesorul de
limba și literatura română Olga ILIȘESCU, la afișierul-gazeta centrală a
liceului, începând cu perioada anilor de facultate de la Iași (1964-1969),
desfășoară o activitate literară redusă, determinată și de profilul facultății,
agricultură și i se părea că va abandona definitiv activitatea literară. În
anul 1967, încă student, își grupează, totuși, o serie de texte în volumul
rămas până acum în mare parte în manuscris, intitulat „Fulgerând tăcerea -
Anotimpul miraculoaselor combustii”.
Își reia activitatea
literară începând din anul 1984, perioadă în care funcționează ca inginer șef
la Cooperativa Agricolă din orașul Ocna Sibiului și apoi ca inginer șef la
C.U.A.S.C. Ocna Sibiului, în urma contactului cu poetul și traducătorul Mircea
IVĂNESCU, venit de curând în Sibiu, în 1984, acolo unde Gheorghe APETROAE
locuia cu familia și muncea, încă din anul 1975.
Începând din anul 1985,
scriitorul Gheorghe T. APETROAE frecventează cercurile literare de la Sibiu,
activând în perioada 1985-1996 ca membru al unor cenacluri literare: ”Lumina”,
„ Revistei Transilvania”, ”Vladimir Munteanu” și „Revistei Euphorion” și are o serie de
participări la activitatea Societății de Filosofie „Lucian BLAGA”, în special
în perioada manifestărilor cultural - filosofice anuale, de asemenea îl găsim
ca organizator al mai multor ediții ale Colocviilor Cultural Sociologice de la
Sibiu, având ca prim colaborator din șirul valoros al profesorilor universitari
sibieni participanți la lucrări, pe profesorul universitar dr. în filosofie
Alexandru HUDIȚEAN, de la Universitatea din Sibiu, conducător de scoală
doctorală în filosofie, națională.
Având o relație bună atât cu marele scriitor
Mircea IVĂNESCU cât și cu alți scriitori, printre care se numără: Ion MIRCEA,
Eugen JITARIUC, Alexandru BRAD, Ana SELEJAN, Ioana POSTELNICU, Daniel CORBU,
Anca SÂRGHIE, Leonida LARI, Gelu VLAȘIN, ș.a., Gheorghe T. APETROAE a realizat
și înregistrat un succese remarcabile în contactul său cu cercurile literare
din Sibiu și cu mediul social politic în care era implicat local și național,
fără a ignora activitatea profesională de consilier la Oficiul de Cadastru și
Publicitate Imobiliară Sibiu și de lector univ. dr. asociat la USAMV
Cluj-Napoca, catedra de Științe exacte: cadastru, geodezie, fotogrametrie și
teledetecție satelitară.
În paralel cu frecventarea
cenaclurilor și cercurilor literare de la Sibiu, unde a activat în perioada
1985-1996 ca membru al cenaclului literar ”Lumina”, cenaclului „ Revistei
Transilvania” și ”Vladimir Munteanu” participă la mai multe concursuri
naționale de creație și critică literară cu poeme și eseuri filosofice și are,
tot în această perioadă, o activitate publicistică remarcabilă. Poartă, de
asemenea, corespondențe cu un număr însemnat de reviste literare, dintre care
amintim: „Luceafărul”, „România literară”, „Tribuna”, „Transilvania” „Foaia
Poporului” din Sibiu, „Interferențe literare” din Fălticeni, ”Convorbiri
literare”, „Familia”, „ASTRA” din Brașov, „Oglinda literară”, „ARCA” arădeană
și cu alte reviste postdecembriste, care îi publică mai multe poeme și
eseuri. Printre premiile și distincțiile
primite de poet se numără:
-
Premiul național pentru
exegetică- la Concursul literar Național „Radu
Selejan”, locul I cu diplomă,
președinte de juriu- prof. univ. dr. Ana SELEJAN, scriitor;
-
Diplomă pentru poezie
patriotică la Concursul literar național, organizat de
Direcția pentru Cultură, Culte și Patrimoniu a județului Alba, președinte
de juriu- scriitorul Ioan MĂRGINEAN;
-
Diplomă de recunoștință
din partea secretariatului literar al Așezământului
cultural „Țara Bârsei”, secretar Corneliu MERLĂU, în concursul „Carmen
patriae”, anul 2002;
-
Mențiune pentru critica
literar- filosofică la Concursul național de receptare
critică a poeziei contemporane, organizat de revista „ASTRA” din Brașov,
1989, președinte de juriu Laurențiu ULICI.
