Literatura, Clementina Mihăilescu, Studiul literar- Gheorghe Apetroae, Sibiu

GHEORGHE APETROAE, SIBIU, scriitor May 13, 2016  Literatura, studii, prof. dr. Clementina Mihăilescu JURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES Issue no. 8/2016 GHEORGHE APETROAE’S POEMS FROM THE PERSPECTIVE OF THE CONNOTATIONS SPECIFIC TO CULTURAL IMAGOLOGY Clementina Mihăilescu Assoc. Prof., PhD, “Lucian Blaga” University of Sibiu Abstract: The paper entitled ˮThe Poetry of Gheorghe Apetroae Approached in Terms of the Connotations Specific to Cultural Imagologyˮ dwells upon the mental images related to the concept of cultural imagology which are central both to reason and to the literal. Our methodology based on image studies which stand for national and cultural stereotypes brings into bold relief those national characteristics such as sensibility, intelligence and courage and shows how the poet turns into good account the Romanians as a collectivity that lives and regenerates through each and every individual. In order to help us identify the Romanian national characteristics, the poet resorts to the philosophy of detail associating ˮthe language and the country, the sea and the skyˮ which represent an emanation of the involuntary national memory and which certify the heroism and spirituality of the Romanian people. Keywords: cultural imagology, language, country, sensibility, transcendence Pentru a demonstra că abordarea noastră este în consonanţă cu metodologia elaborată în studiile imaginii ca teorie a stereotipurilor culturale si naţionale, câteva consideraţii pe această temă se impun a fi luate în discuţie. Imagologiştii susţin că naţionalitatea este redată în contextul perspectival al textului de reprezentare sau a discursului, aşa numitul ―spectant‖1. Din acest motiv, imagologiştii sunt interesaţi de dinamica dintre acele imagini care-l vizează pe celălalt şi acele imagini care caracterizează propria noastră identitate. Studiind imaginile de identificare naţională specifice lui Gheorghe Apetroae, problema pe care ne propunem s-o demonstrăm este că acest poet se identifică pe sine nu doar ca român ci şi ca un intelectual european autentic. Wellek susţine că ―imaginile nu reflectă identităţi, dar constituie posibile identificări ale acestora‖2. Deci, imaginile valorificate de Gheorghe Apetroae ne ajută să identificăm specificul românesc, care specific, în epoca globalizării, vine şi întregeşte semnificativ sensibilitatea şi valorile estetice ale unei Europe ce se vrea culturală prin asimilarea contribuţiilor individuale semnificative. Gheorghe Apetroae, personalitate complexă cu performanţe în variate domenii: inginerie, publicistică, poezie, relaţionează cu modelul proustian bogat în imagini ce reflectă itinerariul spiritual al poetului, focalizându-şi atenţia pe momentele existenţiale: copilăria, care interacţionează cu memoria şi imaginarul, adolescenţa, perioada zbaterilor în încercarea disperată de a identifica ―esenţa lucrurilor‖3 şi în sfârşit stadiul creativităţii când poetul se cunoaşte pe sine prin scris. Actul creaţiei relaţionează strâns cu diferite aspecte ale imagologiei culturale. 1 Wellek, R. and Warren, A., The Theory of Literature, London, 1949, p. 8 2 Ibidem, p. 8 3 Rusu, L., Estetica poeziei lirice, Editura pentru literatură, București, 1969, p. 110 916 JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES Issue no. 8/2016 Demersul nostru metodologic are ca linie de forţă aducerea în prim plan a acelor caracteristici naţionale ca sensibilitate, inteligență, curaj şi de a arăta modul în care poetul Apetroae îi identifică şi îi pune în valoare pe români ca o colectivitate ce viază şi se regenerează prin fiecare individ în parte. Aşadar, românul se defineşte şi se evidenţiază ca parte integrantă şi reprezentativă a conştientului colectiv. Sinecdoca, figura de stil prin care partea reprezintă întregul, întregul partea, prin care particularul este expresia generalului şi generalul se defineşte prin particular, este un element de referinţă al lucrării noastre, alături de teoriile proustiene şi bachelardiene și alături de teoria sunetului a lui T.S Eliot. Etapele evoluţiei eului poetic se circumscriu poeziei ―Noime‖: Lângă paternitate să rămâi, cu nesfârşitul, de el îndrăgostit, iubitei i-ai furat obârşiei, gralul… I-ai colorat gândurile vorbite cu cinabrul pietrei, în El aprins de întâlniri sub privirea infinitului: armoniile vieţii paterne… Adolescentul bătut dar neînvins de gânduri izvorâte dintr-un cer de mistere, şi atins de carnalul valurilor, rebele dorinţe vii le ţii şi le alergi de atunci, noime pârguite de soarele, aromind lanurile alămite de nori travertini, cu culorile vii ale gândurilor… Această evoluție răzbate și din subtilele orchestrații ale sunetului. Astfel, vocala ˮaˮ din cuvântul ˮpaternitateˮ, primește conotații spirituale în cuvântul ˮgralulˮ, se nuanțează în vecinătatea vocalei ˮoˮ în cuvântul ˮcoloratˮ, intră în ˮarmoniile vieții paterneˮ unde se încarcă cu candoare și cu sentimentul copleșitor al protecției și al trăirilor inedite dar bine conduse din cuvântul ˮadolescentulˮ. Vocala ˮaˮ atinge nivelul zvâcnirilor senzuale în sintagma ˮcarnalul valurilorˮ, pentru ca în versurile ˮ aromind/ lanurile alămite de nori travertiniˮ transcendentul să- și facă loc și să se nuanțeze ˮcu culorile vii ale gândurilorˮ. Această vocală intră într-o orchestrație interesantă alături de vocala ˮoˮ din ˮobârșiileˮ, ˮarmoniileˮ, ˮaromindˮ și ˮgândurilorˮ. Vocala deschisă ˮiˮ nu este vocala țipătului expressionist ci vocala prin care infinitul se circumscrie finitului pentru a irupe din nou și a se lăsa legănat ˮde lanurile alămite de nori travertiniˮ. Vocala ˮeˮ din silaba finală a majorității cuvintelor din poezia ˮNoimeˮ este și ea o vocală de referință. Aparținând registrului mediu, ea creează un echilibru formal și semantic prin care generalul ajunge să se definească prin particular. Particularul nu este nimic altceva decât esența manierii estetice în care poetul Gheorghe Apetroae valorifică valorile conotative ale simbolurilor specifice imagologiei culturale. Aceste sunete ne deschid drumul spre zonele misterioase care anunță valorile de transcendență dar și de intimitate ale poeziilor extrem de inspirate de care ne ocupăm. Trebuie să subliniem în continuare că blânda căldură a