Eseistica: Nichita Stănescu, poetul ; autor comentariu: Gheorghe Apetroae d.l.B.

                                                         

                                                                                                                                                                                            Nichita Stănescu, poetul rebel, eseist, scriitor prolific- aesthesist și inovator, reprezentant de clasă al neomodernismului romanesc s-a născut în Ploieşti, la 31 martie 1933. Între anii 1944 şi 1952 urmează Liceul ploeștean Sf. Petru şi Pavel” (actualul „Mihai Viteazul”), iar în perioada 1952-1957, cursurile Facultăţii de Filologie a Universităţii din Bucureşti.

      În anul 1957 debutează cu poezie în revistele „Tribuna” din Cluj şi în „Gazeta literară”, pentru ca în anul 1960 să îi apară volumul de debut „Sensul iubirii”, cu o prefață de Silvian Iosifescu. După 4 ani, în anul 1964, îi apare volumul cu accente ideatice „O viziune asupra sentimentelor” iar în anul următor volumul, 1965, ”Dreptul la timp”.

     Anul 1966 este pentru Nichita Stănescu un an prolific creator. Este anul în care i se public poetului, la „Editura Tineretului” cel mai dens excurs liric, volumul ”11 elegii” și tot în același an îi apare volumul „Necuvintele”, pentru care primește premiul Uniunii Scriitorilor și, de asemenea, volumul de poezii, intitulat „Un pământ numit România”. Anul 1967 este anul cel mai prolific editorial pentru poet, fiind anul în care îi apar volumele de poezii: „Obiecte cosmice (Alfa)”; „Roșu vertical”,  cu o notă de Eugen Simion și volumul  „Oul și sfera”.

      Nichita Stănescu continuă să scrie și să publice în ritm susținut, în anul 1968 i se editează volumul „Laus Ptolemei” iar în anul 1969, după ce își reeditează volumele „Necuvintele”, „Un pământ numit România” și „Cinci degete”. Anul 1969 este anul în care îi este sesizată valoarea de scriitor și  este solicitat de mediul literar bucureștean să îmbrățișeze munca de redactor șef adjunct la revistele literare „Luceafărul” și „România literară”.

        Ca o recunoaștere a întregii sale activități literare, beneficiază de  Premiul Uniunii Scriitorilor (1964, 1069, 1972, 1975).

        În anul 1978 reușește să-și publice poeziile, deja publicate în majoritatea lor în reviste literare, de pe parcursul a 10 ani de muncă rodnică creatoare (1968-1978), în volumul monumental de poezii, intitulat „Epica magna”, un volum pentru care va primi premiul „Mihai Eminescu” al Academiei Române.

       Scrie și își publică, în perioada în care desfășoară muncă de redacție la revistele literare „Luceafărul” și „România literară”, volumele de poezii: „În dulcele stil clasic”; „Măreția frigului”; „Cartea de recitire”; „Măreția frigului” (Iași); „O literă în oglindă” (Pitești), în anul 1970 și volumul „Belgradul în cinci prieteni” cu o prefață de Mircea Tomuș (Cluj), în anul 1972.. Volumul „Clar de inimă”(Iași) îi apare în anul 1973, iar în anul 1975 îi apare volumul „Starea poeziei”, cu o prefață de Aurel Martin. Perseverează în creație și în editare, pentru ca în anul 1978 să îi apară volumul „Poetica magna”, iar în anul 1979, volumul „Opere imperfecte”.

          Ultimile sale scrieri le publică în anul 1982, în volumele „Noduri și semne” și „Oase plângând”. Pe parcursul anului 1983 își înserează creațiile sale mai semnificative din perioada intens creatoare, cu gândul de a le publica mai înainte de decesul său, pe care îl presimțea și care avea să survină în același an, la 13 decembrie, în volumul pe care l-a intitulat „Argotice- cântece la drumul mare”, un volum care avea să i se publice postum, mult după moartea sa, în anul1992.

 

       Am abordat lirica marelui poet, mai mult cantitativă, tocmai pentru a denuda și a reliefa vulcanismu-i creator, firea polivalentă și exultantă în creație, energiile ideatice debordante, pe care Nichita Stănescu le extrapola, le sublima și le cuvânta monumental în actul unei creații apofantice și mai puțin am mizat pe identificarea dimensiunilor estetice, structurilor tropice- transfigurative, atât de frecvente în lirica operei sale poetice.

       Mă voi referi, în continuare, la structura lirică și ideatică a poemului său, intitulat ”La începutul serilor”, un poem referențial, în care se impune sideralitatea, fenomenologică în fapt și premonitiv cosmică, în perspectivă ființială parmenidică, un principiu natural de determinism cazuistic al gesticii umane, cu o ființare intens trăită și aesthesisiată de poet în liniște, ca un principiu categorial armonic și pantheistic evident în metafora versului său: ”Dacă ridicai o mână, se făcea în arbori tăcere.”.