- Premii din partea Rivista letteraria Lido dell'anima, Roma, pentru
poemul „După o rătăcire” și
pentru poemul „ El EMINESCU”.
o
Printre volumele de
scrieri publicate se numără volumul de debut – poezii
și eseuri, în anul 1992, la editura HERMANN – Sibiu, intitulat ”Despre
neînceput”, ca mai apoi să urmeze o serie de volume personale, colective și
antologii, printre care volumele de poezii bilingve: „Depășirea trecerii”, la
editura FIAT LUX București, anul 2000; „Dimineața serii” editura ADE Print,
anul 2007; „ Spirale în imagini”, editura ADE Print, anul 2009, l„ Selected
poems”, editura U.L.B. Sibiu, în anul 2015.
ANOTIMPUL MIRACULOASELOR COMBUSTII –
DOR DE VEŞNICII
Furtunile de atunci le
alungi,-
destrămându-le: timpul
tău în netimp
de pe albastra
celestină pădure-,
azurul borangiu l-ai
acoperit cu roze -
ziua ta o acoperi cu un
văl
de sărutări
parfumate...
*
Pe Soarele în
travertin, de atunci îl dezbraci
uşor, ca pe un copil,
visând începuturi
cu privirea-ți de
corindon și zâmbindu-i,
învelit într-un
linţoliu de neguri…
*
Ai strâns în braţe
lazurul zării,
dar şi mijlocul
cerului axiniu
din nopţile cu
evantaie de stele...
*
Din munţii emeralzi,
pe liniştea serilor,
în corul erelor ajuns,
cu Chaterton
şi cu muzele lui ai
învăţat
din flaut lesne să
cânți, alături de izvoare,
cu multă iubire, lui
Thetys ...!
*
Ai ars în inima ei
necuprinsu-i marin:
sângele neînceput din
silicea recifului-
un alt cuvânt sfinţit
cu armonii argilii:
sonantele fericirii în
gamele undelor
de ea, de tine și de
cer auzite…
*
Mereu, în plutirea
nisipului din astre
ai vibrat sideral, arzând
un rece adânc...
Uşurinţa în zbor ai
prins-o de atunci,
de la păsările cu
aripi de flăcări…!
*
Tu, nicicând nu ai
abătut naiadele -
surorile tale, de la
noi izvodiri:
pâraiele repezi în
jasp, sfen şi crisoberil
le-ai slobozit
fulgerate de cer
și le-ai condus în
cântece printre stânci...
*
Aături de ele, de
atunci murmuri
melodii de pe
portative de stele
și neînceputului îi
slobozi lacrimile,
spre a le vărsa pe tot
alt început
cu lumina din graiul
aprins de veşnicii...!
DIMINEAŢA SERII
Din corola
trandafirului,
desprinse de
crepuscul,
petalele cad
dimineaţa serii ...
Pe pajiştea albastră
o mână aruncă eternul
florilor albe
portocalii ...
O frunte germinează
orizonturi de clipe
...
*
Priviţi-o în zborul
de soare al nopţii
înspre Nadir ...
Marea-i dansează-n
coroană
furiile și infinitul
în ritmuri…
la Carul Mic şi Mare
căluţii aleargă în
herghelii
prăfuind-o ...
*
Se desface corola
din care petalele
picură-
havuzul galactic -
dimineaţa serii:
briliantul bolţii
înflorite
de o noapte a soarelui
....
Interferenţe, nr. 2,
1997
ANOTIMPUL
MIRACULOASELOR COMBUSTII- ÎȚI AMINTEȘTI?
Îți amintești...? Era cumplită iarna
în munții din zăpezile- așternute pe alei,
de când în lungile plimbări
de mâini, pe străzi, prin nefeline seri,
două inimi se înflăcărau
cu privirea
și-ardeau deslănțuit- un foc celest-
în ale dragostei văpăi...!