zonelor închise, aproape interzise, redate artistic prin cuvântul ―gralul‖ şi sintagma ―cinabrul pietrei‖ sunt primele indicii de 917 JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES Issue no. 8/2016 intimitate. Această intimitate caldă este rădăcina tuturor imaginilor psihologice arcuite în jurul paternităţii. Intrând în armonia vieţii paterne, imaginile încep să crească, să evadeze din sfera individualului, dobândind valori ce ţin de conştientul colectiv. Poetul adolescent exprimă, în a doua strofă, o mare lege psihologică. El ne plasează întrun punct sensibil, moment în care trebuie să acceptăm detalii greu observabile. Primul, ne plasează în transcedental, un transcedental ce se sustrage accesului nemijlocit, devenind un centru de gravitate pasiv în care adolescentul ―este bătut dar neînvins de înţelesuri izvorâte dintr-un cer de mistere‖. Cu memoria încărcată de plinurile şi golurile adevărului, adolescentul plonjează în realitatea fiziologică ―atins de carnalul valurilor‖. Sintagmele ―rebele dorinţe vii‖, ―noime pârguite de soarele, aromind / lanurile alămite de nori travertini, / cu culorile vii ale gândurilor‖ ne oferă ―germeni de reverie‖4. O lectură lineară ne-ar priva de reverii. Nu este doar o descriere fenomenologică a intrării în lume a poetului. Poezia vizează intrarea în lume şi emanciparea noastră individuală şi colectivă. Adevărata valoare dinamică o au ―noimele‖. Suntem în prezenţa unei imagini care visează, şi în felul acesta viază, invitându-ne să continuăm reveria pe care a creat-o. Căci ce poate fi mai frumos decât să-ţi imaginezi noime ―aromind / lanurile alămite de nori travertini, / cu culorile vii ale gândurilor‖. În felul acesta noimele au devenit ―un centru de gravitaţie poetică‖5, un centru de interes poetic. Noimele au devenit valori ale contemplării poetice, simbol al profunzimii poetului, expresie a creativităţii sale şi, din nou, prin extensie, a profunzimii şi creativităţii poporului român. Poezia ―Mărturii‖ este un duet de dragoste al poetului vizionar Gheorghe Apetroae cu patria mumă şi cu istoria ei sacră. Patriei, Istoria, cupolă de rubin, e un cântec de arbore întins peste neam… E pajura ce-i poartă în aripi izvoarele în culorile de sânge, pâine şi cer; E cântecul de dor al trezitelor zări din Cartea Unirii... Printre genele zorilor săgeată cerul arc, întinsele rădăcini şi trunchiul de Eroi: arcul noii generaţii... Trandafirii cresc temple din sângele ţărânei, scut şi simbol: Limba şi neamul, 4 Bachelard, G., Dreptul de a visa, Editura Univers, București, 2009, p. 125 5 ibidem, p. 125 918 JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES Issue no. 8/2016 marea şi cerul stau mărturii de safire, Poporului român, Erou! Valoarea vizionară a poeziei ˮMărturiiˮ se desprinde din tandemul ˮpatriei – poporului românˮ, tandem care se încarcă cu noi valențe din perspectiva metaforei sunetului. Consoana ˮpˮ prezentă în cele două cuvinte cheie este ca o poartă deschisă simbolic spre adâncimile nebănuite ale acestor două cuvinte cu conotații naționale profunde. Toată paleta de vocale este prezentă în acest tandem. În loc să sugereze o axă a orizontalității, dat fiind compatibilitatea semantică, dimpotrivă, sugerează o axă a verticalității. Patria este vatra care a dat naștere unui popor ales, caracterizat prin acele trăsături de caracter care explodează în ultimul cuvânt din poezie și anume cuvântul ˮErouˮ. Ca într-un exercițiu de moralitate fiecare vocală din acest cuvânt este o reiterare a respectivelor vocale prezente în cuvintele cheie. Este o explozie de bucurie și de mândrie națională, explozie care are un ecou de excepție, biruind limitele entității semantice transformând astfel cuvântul ˮErouˮ în ceea ce Bachelard numea germen și rațiune. Eroul este și germenul intrării noastre în universalitate și rațiunea noastră de a dăinui peste veacuri. Aceste repere ne pot servi drept punct de plecare pentru a experimenta în plan sensibil consonanţa dintre imensitatea şi intensitatea istoriei poporului român şi adâncimea fiinţei intime. Într-o încercare disperată de a descifra istoria patriei şi a transmite această formă superioară de cunoaştere posterităţii, poetul transfigurează artistic istoria noastră spirituală. Consternaţi, observăm mlădierea eului naţional. Pentru a face această mlădiere perceptibilă, poetul leagă infimul de imens. Astfel istoria apare transfigurată ca o „cupolă de rubin‖, ca un „cântec de arbore întins peste neam‖, ca „o pajură ce-i poartă în aripi izvoarele în culorile de sânge, pâine şi cer‖, ca un „cântec de dor al trezitelor zori din Cartea Unirii‖. Asemenea asocieri demonstrează cum, în plan artistic, se poate depăşi contradicţia dintre mic şi mare, real şi ireal, material şi transcedental, sugestii interpretative valorificate pe linia interpretării bachelardiene a textului poetic. În ultima strofă, pentru a pune în evidenţă elemente ce ţin de „psihologia profunzimilor‖6, „poporului român, Erou‖, Gheorghe Apetroae ne proiectează într-un spaţiu înalt calitativ unde „trandafirii cresc temple din sângele ţărânei, scut şi simbol‖. Pentru a ne ajuta să experimentăm consistenţa fiinţei naţionale, poetul apelează la o filozofie a detaliului asociind „limba şi neamul, marea şi cerul‖, care, constituindu-se într-o emanaţie a memoriei naţionale involuntare, parafrazându-l pe Proust, „stau mărturii de safire / Poporului român, Erou!