        Căutarea lăuntricului cu imaginea alterității, prin simpla privire a partenerei, poetul generează un hiatus al fluxului temporalității, pe care îl statuează imaginativ în versurile: ”Când mă priveai în ochi, împietrea o clipită/ din a timpului curgătoare putere.”.

        Asistăm, în continuare, la exercițiul de decantare a erosului cu o existență ecstatică, eluviată în temporalitate, tocmai pentru crearea cadrului de reflexie a poetului asupra polivalenței astrale a iubirii și asupra universalității ontologice a ființării în dragoste, mediul în care își găsește un topos bine definit și contiguu regenerator, erosul universal: ”Simţeam că pot adormi, visând stele locuite./ Şi, numai dacă m-ar fi atins umbra ta foşnitoare,/ aş fi putut împinge nopţile-ncremenite/ ca pe-o elice-naintând, spre soare.” .

        Dar, cum totul este în ireversibilitate existențial- temporală, poetul se relaționează facil la momentul perathosului pitagoric, infuzionat entropic în plasma erosului, la cel al disipării și finității iubirii, un moment inerențial, pe care îl sugerează cu deosebită subtilitate la sfârșitul acestui poem, în versurile: ”..Dar tot timpul suna ceva... ceva răsuna,/ un cântec de iarba cosită, de taciturne mări,/ în care inima de-atunci îşi revărsa/ meandrele pierdutelor candori.”.  Da. Este acesta unul dintre cele mai semnificative poeme care, prin structura ideatică densă, certifică, încă odată, faptul că Nichita Stănescu crea literatură și strunea în construcțiile sale lirice ingénue, ecstaticul și insolitul, că deținea un control ideatic în versurile sale cu proiecții apollinice profunde, în planul al doilea al cunoașterii și un altul, permanent și plenar revelat, în cel al ființării fenomenologice și gnomice, în metafizica încă puțin înțeleasă a Universalului. 

 

 10 octombrie 2020

 

ESEISTICA: IDENTITATE ÎN ALTERITATEA ABISULUI DUAL; Autor: Gheorghe Apetroae d.l.B. *

IDENTITATE ÎN ALTERITATEA ABISULUI DUAL

Autor: Gheorghe Apetroae d.l.B.

*
Da! la toate cele ale tale, Tu, pandoric, le eşti pe plac -
chiar și pe- ale mele le porți prin locuri tăcute,
ademenitoare, numai de tine știute, dar nu sunt gelos…!
Cu mâinile-ți polare, cu care le dezmierzi clipele,
tânăr, de atunci, din vecii, cosiţele lor anatase,
fetelor iubite, cu cerul  le cuprinzi, spre a-ți zâmbi,
de tine, toate, mereu să-și amintească, în alteritate,
Tu, Totul- demiurg, de fiecare, să-ți amintești…!
*
În polii boracii- axis al inimii-stăpân, toate s-au cotlonit,
iar cu mâinele din ramuri de cer, pe toate le porți
în pretutindeni, pe fiecare într-o eternitate-n trezii!
Da! Totul ești, desigur, în este, numai Unul în Cuvânt
și, infinitul din limită ți l-ai turnat în granat și bazalt,
în carnalitul mineral și,Totul, în doi, ți-l desfăşori:
- polii inimii tale- axis magnetic stăpânul pe toate: doi;
- mâinile tale la toate, două și- ale mele, două…;
*

- ochii tăi galactici, doi și ai mei: doi, în spectacol, liberi;

- buzele-ți paralaxe-n sărut, două, ale mele, două, libere;
ea și eu, în tine: doi, doi în doi și una pentru unul, în doi...!
Din început, toate în Totul tău se întâlnesc,tot în doi

 se unesc, se iubesc, își fac de cap și în rost reînfloresc…,

se urăsc, se-aleargă neînţeles, în abisul tău, în două,
ale tale, de ale tale se despart cu sens și fără sens…!
- Dar, până când, toate în Tine, cele-n ce ești și sunt
se întâlnesc, se unesc, se despart ne-nțeles…?!!?

ESEISTICA: CÂNTUL ABISULUI DUAL CU SENSURI MAGNETICE ÎN ROST; Autor: Gheorghe Apetroae d.l.B.

 

ESEISTICA- DIN LIMITĂ NU POȚI SĂ PLECI; autor: Gheorghe Apetroae d.l.B.

 

 

DIN LIMITĂ NU POȚI SĂ PLECI

autor: Gheorghe Apetroae d.l.B.