*
Și-ți amintești
că-ntr-un cuprins de inefabil vis,
tot așteptai să vină primăvara...?!
Chiar îl vedeai pe el, de multe ori,
În parcul nins de flori
și parcă nu credeai
cum pe-nserat, lângă havuz,
privind în ochii tăi lazuri-aprinși
de irișii zglobii
și-mbălsămați de crini
el admira un necuprins-
galactic roi de celestine stele!
*
Și cât se fericea în sărutări adânci,
cu-mbrățișările prelungi
și-ți presăra în părul răvășit
flori albe de cais...Îți amintești?
De câtă-nsuflețire-a dat
atunci iubirii,
n-ai fi crezut, așa ușor,
tăcerii ei, un loc să îi găsești...
Și-n depășirea unui crez,
voi v-ați desprins ușor,
găsindu-vă alt sens, alt mers
pe calea turmelor de stele!
*
Un drum de ger în voi,
în treceri reci pe lungi poteci,
în loc de flori
prin timpul scurs
în jocu-i ludic și firesc
*
mereu să-ți amintești...!
Fălticeni, 1963
(variantă)
SENSURI
Nu o să las tigroaica
timpului
să-mi sfâșie inima
pe care zi și noapte o
repar
cu flacăra
adolescentină
a amintirilor...!
*
Și nici pe zei, să îmi
fulgere
în beţii de stele
nevăzutele...!
Templele, nezidite,
peste tot le-am
deschis...!
*
Veniţi, dar, cu zorii
de crini,
pulberi de oricând,
în osmotica trecere
rămase încă neiubite,
să-mi creşteţi zambile
cu miresme de astre,
de roua clipelor
înlăcrimate,
veniţi...!
COELI MANUS
Perdelele de opal, când le feresc oglinzii,
În oglinda ta de grații
mă uit și îți vorbesc
prin semne de lumină și azur;
Te-admir din clarul turnului, de aici,
Pe tine, Coeli manus...
*
Tăria flăcării pe care-o porți
cu limpezimi de-abise m-a născut
cuprins al florilor și întregirii...
La fiecare pipăit al cărnii ce-o desfaci.
O rază să te culc în patul rece-al închinării,
Stai duh cu-albastre torțe-n mâini
și îmi asculți dorința, numai,
de iubire...
*
Necredincios, vrăjit de forța ta,
mă scol și urmele-ți adulmec...
a smirnă și pământ miroși,
porți semnele măririi.
Să-mi concerteze-n nopțile de amor
aceeași rugă crudă,
aduni soboarele de îngeri, câte sunt în cer,
de îngeri să mă-ndrăgostesc...
*
Dar, iată că, în agonii, cuvântul ți-l rostești
În alte limbi și legi,
iar mugurii de caină, ce plesnesc
pe firave tulpini de oase,
tu ți-i hrănești cu stârvul stelelor
de primăvară sfântă...
*
Și știu că tu mai mari plăceri decât
să te sărut de sărbători nu spovedești...
Cu brațele deschise spre adânc- de mult
un cerc de nemurire-mbrățișezi-,
Tu, turnul cel imens de logos și triumf,
poți să-nțelegi că între noi
e ultima-ntâlnire rece din altarul mut...!
TEMPLE ÎN FLĂCĂRI -
BOROAIA: UN VORONEȚ LA POARTA DE SUD A BUCOVINEI.
Cred că clipele
copilăriei ne dimensionează conştiinţa şi reverberează în destin. G.A.