‖ Poezia „Judecata dreaptă‖ ne copleşeşte încă din prima strofă cu puterea unui adevăr: Cei cunoscuţi, în dreptul de laudă, lăsaţi-vă prezentul pentru început şi luaţi de model neînceputul întoarcere-i pedepsită pe rug... Adevărul ce emană din această strofă este ca un bulgăre de nea. Consoana lichidă ˮlˮ din cuvântul ˮdreptulˮ este cea care asigură prelungirea ecoului vocalei ˮuˮ care îl precedă în cuvintele ˮlaudăˮ, ˮprezentulˮ, ˮînceputˮ, ˮneînceputulˮ și ˮrugˮ. Aparent, ultimul cuvânt ne sugerează un deznodământ. Dar, judecata dreaptă este o cale de acces spre puritatea originară a fiecăruia dintre noi care se cere descoperită prin aducerea la nivelul conștiinței a încărcăturii 6 Bachelard, G., Dreptul de a visa, Editura Univers, București, 2009, p. 160 919 JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES Issue no. 8/2016 negative originare din fiecare dintre noi. De abia atunci, imaginea ˮruguluiˮ devine expresia luminii desăvârșite și nu a întunericului ce vizează disperare și lipsă de speranță. Aprecierile de mai sus au netezit drumul pentru a interpreta această strofă din perspectiva „fenomenologiei imaginilor‖7. Această metodă constă în constituirea imaginii ca „un exces al imaginaţiei‖8. Pentru a surprinde irealitatea imaginii, legată de o puternică realitate, poetul Gheorghe Apetroae accentuează dialectica lui „început / neînceputul‖. Dar imaginaţia lucrează nu numai în planul simbolismului sonor sau în planul imaginilor, ci şi a ideilor. Poetul creează un exemplu de „idee vis‖9 când continuă jocul dialecticii, joc ce antrenează opoziţii neaşteptate: vulturi, corbi versus „zările în care înoată misterele‖. Poetul, psiholog desăvârşit, animat mai mult sau mai puţin conştient de ideologia proustiană conform căreia scrutarea adevărului implică o căutare autentică a sensurilor acestei lumi şi în consecinţă a sensurilor care stau la baza evoluţiei eului poetic, şi prin extensie, a eului naţional, doreşte ca noţiunea de judecată dreaptă din titlul poeziei să nu rămână doar o reprezentare. Astfel, în ultima parte, o imensă dreptate cosmică se află în visul oricărui român despre dreptate. În centrul ei radiază o „geometrie transcendentală‖10 ce se constituie din: „fluvii de umbre, stele-n petreceri, / ce curg pe albastre întinderi / ca erele apaşe cu iz de păcat.‖ Transcendenţa este dată de data aceasta de dialectica „păcat / lumină‖, încărcată de puternice conotaţii psihologice şi metaforice. Finalul poeziei „cu lumina voastră le înveşmântaţi‖ ne proiectează metaforic în miezul unei imagini luminoase. Judecata pronunţată în primele versuri se transformă în stare de vibraţie, iar simbolul luminii apare dezumbrit, umanizat, parte integrantă a sufletului românesc în ansamblul său şi care se evidenţiază prin sufletul fiecărui român în parte. În poezia intitulată „Timpuri în imagini‖, poetul Gheorghe Apetroae deşi face un apel la un vocabular care vizează lucruri precise din lumea exterioară, totuşi, când intrăm cu adevărat în atmosfera poeziei sale, nu suntem prinşi de imaginea acestor lucruri, ci, de ceea ce Liviu Rusu numea „viziunea lăuntrică‖, „sensul existențial‖11 care nu are un caracter strict individual, ci mai degrabă este emanaţia conştientului colectiv. Primele două versuri: „Primordiul vieţii / mi l-am oferit trecerii‖, pătrund la rădăcina spirituală12 a cuvântului viață. O citire lirică pune în ecuație cuvintele „vieții‖ și „trecerii‖ care trădează o atmosferă plină de profunzimi, așa cum este și sufletul românesc și conștientul colectiv în ansamblul său. La a doua citire, vom sesiza lucrurile din afară: „verile calde‖, „pădurea‖ „acasă‖, „ploile‖. Ele ne surprind sensibil în următoarele versuri: În verile calde coboram pădurea acasă, albastră de lumină, după ploile repezi flagelată de zbucium și de neguri. 7 ibidem, p. 162 8 ibidem, p. 162 9 ibidem, p. 162 10 ibidem, p. 162 11 Rusu, L., Estetica poeziei lirice, Editura pentru literatură, București, 1969, p. 142 12 ibidem, p. 142 920 JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES Issue no. 8/2016 Înlănțuirea versurilor nu intră în contradicție cu logica externă a lucrurilor și fenomenelor naturale. Această înlănțuire corespunde și „logicii interioare‖13, fiind în armonie perfectă cu simțirea adâncă a poetului. Poetul, acea parte de sensibilitate individuală, este expresia sensibilității românești, iar reprezentările sale în plan poetic sunt expresia fidelă a imagologiei culturale românești și nu numai. Sensibilitatea care răzbate din reprezentările comentate până acum este cea care face ca părțile succesive să se încadreze armonios în structura globală a poeziei. Revenind la strofa prezentată în această lucrare o putem interpreta ca o „coborâre în real‖14, căci ce altceva ar putea reprezenta versul „coboram pădurea acasă‖. Nu este vorba însă de un real obișnuit, ci de un real transfigurat de simțire poetică. Pădurea este „albastră de lumină‖, „flagelată / de zbucium și de neguri‖. Antinomia „lumină / neguri‖ demonstrează cum imaginația surprinde metamorfozele lumii exterioare, pentru a ne conduce în strofa a doua spre lumea interioară. De pe stânci admiram, albind, credința mea, ce creștea în mâhnire, unsă cu mirul de brad, în canicula verii, a buștenilor, în balans purtați de puhoaie, amirosind a rășini. La prima vedere, strofa induce ideea de ascensiune în ideal „de pe stânci, admiram, / albind, credința mea‖. Și totuși, destinul uman este încrustat în brad, în concret, „căci credința mea ce crește în mâhnire‖ este „unsă cu mirul de brad‖. Viața este redată metaforic prin imaginea buștenilor „purtați de puhoaie‖. Dar bradul, simbolul conștientului colectiv, nu acceptă înfrângerea. El este simbolul invincibilității deoarece continuă să poarte în sine mirosul „mirului‖ și al rășinii, ambele expresia curajului, redat în planul simbolismului sonor prin vibrațiile de excepție ale vocalei deschise ˮiˮ. Căutând parcă o amintire culturală, din strofa a treia, răzbat accente ale zbaterilor spirituale ale poetului, și, prin extensie, ale poporului român. Câteodată fremătau sinistru, în furtunile grele pădurile albastre de blesteme mii. Pentru a păstra viu „lirismul culorii‖15 din imaginea pădurii „albastră de lumină‖ din prima strofă, în strofa a treia, poetul adaugă lirismul materiei. Pe lunca de stele „se ascundeau / în zăvoaiele de cireși și măslini‖ „fulgere sinistre, revărsate din cer‖. „Lumina cerului lucrează în materie‖, spunea Bachelard, construind „labirintul luminii‖16. Prin acest măreț elogiu bachelardian al culorii, timpurile reflectate în imagini din poezia cu același titlu analizată mai sus, sunt etapele evoluției sufletului și ale minții care ne fac să ne simțim tulburați în fața acestui joc estetic al profunzimilor, specific nu numai sufletului românesc ci și sufletului universal. 13 Bachelard, G., Dreptul de a visa, Editura Univers, București, 2009, p. 144 14 ibidem, p. 145 15 ibidem, p. 146 16 ibidem, p. 45 921 J Bibliografie Wellek R and Warren, A., The Theory of Literature, (London, 1949), 8 Rusu L., Estetica poeziei lirice, (București: Editura pentru literatură, 1969), 110-142 Bachelard, G., Dreptul de a visa, (București: Editura Univers, 2009), 45-162 Apetroae, Gheorghe, Spirale în imagini, (Sibiu: Editura Ade Print, 2009), 4-90