*

Cu sufletul mereu pribeag,

cu pământeasca ta simțire

cuprinsă-n ritm de poezie,

de suferinți și de iubire...,

din limită nu poți să pleci,

în plâns mântuitor și-n rugă,

*

De-ți vrei ieșirea din vâltoare

și căi înalte de-mplinire

pe lumea ta, în devenire,

când totul e la fără preț

și ne-nceputul nu e-n rost,

te-alegi cu-o simplă pomenire...!

*

Când sufletul ți-e trecător

și-ajunge-n hăuri de mister

iar stele-ți mușcă din plăceri,

 îți plimbă-n ele nemurirea,

nici unde, tu nu poți să pleci

și-un zbucium e a ta gândire...!

*

Dar, poți zidi o nouă lume,

din pasări - curcubeu, culori

și necuprinsuri de ninsori...

Numai atât, din ce-i firesc,

din limită nu poți să pleci,

din eul tău nu poți să ieși…!

*

Deci, nu spera l-alt ev de foc…

Stăpâni ți-s îngerii pe cer,

pe bolți albastre, crini în floare,

pe vii, pe morți și poezie,

și pe-al surâsului fecioarei,

când crezi mereu în nemurire...!

*

Când toate câte sunt n-au rost,

din limită nu poți să pleci;

fii fericit că poți rămâne

întru cuvânt, robul luminii

la ce-i galactic, demiurg-

substanța-n trupul veșniciei-...!

 

 

 

 

 

 

 

ESEISTICA: CÂNTUL ABISULUI CU SENS ȘI ROST; AUTOR GHEORGHE APETROAE D.L.B.

 CÂNTUL ABISULUI CU SENS ȘI ROST

CÂNTUL ABISULUI CU SENS ȘI ROST

Autor: Gheorghe Apetroae d.l.B.

*
Te-am surprins demiurg în Totul sferei Tale,
cel din Tine, într-o luptă dreaptă:
- cu Tine, cel în nemurire, pe văile cerului
rozasii- chilimbare și nefeline;
- cu războinicul din Tine, sigur de victorie;
- cu timpul, ce-ţi fură și-ți dă, câte puţin,
cu sens și fără sens, lipsă de griji,
stropi de idei și picuri de putere,
iubirea pentru selene, luceferi și stele…;
- cu razele astrelor tale din Unica-ți sferă,
pe care le frângi în plăceri și, în cădere,
le preschimbi cu rost…, în tăcere…!
*
Și, ești în dimensiunile Tale, în Unul:
- în frumusețea celor Toate din Câmpiile Elisee;
- în iubirea nesfârșită a ploilor de stele;
- în muzica dorului și sângele sufletelor,
scurs în torenți adânci de pe buzele cerului…!
Toate, din înălțimile tale, cântă de atunci
și, pe Toate, deodată, pe rând, le știi
- de când le-ai nins și-ți ning azurii și astrofilii,
îți fac plecăciuni și-și dăruiesc plăcerile,
voluptatea lor, privirea de azur și de corindon,
- de când îți poartă chipul cu prețul
luminii hematicelor umbre-n adâncul
adamit al ambelor fețe-ți celeste,
cu larguri milerice de mări smaralde....!
*

Unui și al Aceluiași- Tu, în Totul,
cel din pretutindeni și din oricând…,
de imanența revelațiilor demiurgice
ale Ne-începutului Tău, să nu îţi faci probleme…!

Literatura: IRIȘII DIN CERUL DIONEI, autor: Gheorghe Apetroae d.l.B.

 IRIȘII DIN CERUL DIONEI (Venus-Dionae)

Autor: Gheorghe Apetroae d.l.B.

*

În tine, bolta e cuprins al unui câmp de flori;

sunt crini dionici, care ning o fluorină zare-

fiori în cerul ei lazur, în anatas și travertin-,

vibrând în tine-adânc, de-nlăcrimări astrale...!

*

Din nurii ei, ce re-nfloresc iubirile-n Narcis

în legănări sonante, serii, galactici în plăceri,

simți un balsam de crini, iar de-i frămânți,

arzi în bolta lui Cypris, de jarul ei încins…!

*

Sunt candizi crini și imiresmați, de grație, în zori

zac cu ale tale vreri și-n tine stau ascunși

spre a le oferi lumini de-nmugurire-n flori:

aprinși de-mpătimiri, cu-nsângerări turcoaz...!

*

Și cât în bolta ta, cu duh, crini tot reînfloresc-

un rai astral în salbe de lumini:- elogiul serii-,

pe toate-n tine, flori, le chemi, din cerul ei,

să le iubești dionic în v(i)ersul primăverii...!