REVERBERAŢII
Privelişti, de braţele
zorilor prinse
farmec copilăriei, izvoare
de vise,
prin floarea fiinţei îţi
curg primenite
şi le asculţi:
Te aleargă gătite: Stânişoara
în soare,
la vârfuri diamantii, stropite
pe zare;
Moişa şi Suha, răsfrânte
în poale,
prin hora lor să treci
copil la Slătioare…
*
Te strigă în susur pârâul
de munte,
de maluri prăbuşit în
recele cristal,
la meandre adânci și
umbrite de sălcii
cu pletele despletite de
undele repezi…
În framăt, arinii,
cireşii şi mălinii,
pe coasta înverzită şi
lunca de flori,
la primăveri de soare te
cheamă înapoi…
*
Pe drumul lung la
lumea fiinţei tale
te caută casa între
livezile de rai
ce îi râd sub povară,
izvorul rece, grăbit
pe uluce
spre florile mume, setoase,
să piară…
Și plopii, brâu la
izvor, piramidali, paterni
şi brazii prinşi de
cer, de strajă pe alei,
părinţi-n rătăciri de
lut, îndrăgostiţi de zări…
*
Pe lira soarelui cântă
cu suflet în tine,
colorate, senine, păsări,
primăveri,
inefabile lumi din fragede
vremi...
Când păstoreai copil florile
de crin
şi salutai din vad pădurile
de brazi,
iar pe poteci adînci, repezite
de stânci
spre însorite poieni, te
strecurai zburdalnic
prin pasul de joc al
fraţilor tăi…
*
De Stânişoara şi cerul
Bucovinei
porţi sufletul,
fiorul…
Boroaia ta maternă, un
Voroneț în soare,
vis fericit şi
împlinit pe zare-
cea mai iubită floare,
îţi înţelege dorul…!
Să o revezi senin, azurul
să i-l canţi
şi s-o admiri, mireasa
noilor culori îţi râde de copil…!
*
La raiul vieţii tale,oricând
vei reveni:
să frângi plaiul de
cer şi să-ţi asculţi... izvorul!
G.A., Fălticeni, 1963
PRIETENII ASTRALE:
IMNUL TERASELOR ANTROPICE
DE LA OCNA SIBIULUI
Poem scris în anul 1985, pe când funcționam ca inginer șef la
cooperativa agricolă din orașul Ocna Sibiului
Terasele și-au aruncat
săgeți și-n lumea ființei mele,
Cuprinse-s de speranța
unor zări senine,
învăluind cu raza lor-
vii jocuri de lumină-,
adâncul greu de rod în
ancestrala glie...
*
Sunt templele din alte
vremi, ce-n rod au răsplătit
de generații munca
augustă în cunună,
dar asprul ger pe
veacuri moartea le-a cernit
și dezmierdarea gliei
le-a rămas străină...!
*
Dorința lor o simt
și-n mine le cobor,
să le aprind un crez din
cerul vieții mele
spre-a le reda lumina,
o nouă înviere,
rodirea ancestrală în
altă fire-a vremii...!
*
La vechile zidiri
ajuns, am început să cânt
imne antropice și glia
s-o frământ
pentru primii
semăntori în dacicul pământ
cu vlaga lor rămasă
vii flăcări în mormânt...
*
Un aspru vânt le-a
pustiit trecutul milenar,
și le-ambrăcat în
doliu cu țelina din deal,
rodirea lor jertfită
pe rugul din altar
cu umbra celor morți,
întinsă pe Ardeal...!
*
Acum, la horă le
petrec, la jocurile noi
alt ev le-am slobozit:
întoarcerea-n ființă,
reverberând din morți
lumini de noi chemări,
din inima țărânei,
izvoare cu credință...!
*
Zidite de supușii
gliei lor din fiecare deal
cu plugul tras de boi
și trudă de țăran
rescriu mileniul
devenirii unui mănos hotar,
ca un simbol de
jertfă..., de infinit uman...!
*
- De veți trăi în
rostul lor, cu ele-n legământ,
răsplata muncii
voastre cât holda e de mare...!
- Terase de milenii…!
În lumea voastră, cât rămân,
v-arunc săgețile de
rod cu vârfurile-n floare!
CÂNTECUL LUI CRISTOFOR-PE STÂNCI, LA PALOS
Christopher-s Song on
the cliffs at Palos -
Pe când crisele-i
coapse i le dezgolea
abisinic şi ai ei nuri
olivi îi frământa
dezlănţuit cu întregul
ocean,
cu glasul aprins, El,
Cristofor,
întors din larg pe
valul smarald, la Palos,
la şoptirile inimii
ei, o privea princiar!