LITERATURA, Mircea Ivănescu, " despre moarte ca revedere",

 LITERATURA,   Mircea Ivănescu, " despre moarte ca revedere",
             Gheorghe Apetroae, Sibiu, comentarii la poem...

   Îmbătaţi de balsamul carnalic al "rozelor" care îşi ascund cu dibăcie şi  mult tact, sub anatasul frunzelor înserate  pe  ramul ancheriu al trandafirului seducător, spinii alunii ai finitudinii , mulţi dintre muritori, precum  Rainer Maria Rilke, îşi asistă, de mult timp şi îşi vor asista, şi de aici, încolo, neputiincioşi, natura propriului asasinat !  Mircea Ivănescu , atât cât l-am cunoscut, nu se raporta la apocaliptic şi la spaţialitatea tenebrelor ci  numai la prezentul estetizant, iar dialogul cu acest mare scriitor şi  poliglot în întâlnirile colocviale din Sibiu se rezumau, în afara aspectelor axiologice de analiză şi critică literară curente cu penetrare asupra scrierilor prezente atunci în lirica şi proza sibiene, deci,  numai la ierarhizarea socială şi morală a entivilor politici, pentru care manifesta ironii şi dezavuări exprimate în parabole şi exerciţiţii anecdotice, cu o pasiune de gazetar... Intervenţiile şi scrierile sale nu sugerau, în nici un fel, trecerea unei conştiinţe  în cadrul categorial al finalităţii cum este descrisă în acest poem în versuri încărcate de epic, cu aplomb eseistic şi sculptate stilistic în necrologul de faţă,  intitulat " despre moarte ca revedere".  Aici, descrierea finalităţii fiinţiale este realizată cu omniscienţă, printr-un discurs dantesco-kafkean cu extensii metafizice în parabole, liricizant şi exprimă fiziologia unor proprii intuitii asupra trecerii în nefiinţă a entivului văzut de autor ca substituient nespiritualizat în actul pur fenomenologic al trecerii, act final pe care autorul  încearcă să-l nareze ceremonial, să-l demitizeze şi să-l descrie cu vocaţie de adevăr, versificându-l în cele trei cânturi tanathice.