Copou- Iași , Mai, 1967

Literatura, Elogiu, maternității, autor: Gheorghe Apetroae DLB

 

ELOGIU, MATERNITĂȚII

Soţiei mele, Ana, pentru cei patru fii!

Autor: Gheorghe Apetroae d.l.B.

*

Din tot ce-n inimă ai strâns și-ai dat din al ei jar-

cununa ta de laur- lor, spre a te bucura, n-o ceri,

cât tot mai semeni primăveri cu mâinle-n zăpezi,

pe cheiul tău înalt, de valuri încercat, în nerăgaz

și cele patru stele noi le păstorești prin ani...!

*

Cu chipul îngeresc, curat și-unzâmbet ireal,

ce mi-a sporit în suflet dimineți, vraja luminii,

izvor de grație maternă ești și-un suflet celular

purtat în trupul anilor cu miez de-nmugurire

din duhul razelor în patru vieți, stea rară, a iubirii...!

*

Prin primăveri, robind, hrănești astrele tale

pe brațe-ți obosite-n ramuri înverzite și le porți

din sevă-ți odrăslite drepte, din fire-ți înfrățite,

spre-a le sluji cu zâmbete din dimineți senine,

de ele să te bucuri, zeiță, că toate-s zestrea ta...!

*

Cu dimineţi înrourate, lumina lor, tu le sporești;

pe orice vânt, adeseori iscat, li-l potolești în ram...!

Tulpină-n românesc Ardeal, în patru despicată,

ești trunchi de arbore, cu seva lui străbună să îi crești,

ești primăvară-n grație maternă, sfințită și înobilată...!

 

Pagina literară, Tribuna, nr. 9517 din 10.03.1989, redactor Octavian SUCIU; text recurent.

Literatura: CÂNTECUL RĂȘINARILOR, autor: Gheorghe Apetroae DLB

 

CÂNTECUL RĂȘINARILOR

Gheorghe Apetroae DLB

*

La Rășinari, de înfloresc zambilele-n grădini

și în livezile bătrâne de cireși albinele roiesc,

iar râul Șteaza la răstoace urlă disperat,

e multă viață-aici și e credință-n sat...!

*

În crângul desmorțit e cel mai lung concert

pe ramuri de arini, în muguri, bătute de mister,

din streșini curg pâraie de sloiuri și lumini

și-aleargă-n cer azurul cu iz de primăveri...!

*

Cu tihnă-n porți, pe ulițe, bătrânii iarăși ies

să-și deapăne trecutul și rostul în Ardeal...,

bătrânele sub candeli în rugăciuni zoresc...,

în Rășinari, la schit se cântă pentru neam...!

*

Cu pinii agățați de stânci și legănați de cer

se-ntrec în glas de freamăt molizii din cărări,

în large țarcuri oile mai behăie de miel

și câinii latră-n turme la liniștea din seri...!

*

Iar zările de mult bătrâne în ele- ntineresc...

la Rășinari, în munți, cu dorul de mioare,

cât negurile groase cu vântul se gonesc,

cresc ierburi moi și dese, în mângâieri stelare...!

Rășinari, 29. 03. 2020

Toate reacţiile:

2Maria Sangerean şi Victoria Voinea

Literatura: SPIRALLY CURVED IMAGES - PAITING (TABLOU) – Gheorghe Apetroae DLB

 

SPIRALLY CURVED IMAGES - PAITING (TABLOU)

 – Gheorghe Apetroae DLB

 

Zările de japs tăvălite în ninsoare, 

duh al soarelui în vacanțe cerești, 

din izvoarele norilor tăi beau curcubee-

 oglindiri în raze umede și reci… 

 

Sulițe de unde – jocul bland al brizei-, 

se înghit în marea Lojei de argint;

 fluturi criși imită erele apuse,

 zac sub pleoapa clipei, se întorc în mit…

 

Urlă la cascade lupii surzi romantici… 

grațioși și sadici, beau sânge de-amurg;

 năvălesc hiene peste vremuri grele… 

 Își odihnesc privirea stelele pe crug… 

 Translated:  PAITING

 by Gheorghe Apetroae DLB 

 

The skyline of jasper dotted with snow, 

the spirit of the sun during celestial feasts,

 the springs of clouds quench the rainbows –

 beaming reflexions wet and cold… 

 

Spearheaded waves- the gentle play of wind,

 are swallowed by the sea of the silvery lodge; 

white butterflies reproduce The bygone times,

 iie under the eyelid of the moment, and return 

into the mythical ground …

 

The stone deaf mysterious  wolves howl at the waterfall. 

Charming and sadistic, they drink the blood of twilight; 

The hyenas rush when the day is harsh 

 Upon the canopy the stars rest their light …