*
- Felippa mea frumoasă
și de mine dorită,
plină de farmec,
sfioasă-n cuvânt,
tu m-ai renăscut şi
vindecat în Levant
cu surîsul pur și
sărutul sublim...!
Chinul meu, în rostul
tău s-a stins.
Cu iubirea ta, zeiță,
m-am reîmplinit…!
*
Și știi bine că în
palatul pretorian, la Palos,
nuntindu-mi fericirea
cu tine,
dansând pe oglinzi
travertine,
Veneră, pe stânci,
atunci ţi-am jurat
credinţă neţărmurită,
iubire,
cum marmurei albe...,
valul din larg!
*
Ea îl privea pe Crist,
zeu al luminii şi mării
și o cunună de irişi
albaştri-
de milerice raze îi
puse pe frunte…,
clipele trăite
împreună erau împărţite
între fiori și plăceri
aprinse pe val...
Fericirea mare a ei,
era și a lui,
era a lor..., ca
într-un vis ireal...!
*
Ea își uitase de
zilele grele de așteptări
și de lungile nopţi de
nelinişti...
În castelul de pe
stâncile înegrite,
ce gemeau lovite de
înaltele valuri
erau împreună,
acoperiţi de roze și lauri
şi legănaţi de un
madeiric ocean...!
*
Din destrămarea
freneticelor valuri,
amorul lor primea
peceţi stelare
la Palos, cum Luna pe
mare, rangul regal! (G.A.)
FLOAREA DE SALCÂM
*
Din ramurile de salcâm
ce ning lumini
pe drumul ei de vis,
o floare ai desprins şi
i-o oferi…
Ea-n părul răvăşit de
vânt,
din mers şi-o prinde …
Cu privirea o petreci
la cugetul primei
iubiri…
Parfumul florii albe
o-nvăluie şi-aprinde
…!
*
Răpit şi tu
de valul ochilor
senini,
pluteşti pe mări de
raze;
covor de flori i-aşterni
pe- adânc,
tot soarele-n privire…
Tresari...!
În ochii mari
și-azuri, zglobii,
un univers admiri,
iar ea în floarea de
salcâm,
o lume de iubire...!
*
Din cel mai lung fior
al flăcării de-amor,
calea-i întorci şi-i
ceri
în locul florii albe,
mâna delicată…!
Şi-o întinde vad,
spre trupul ei copil,
nevinovat
şi adori ce doar
visai,
cea mai frumoasă
fată...!
*
Prin râul sărutărilor
adânci,
pe braţe-o treci,
o-nalţi uşor;
de gâtul tău se
prinde…!
Cerul o scaldă cu
seninul
şi-o poartă de cunună;
pe faţa ei: zăpezi de
mai,
o floare de salcâm,
curg râu petale de
surâs,
iar buzele-nflorite
le-neacă în furtună…!
*
De atunci, se tot
îmbracă
în alb curat salcâmii,
să ningă-n primăveri
un drum de amintiri,
de vise încărcat...,
… din locul florii
crise,
desprinsă la-ntâlnire,
izvoarele luminii cu
iubire
să curgă ne-ncetat …!
Fălticeni, 1964, (Poem cuprins în ciclul „Cântarea luminii” și
publicat în volumul ,,Depăşirea trecerii”, Editura ,,FIAT LUX ” , Bucureşti,
2000)
CÂNTECUL
RĂȘINARILOR
La Rășinari, de înfloresc zambilele-n grădini
și în livezile bătrâne de cireși albinele roiesc,
iar râul Șteaza la răstoace urlă disperat,
e multă viață-aici și e credință-n sat...!
*
În crângul desmorțit e cel mai lung concert
Pe ramurile de arini bătute de mister...
Din streșini curg pâraie de sloiuri și lumini
și-aleargă-n cer azurul cu iz de primăveri...!
*
Cu tihnă-n porți, pe ulițe bătrânii iarăși ies
să-și deapăne trecutul și rosturi în Ardeal...,
bătrânele sub candeli în rugăciuni zoresc...,
în Rășinari, la schit, se cântă pentru neam...!
*
Cu pinii agățați de stânci și legănați în cer
Se-ntrec în glas de freamăt molizii din cărări,
în large țarcuri oile mai behăie de miel
și câinii latră-n turme la liniștea din seri...!