        În cântul 1 descrie, în rit sacerdoţial, diagnoza metamorfică a biosului în nefiinţa prezentă prin starea ireversibilă a drumului spre moartea pe care o abordează cu o analiză de necrolog scientist neopozitivist în expresie lirică şi o statuează pe soclul tragismului şi nihilismului, invocat în versurile: "sigur că nu este adevărat. Murind / nu revezi pe nimeni – moartea este un val lung / care te poartă cu ochii închişi – şi te leagănă –"...

    Iată ultimul parcurs încărcat cu semantica horcăielilor spasmodice şi cu  extensii metafizice în depăşirea limitei biotice, până la care se poate localiza şi aborda entivul pe axa logosului ierarhizat social, moral şi stilistic, ca  speţă biologică în căutarea atemporalităţii limitei pitagoreice, pe care o previzionează, desluşind limita perathică a tanathosului în uitare, acea categorie existenţială a universalului expusă în versuri, precum: " şi la început e un somn, şi pe urmă o uitare –/ şi pe urmă timpul îşi pierde orice înţeles,", grăbindu-se , pe această cale, a ajunge acolo unde “  este numai o linişte (metafizică, în oglinda neuitării, n.n.), care se întoarce asupra ei şi în ea înseşi / cu un singur ecou – şi acela e-un nimb".  De fapt, este calea gândită de autor înspre tăcerea suverană a entivului, şi nicidecum o aură evidentă a eternităţii spiritului său, pe care, Mircea Ivănescu îl tratează cu ironie şi, poate,  cu superficialitate, îl eludează, acceptând ritualic doar banala flacără de convenţie în locul eternei eruperi: "ca flacăra lumânării – şi pe urmă lumina / îşi pierde orice înţeles – ".  Apolinicul devine, astfel, difuz şi este substituit antinomic cu teluricul, materia îşi pierde spiritul sub aspectul intelectiv gnomic şi vizionar... Se parcurge pe axisul fiinţial, o ultimă treaptă intelectivă a fiinţării parmenidice, cea a cognoscibilului humeian ca treaptă metafizică spre o altă categorie existenţială universală, tăcerea, abordată în sensul nihilist - apocaliptic:  "... şi pe urmă tăcerea/ îşi lasă deoparte înţelesul – şi suspendat /în ceva care nu mai are vreun înţeles – şi nimic pe urmă, nici / descărnarea de înţelesuri, plutirea în nimic,/ cu scheletul nefiinţei, gură în gură,/nu mai există. pe urmă nu mai este nici un pe urmă /dar nici vreun acum, şi nu mai este nici moarte"... Deăşirea trecerii şi sesizarea fenomenologicului în oglindă, a lipsei morţii, trangresează existenţialul într-un mod absolut, nihilistic, în nimicul heideggerian şi în profeticul nitscheian şi aceasta din cauză că Mircea Ivănescu eludează sau pierde din vedere intenţionat coexistenţa materială şi spirituală, energiile vitale cojugate în eternitatea universalului ... 

     În cântul 2, poetul reflectează asupra finitudinii  şi se situează convenţional  în adâncimea entropiei sale , se oglindeşte ca un existent în ea, suportând, tot convenţional, stadiile entropice a descompunerii materiale a entivului, mediate de alte entităţi, fără a face vreo referire la traiectul spiritual, la vectorii  optici şi sonici ai permanenţei ritmate a spiritului în materie, pe care îl va culisa acum cu ironie şi mult rafinament abscons - reflexiv şi fenomenologic, spiritul luând forma streotipică universală a autoreflexivităţii metamateriale, odată cu aceeaşi materie a oricărei entităţi din universal, dar disipată în mineral de un existenţial metafizic, de un tot biotic (furnici...).  De această dată, depăşirea trecerii, are loc în alte contururi imaginare cu structure logice, configurări ale coexistenţei spirit-materie transfigurate prin prisma şi în oglinda nevăzutului şi subînţelesului cartezian şi neoraţionalului karlpopperian, într-o semantică fiinţială a luminii în umbre şi a limitării acesteia în contururi sepulcrale...:  " dar moartea este o revedere totuşi /– însă de partea aceasta a ei, cel care rămâne îşi deschide/ ochii deodată – (şi ceea ce vede atunci/ dacă are să uite vreodată, un popor nevăzut de furnici /îi va muşca ochii, şi nu vor mai vedea ochii lui după aceea/ decât contururi). cel care a privit moartea/luând chipul unei fiinţe – vede din nou/ ceea ce nu s-a văzut niciodată de la facerea lumii,/ ceea ce se vede mereu – şi oricât de repede/ şi-ar acoperi ochii – oricât de tare /ar gâfâi, să-şi acopere asurzitoarea lumină a tăcerii/ din ochi, din urechi – ceea ce a văzut el atunci/a fost înfăţişarea adevărată, a fost/ – dar adevărul nu mai înseamnă aici nimic –/ a fost ceea ce se priveşte pentru întâia data /şi fără urmare".