*
iar zările de mult bătrâne în ele-ntineresc...
La Rășinari, în munți, cu dorul de mioare,
cât negurile groase cu vântul se gonesc,
cresc ierburi moi și dese, în mângâieri stelare...!
Rășinari, 29.03.2020
REFLEXII
De-ți vrei ieșirea din vâltoare
și căi astrale de-mplinire
prin lumea ta în devenire,
un trecător în depășire,
când tot ce este n-are preț
ce poți spera, ce poți să crezi?
*
Rămâi în locul ce-ți revine...!
Fii bucuros c-ai fost, că ești
și că rămâi la Ne-nceput
substanță-n trupul veșniciei!!!
BASARABIE, BUCOVINĂ!
MATER DOLOROSA
- Basarabie! Bucovină!
Fiicele mele tribune
auguste, vă vreau
lângă mine
pe voi, glorii latine
- prințese de grai
și de rai - de suflet
etern românesc !
*
De Sfântă Unire și în
demers ceresc -
mamă bună, vouă, în
adâncuri
de obârșie vă aștept
să vă primesc,
durerea despărțirii să
v-o ostoiesc…!
*
Cu dorul nemărginit de
grai şi de plai,
ruga v-o ascult și v-o
împlinesc!
- Liberă și largă vă
este calea înspre acasă,
lumină în slava de
sânge bătrânesc...
*
Coroana lui Ştefan
v-am resfințit-o
cu harul de Unire prin
simț și cuvânt,
cu stele de flori am
aurit-o
pentru un singur
românesc pământ!
*
Pe mormintele
străbunilor, cu crinii
îmbălsămați de
recunoștință le-am primenit,
cu legile firii din
fii și în aură de dor,
codrii şi ţarinile vi
le-am cuprins...!
*
Vă chem cu glasul unei
singure inimi,
copilele mele
nefericite-n trăiri,
de neamul unei singure
glii vă țineți,
în firea mea, pe
amândouă vă cuprind…
*
Soarele e al meu e și
al vostru-n destin,
în cuget și în dor. La
mine veniţi,
în Unul cu al meu și
cu El să vă cunun,
să vă port lângă mine,
să reveniți...!
*
Să vă scap de dureri
și de suferințe...
Să vă auziți cântările
străbune,
vă doinesc mereu cu
iubirea de mamă
eternitatea română în
slavă, în alai divin...!
BALSAMUL
GÂNDITOR
Din brațul zorilor de mult scăpat
din gândul tău, pe-alcov înalt,
de multe griji mereu trezit, cobori
a nu trezi, tot singură, tăcerea...
*
Aici te-mbată crinii Lunei
rămași în tine-mbălsămați,
să o valsezi din nou, desculț
în roiul razelor pe lunci...:
*
petale reci de pale roze
curg în ninsori de fluturi blânzi
cuprinsul ei, tot mai curtat
de al tău crug în turmalin...
*
Dar tu preferi steaua din Gemeni
Viind în torțe roze- flăcări
În roa cerului scăldate,
Lumina sa, a ei privire:
*
Petale-n sângerări: fecioare
și noi preludii de plăceri,
spre-a le spori și lor în fire
balsamul gânditor din astre,
*
al rozelor din cer, albastre!
ÎNSEMNE DE GRAŢIE I
Din
apele tulburi îi cuprinzi în zăpezi
cerului
imund, libertatea
iar
prin curgerea lor
înteţeşti
flăcările-n astre...!
Eşti
pelerinul de curând trezit
cu
ochii strâns închişi, năbuiţi
de
lacrimile zorilor...!
În
contururile ireale
răstorni
mirificul primăverii
și
inunzi cu sângele tău
corturile
stelare.
*
Incă
nevenit și deja dispărut,
eşti
curtat de marile stafii...
-Îngerul
revoltat ți-a răguşit
în
gornirile false de slavă?!
Îţi
creşti în bulboana de lacrimi
șerpii
cei reci și calzi în fiori:
credinţa
ta că oriunde
te
scalzi în umorile celui venit!