      În cântul 3,   Mircea Ivănescu reface scena morţii din primele două cânturi, aducând, de această data, în acelaşi plan, la condiţia de travaliu al morţii, la care se participă , în  aceeaşi măsură , cu comunitatea în sentimente  şi în simţ cu muritorul şi cei care îi asistă acestuia  moartea lentă, fiindu-le induse acestora starea de anxietate şi stările spasmodice ale celui angajat în actul morţii, în desacralizarea sa exitenţială, asistenţii preluând de la acesta testamentary şi simţind, deopotrivă cu muribundul, trecerea în reflexivitate, în oglindă, pierderea timpului, luminii, cromaticii, cinematicii gestice, muzicii din auz sustituită cu neauzirea,  pierderii  contururilor formelor... Recuzita nu este  sacerdotală, dar este descrisă ca fiind mult mai variată  şi  mai revelatoare în viziunea metafizică , de mediere a actului întrării în moarte şi ireductibilă spaimei induse, decât cea  pe care  autorul acestei treceri în nefiinţă o uzitează cu un rafinament auctorial specific acestuia în primele două cânturi,  în versurile:  " ... se intră greu în moarte? uneori/ se trece atâta de greu prin paloare – rămâne /pe obrazul cel de alături o spaimă care decolorează/trăsăturile, şi le coboară în cearcăne, şi ochii măriţi/ nu mai aud răspunsul, şi caută, caută./ pe urmă, paloarea rămâne, aşa cum la bolnavii de cord /obrazul, fruntea capătă o paliditate care nu e/ a spaimei – căci prin spaimă treci, şi apoi respiri –/dar lumina aceasta de ceară stă. se moare încet,/ desigur, pentru că mâna este obişnuită să încerce/mereu câte un gest, pentru că ochiul vede mereu –/ chiar şi nemişcare. şi chiar/ şi întunericul care se lasă – şi înconjoară totul./ şi, de fapt, mai e ceva în trupul acesta atât de ostenit,/că nici nu mai simte trecerea timpului – mai este ceva/ care simte lumina, şi bucuria, şi pierderea oarbă a contururilor/şi care mai vrea să mai treacă ceva din toate acestea/ gesturile care să înconjoare obiecte – şi ochii să vadă/ şi trupul întreg să respire. mereu, în timp ce un om,/ sub flacăra palidă care i se aşează pe faţă/ trăsăturile i se schimbă, mai caută încă./ şi pe urmă când, în sfârşit, chipul se opreşte, şi nemişcat/ aşteaptă acum veşnicia .."   Dar spaima interioară, pe care o excamotează aparent în neantul fiinţei  muribunde, prin pierderea formală a identităţii, o simt şi o percep fiinţele de alături, într-o diminuare şi ştergere treptat a legăturilor de viaţă cu entivul diagenetic, rămânând, touşi, ca o prezenţă chiar şi entropică, în spaimă, în acelaşi drum de finalitate, tenebros, ce-i drept,  mai întârziat decât al muribundului, spre nefiinţă şi spre a fi preluată categorial, în ultima instanţă, această spaimă, de universalul în care morţii rămân în eternitatea lor tineri, prin structura relativ plană a universalului,  în versurile: "– nici atunci / nu s-a terminat totul. căci spaima care ne-alungă / în noi înşine când privim nemişcarea aceasta, ne fugăreşte / până când ne auzim chinuiţi respirând, spaima aceasta/ o mai bântuie pe fiinţa de alături, întinsă într-un lent/ pat doar cu câteva flori, cu tremurul luminii mate/ şi cu tăcerea pe care, vezi, nimic n-o mai sparge. spaima aceasta/înseamnă că nimeni nu moare, cel puţin încă un timp,/câtă vreme ţi-e frică privindu-i pe cei care au murit./ şi poate că aşa e mai bine. se moare greu. nemişcarea,/tăcerea, lumina gălbuie şi spaima –/ochii închişi, adânciţi, buzele strânse, decolorate,/– toate acestea sunt semne. dar moartea rămâne/şi în cei care sunt încă vii şi privesc. şi moartea, în cei vii,/ nu mai e nemişcarea – chiar dacă a spaimei desigur./  moartea e o lumină decolorată. privirea spre ea/ e şi frică şi flacără scurtă – mată, gălbuie – şi oarbă/ aşezare de vorbe.", lirica erotică şi accentele pasionale, fiind eliminate din contextul

   Poemul acesta, intitulat  " despre moarte ca revedere", se constituie un exerciţiu de raţionalitate entropică a poetului Mircea Ivănescu  la integrala  morţii cu termeni valizi de finalitate, a căror soluţii  narate cu rafinament şi discernământ de către autor se regăsesc  conturate algorilmat în spaţialitatea armoniilor leibniziene ale trecerii, ca revedere, în versurile sale reuşite gnomic şi stilistic, în aria Universalităţii! Gheorghe Apetroae, Sibiu. 

 

 

LITERATURA, Mircea Ivănescu, " despre moarte ca revedere",Gheorghe Apetroae, Sibiu, comentarii la poem...

 

 LITERATURA,   Mircea Ivănescu, " despre moarte ca revedere",

             Gheorghe Apetroae, Sibiu, comentarii la poem...

 

   Îmbătaţi de balsamul carnalic al "rozelor" care îşi ascund cu dibăcie şi  mult tact, sub anatasul frunzelor înserate  pe  ramul ancheriu al trandafirului seducător, spinii alunii ai finitudinii , mulţi dintre muritori, precum  Rainer Maria Rilke, îşi asistă, de mult timp şi îşi vor asista, şi de aici, încolo, neputiincioşi, natura propriului asasinat !  Mircea Ivănescu , atât cât l-am cunoscut, nu se raporta la apocaliptic şi la spaţialitatea tenebrelor ci  numai la prezentul estetizant, iar dialogul cu acest mare scriitor şi  poliglot în întâlnirile colocviale din Sibiu se rezumau, în afara aspectelor axiologice de analiză şi critică literară curente cu penetrare asupra scrierilor prezente atunci în lirica şi proza sibiene, deci,  numai la ierarhizarea socială şi morală a entivilor politici, pentru care manifesta ironii şi dezavuări exprimate în parabole şi exerciţiţii anecdotice, cu o pasiune de gazetar... Intervenţiile şi scrierile sale nu sugerau, în nici un fel, trecerea unei conştiinţe  în cadrul categorial al finalităţii cum este descrisă în acest poem în versuri încărcate de epic, cu aplomb eseistic şi sculptate stilistic în necrologul de faţă,  intitulat " despre moarte ca revedere".  Aici, descrierea finalităţii fiinţiale este realizată cu omniscienţă, printr-un discurs dantesco-kafkean cu extensii metafizice în parabole, liricizant şi exprimă fiziologia unor proprii intuitii asupra trecerii în nefiinţă a entivului văzut de autor ca substituient nespiritualizat în actul pur fenomenologic al trecerii, act final pe care autorul  încearcă să-l nareze ceremonial, să-l demitizeze şi să-l descrie cu vocaţie de adevăr, versificându-l în cele trei cânturi tanathice.