*
Ajuns
în cerul marelui nesomn
treci
distins în zbor acvilă crudă
peste
turnul de fier
și
devii limba de sânge,
aripa
de pământ
a
clopotului din turnul pustiu
demult
părăsit de îngerii tăi,
care-ți
întorc înspre cer pământul…
*
chinuiţi
de simţirile tale,
în
doliu, în negre, castanii și alunii
cerești
intermundii,
gem
zeii. În inimi cu speranţe
își
cresc braţe astrofilii de cer-
flăcările
cinabre în simetrii,
izvodind
de sub stâncile albe,
se
topesc zăpezile polare,
să uzi
pajiştea grasă, în anatas,
*
Pline-s
de o neegală memorie -
şoaptele
sincere ale valurilor
adormite
de crinii albaştri
-
cuvintele tale de mag…!
Spre
perfecţiune, exerseazi troparul
cu
calvarul unirii din curcubeie
Adevărul
din adevăr nu a îmbătrânit;
De
neînțelegerea iubirii cu cerul din tine
s-a
vlăguit doar, înșelător crezul…
PLECAREA PRINȚULUI
CRIST DIN CHIOS LA MADEIRA
-Roiri de raze smulse din nemărginit
cu glas de linişti, asteri vii căzute
ninsori rebele peste orbul Sfinx,
voi, prințului prin viață-i rătăcite,
de ce-i zoriți spre moarte paşii...?
*
De mare-ndrăgostit și- aprins,
sfârşitul lui îl vreți alai...?
- De ce-l împresurați cu umbre,
mușcând din Sine-i în risipă
cum viermii cei hapsini din stârv...?
*
-Din turnul princiar îi stingeți
cuprinsul de vâltori albastre.
Dorințele adânci, simţirile înalte
le vreți lui Crist un naufragiu
sub negre stânci andaluzite…?
*
-Să nu-ntârzii, îi spune marea…
-Cu cerul mă dansează-n valuri!
În Tirr doar tu îmi ești iubitul!
Nu poți s-o lași, de brațul mării,
tu, prințul Crist, cobori din turn
*
și-n vrerea ei cu duhul serii
smulgi vălu-i rece de pe frunte-i,
galera-ți în curând să cearnă
cu briza pe- a Egeei mare
cărări, magneticei Genove…!
*
Iar să înfrunți sărutul Lunei,
un colier cu fir de ametist te-ai prins
de gâtul diamantin al mării,
un val de flacări să-i topească
pe țărm zăpezile andaluze...!
*
Cu-al pasărei de noapte ţipăt
sinistru, prinsă-n uragane,
în intermundiul răzvrătirii oarbe
gânduri te cheamă și te plimbă
de braț cu-adâncuri din Cipangu…
*
Tu, prinț, cu marea ai plecat din Chios,
Genovei tale să-i admiri coralul
și-n valul ei, vrăjit de cerul portugal
cu caravela vârfuită-n stambe,
frumoasei Madeira îi îmbrățișezi oceanul...!
LA
SCHITUL PĂLTINIȘ- SIBIU
lui Constantin NOICA
Chemat în ființa lui, la Păltiniș revii
și intri-n casa-n care Noica se rostise,
apoi te-ndrepți spre schit, la El, să-i
spui
că-n hruba mică de pe Dealul Mare
bizonii pe pereții (peșterii), de el
pictați,
îl stăruiesc cu prețul unei vieți
stelare!
*
La locul lui de veci, la schitul sfânt te
urci
să sapi cu vlaga peșterii într-o
sfințită glie,
să-l vezi cu fața spre altar de cer, sub
brazi
cum stă imperial, la cap cu Tricolor,
gândind,
încoronat de flori, de buxuși și
smirdari,
cu marile-i idei și abisale gânduri…!
*
Să cânți cu El și maice în evlavie și har
la corul slujbelor de binecuvântare,
când toaca-l retrezește, clopotele-i
cântă,
primind pe cei ce vin înșiruiți la schit
din locuri neștiute, de necaz și ură
la o solemnă, sacră, preoțească rugă...!
*
Cu el să cânți la cerul albăstrit de El,
în El
și să-l revezi pe bolta-n care ți-a
premers,
cât lumânări din ființarea Sa de veci
cu rosturile drepte ard și-n oglidiri te
țes,
revii la Schit, pe chipul lui să-ți
altoiești destinul
și să-ți strecori trăiri de cosmică
lumină...!
Schitul Păltiniș, Sibiu
18. 07. 2021
LUMEA MIRABILIS- ELEGIE ÎN IMAGINI: COPACUL
Copac, te creşti din
tine drept și liber,
o boltă călătoare
lesne păstorind
dorinţa stelelor, de
nudă coborâre,
în stoluri de columbe dintr-un
ceresc tărâm…
*
La tine pe irugă, în
căderi, urcând,
tu le petreci cu-vânt
din ale tale frunze,
austră-nflăcărare,
inimii, sporind…
Nu eşti copacul pentru
alţii slugă... !
*
Cât din robie tu i-ai
scos și-ți cântă
sfinţiți cu-al
florilor de rai- balsam,
izvor al vrerilor din
clipele lor sfinte,
cu har celest,
misterul ți-l inundă…,
*
Însângerezi cu raze
care curg din stâncă,
să creşti vânjos din
fire și înalt
și dai din cercul
nopţii, Lunei, strălucire,
iubirii, arcă de
cu-vânt la marea în turcoaz…
*
Și te-nfrunzeşti copac
cu strai bogat
pe- altar străin să
arzi în El, de sărbătoare
prea plin de sevă
liber și-mpăcat,
neîntomnat de ei, de
vremi ucigătoare… !
*
Ca să rămâi
neclătinat, ne-ncovoiat,
porți seva primăverii
ce îți curge-n fibre,
să-ți crească-n cerul
clipei trunchi înalt,
cât steaua ta de ramul
tău stă prinsă
*
un ruginiu cuvânt al
nopților din vise,
acum tu regele pe-al
mărilor cuprins
cu sarea lacrimii
ucizi, zâmbind,
când idol, ei, plăcerile
aprinse…
*
Copacul ars şi biciuit
de ploi, nu ești
în vreri adamic, umbră
de păcat…
nu ești copacul cel
demult în el trecut,
uscat de ani, în rugii
de pe hat…!
*
Că lor le cânţi și
cerul le subjugi
cât duhul încă-ți mai
pogoară crud
din vălul altei raze
să-nverzeşti curat,
ţinând de rug încins
şi veşniciei pat…
*
Te-ntorci în cer din
lunga rătăcire
pe calea sevei întru
re-nflorire,
înrâurând din frunze
ruginite de păcat… !
IRIŞII
EI DIN ULTIMUL BAL
Îi apăruse în destin
nechemată ispita
și, rezidind în El o
ultimă dragoste,
îl cuprinse cu multe
neînţelesuri:
cum că în senectute
irişii gândului Lui
petrec cu dorinţele
din neînceput,
a-și regăsi în Ea
cerul albastru!
*
Ea îi pregătea de
sfârşit, un cântec:
răsfăţul faustic al
nopţii valpurgice!
Simţul i-l testa, tot
Ea, dezvelindu-şi,
câte una, formele și,
în marş nupţial,
în oglinda de cristal
îi arăta Lui
chipul angelic,
buzele-i în surâs ireal!
*
El o privea magul
iubitor de început-
al mării val crisal în
ultimul bal!
Tot Ea, cântând
pentru El la pian,
îi desprinse
uşor sufletul de trup
şi i-l plimba gând
prin salonul oval-
zarea-i ultimă
siderală în simfonii de Haydn...
*
În locul crucii, îi
încrucișa cuvintele
cu fulgerări
crisoberile i le însângera!
De pe hău,
astrele alb-roze, în fulgere,
se grăbea a i le culge
anemone
cu scânteieri cinabre,
irişi-ametiste-
buchete de vise din
selenicul clar…
*
Cristale albastre se
prindeau în cearcăne-
peisaje andaluze pe
irișii ce încă revărsau
razele regăsirii
ispitei în cerul albastru...
ascultau
împreună “Aida, Marşul triumfal”.
Din cântecul de leagăn
îi fura amintirile-
irișii gândului,
iubirea din ultimul bal...!