        În cântul 1 descrie, în rit sacerdoţial, diagnoza metamorfică a biosului în nefiinţa prezentă prin starea ireversibilă a drumului spre moartea pe care o abordează cu o analiză de necrolog scientist neopozitivist în expresie lirică şi o statuează pe soclul tragismului şi nihilismului, invocat în versurile: "sigur că nu este adevărat. Murind / nu revezi pe nimeni – moartea este un val lung / care te poartă cu ochii închişi – şi te leagănă –"...

    Iată ultimul parcurs încărcat cu semantica horcăielilor spasmodice şi cu  extensii metafizice în depăşirea limitei biotice, până la care se poate localiza şi aborda entivul pe axa logosului ierarhizat social, moral şi stilistic, ca  speţă biologică în căutarea atemporalităţii limitei pitagoreice, pe care o previzionează, desluşind limita perathică a tanathosului în uitare, acea categorie existenţială a universalului expusă în versuri, precum: " şi la început e un somn, şi pe urmă o uitare –/ şi pe urmă timpul îşi pierde orice înţeles,", grăbindu-se , pe această cale, a ajunge acolo unde “  este numai o linişte (metafizică, în oglinda neuitării, n.n.), care se întoarce asupra ei şi în ea înseşi / cu un singur ecou – şi acela e-un nimb".  De fapt, este calea gândită de autor înspre tăcerea suverană a entivului, şi nicidecum o aură evidentă a eternităţii spiritului său, pe care, Mircea Ivănescu îl tratează cu ironie şi, poate,  cu superficialitate, îl eludează, acceptând ritualic doar banala flacără de convenţie în locul eternei eruperi: "ca flacăra lumânării – şi pe urmă lumina / îşi pierde orice înţeles – ".  Apolinicul devine, astfel, difuz şi este substituit antinomic cu teluricul, materia îşi pierde spiritul sub aspectul intelectiv gnomic şi vizionar... Se parcurge pe axisul fiinţial, o ultimă treaptă intelectivă a fiinţării parmenidice, cea a cognoscibilului humeian ca treaptă metafizică spre o altă categorie existenţială universală, tăcerea, abordată în sensul nihilist - apocaliptic:  "... şi pe urmă tăcerea/ îşi lasă deoparte înţelesul – şi suspendat /în ceva care nu mai are vreun înţeles – şi nimic pe urmă, nici / descărnarea de înţelesuri, plutirea în nimic,/ cu scheletul nefiinţei, gură în gură,/nu mai există. pe urmă nu mai este nici un pe urmă /dar nici vreun acum, şi nu mai este nici moarte"... Deăşirea trecerii şi sesizarea fenomenologicului în oglindă, a lipsei morţii, trangresează existenţialul într-un mod absolut, nihilistic, în nimicul heideggerian şi în profeticul nitscheian şi aceasta din cauză că Mircea Ivănescu eludează sau pierde din vedere intenţionat coexistenţa materială şi spirituală, energiile vitale cojugate în eternitatea universalului ... 

     În cântul 2, poetul reflectează asupra finitudinii  şi se situează convenţional  în adâncimea entropiei sale , se oglindeşte ca un existent în ea, suportând, tot convenţional, stadiile entropice a descompunerii materiale a entivului, mediate de alte entităţi, fără a face vreo referire la traiectul spiritual, la vectorii  optici şi sonici ai permanenţei ritmate a spiritului în materie, pe care îl va culisa acum cu ironie şi mult rafinament abscons - reflexiv şi fenomenologic, spiritul luând forma streotipică universală a autoreflexivităţii metamateriale, odată cu aceeaşi materie a oricărei entităţi din universal, dar disipată în mineral de un existenţial metafizic, de un tot biotic (furnici...).  De această dată, depăşirea trecerii, are loc în alte contururi imaginare cu structure logice, configurări ale coexistenţei spirit-materie transfigurate prin prisma şi în oglinda nevăzutului şi subînţelesului cartezian şi neoraţionalului karlpopperian, într-o semantică fiinţială a luminii în umbre şi a limitării acesteia în contururi sepulcrale...:  " dar moartea este o revedere totuşi /– însă de partea aceasta a ei, cel care rămâne îşi deschide/ ochii deodată – (şi ceea ce vede atunci/ dacă are să uite vreodată, un popor nevăzut de furnici /îi va muşca ochii, şi nu vor mai vedea ochii lui după aceea/ decât contururi). cel care a privit moartea/luând chipul unei fiinţe – vede din nou/ ceea ce nu s-a văzut niciodată de la facerea lumii,/ ceea ce se vede mereu – şi oricât de repede/ şi-ar acoperi ochii – oricât de tare /ar gâfâi, să-şi acopere asurzitoarea lumină a tăcerii/ din ochi, din urechi – ceea ce a văzut el atunci/a fost înfăţişarea adevărată, a fost/ – dar adevărul nu mai înseamnă aici nimic –/ a fost ceea ce se priveşte pentru întâia data /şi fără urmare".

      În cântul 3,   Mircea Ivănescu reface scena morţii din primele două cânturi, aducând, de această data, în acelaşi plan, la condiţia de travaliu al morţii, la care se participă , în  aceeaşi măsură , cu comunitatea în sentimente  şi în simţ cu muritorul şi cei care îi asistă acestuia  moartea lentă, fiindu-le induse acestora starea de anxietate şi stările spasmodice ale celui angajat în actul morţii, în desacralizarea sa exitenţială, asistenţii preluând de la acesta testamentary şi simţind, deopotrivă cu muribundul, trecerea în reflexivitate, în oglindă, pierderea timpului, luminii, cromaticii, cinematicii gestice, muzicii din auz sustituită cu neauzirea,  pierderii  contururilor formelor... Recuzita nu este  sacerdotală, dar este descrisă ca fiind mult mai variată  şi  mai revelatoare în viziunea metafizică , de mediere a actului întrării în moarte şi ireductibilă spaimei induse, decât cea  pe care  autorul acestei treceri în nefiinţă o uzitează cu un rafinament auctorial specific acestuia în primele două cânturi,  în versurile:  " ... se intră greu în moarte? uneori/ se trece atâta de greu prin paloare – rămâne /pe obrazul cel de alături o spaimă care decolorează/trăsăturile, şi le coboară în cearcăne, şi ochii măriţi/ nu mai aud răspunsul, şi caută, caută./ pe urmă, paloarea rămâne, aşa cum la bolnavii de cord /obrazul, fruntea capătă o paliditate care nu e/ a spaimei – căci prin spaimă treci, şi apoi respiri –/dar lumina aceasta de ceară stă. se moare încet,/ desigur, pentru că mâna este obişnuită să încerce/mereu câte un gest, pentru că ochiul vede mereu –/ chiar şi nemişcare. şi chiar/ şi întunericul care se lasă – şi înconjoară totul./ şi, de fapt, mai e ceva în trupul acesta atât de ostenit,/că nici nu mai simte trecerea timpului – mai este ceva/ care simte lumina, şi bucuria, şi pierderea oarbă a contururilor/şi care mai vrea să mai treacă ceva din toate acestea/ gesturile care să înconjoare obiecte – şi ochii să vadă/ şi trupul întreg să respire. mereu, în timp ce un om,/ sub flacăra palidă care i se aşează pe faţă/ trăsăturile i se schimbă, mai caută încă./ şi pe urmă când, în sfârşit, chipul se opreşte, şi nemişcat/ aşteaptă acum veşnicia .."   Dar spaima interioară, pe care o excamotează aparent în neantul fiinţei  muribunde, prin pierderea formală a identităţii, o simt şi o percep fiinţele de alături, într-o diminuare şi ştergere treptat a legăturilor de viaţă cu entivul diagenetic, rămânând, touşi, ca o prezenţă chiar şi entropică, în spaimă, în acelaşi drum de finalitate, tenebros, ce-i drept,  mai întârziat decât al muribundului, spre nefiinţă şi spre a fi preluată categorial, în ultima instanţă, această spaimă, de universalul în care morţii rămân în eternitatea lor tineri, prin structura relativ plană a universalului,  în versurile: "– nici atunci / nu s-a terminat totul. căci spaima care ne-alungă / în noi înşine când privim nemişcarea aceasta, ne fugăreşte / până când ne auzim chinuiţi respirând, spaima aceasta/ o mai bântuie pe fiinţa de alături, întinsă într-un lent/ pat doar cu câteva flori, cu tremurul luminii mate/ şi cu tăcerea pe care, vezi, nimic n-o mai sparge. spaima aceasta/înseamnă că nimeni nu moare, cel puţin încă un timp,/câtă vreme ţi-e frică privindu-i pe cei care au murit./ şi poate că aşa e mai bine. se moare greu. nemişcarea,/tăcerea, lumina gălbuie şi spaima –/ochii închişi, adânciţi, buzele strânse, decolorate,/– toate acestea sunt semne. dar moartea rămâne/şi în cei care sunt încă vii şi privesc. şi moartea, în cei vii,/ nu mai e nemişcarea – chiar dacă a spaimei desigur./  moartea e o lumină decolorată. privirea spre ea/ e şi frică şi flacără scurtă – mată, gălbuie – şi oarbă/ aşezare de vorbe.", lirica erotică şi accentele pasionale, fiind eliminate din contextul

   Poemul acesta, intitulat  " despre moarte ca revedere", se constituie un exerciţiu de raţionalitate entropică a poetului Mircea Ivănescu  la integrala  morţii cu termeni valizi de finalitate, a căror soluţii  narate cu rafinament şi discernământ de către autor se regăsesc  conturate algorilmat în spaţialitatea armoniilor leibniziene ale trecerii, ca revedere, în versurile sale reuşite gnomic şi stilistic, în aria Universalităţii! Gheorghe Apetroae, Sibiu. 

 

 

Literatura: Un alt trandafir albastru, Gheorghe Apetroae, Sibiu

UN  ALT  TRANDAFIR  ALBASTRU

Gheorghe Apetroae,Sibiu

Bolnav e cerul de furtuni, în El, sedus,

îl culci în pat lazur de realgar curat:

cu bolta-n sinea Lui în văluri de brocart

şi-n nori- recif de stele-turmaline roze

cu chip de raze-n celestin şi rubinii, în zori

l-ascunzi în roua lor, înrourând trăiri-

să-şi crească-n vreri iubirile -n magii,

jertfind tremolei pajişti stelele în stei -

cuvinte aprinse prinse în corole roze...

pe-nzăpeziri turcoaz - carnalic în plăceri,

din cupa de prasen ambrozia ţi-o sorbi:

sărutul roz şi plin al sincerei bacante

cu sânii alunii rotunzi ai Lunei  reci-

fierbinţi, eliberaţi  de fulgerări azure -

e seva lor, din El, albastrul stelei roze...

sperând sorbiri, l- aduni flori în bucchet,

parfumul le respiri petalelor din cugetul

pătruns de necuprins în sine-gând aprins

din reci, în ei, stelari-albaştrii crini crisali

pe-alei adânci beţive de narcoze…!

plăcerea altui necuprins o simţi şi tu,

dorit de vindecări, de singuratic astru:

rozie albă roză în sinele albastru...!