sâmbătă, 30 mai 2015

Fălticeni, templu al adolescenţei, Gheorghe Apetroae, Sibiu


 

 


FĂLTICENI, TEMPLU  AL  ADOLESCENŢEI - Gheorghe Apetroae, Sibiu


    Identitatea Fălticenilor cu cetatea de seamă a spiritului cultural moldav, devenită naţională, avea să se desăvârşească cu timpul, după cum era şi de aşteptat, ca una dintre cele mai înalte locaţii şi mai solare vârfuri ale culturii şi ştiinţei româneşti. Aceasta se fundase şi se înălţase în cea mai mai mare parte pe rosturile unei populaţii admirabile, bonomă,  primitoare şi pe şcoala ei aleasă, pe tradiţiile de civilizaţie cultural- spirituale ale oraşului cu reverberaţiile acelei „Civitas moldaveniensis”. Fălticeni este aşezarea recunoscută de istoria Europei cu numele iniţial de Baia - ca cel mai mare oraş de la răsărit de Carpaţi, până la 1467,  la numai câţiva kilometri în apus-miazăzi de Fălticenii de astăzi şi eclipsată acum de aşezarea Fălticenilui, rămânând astăzi doar o simplă aşezare...  De remarcat că spiritul civilizator al acelei vechi aşezări, Baia, cândva capitală a cnezatului şi apoi a voivodatului Moldovei, avea să se translateze în spaţialitatea Fălticeni şi să se rezidească cu rapiditate, în ultimele două veacuri, pe o altă paleolitică vatră, ca o nouă şi trainică cetate... Această reînnoită cetate nu era alta decât Fălticeni, un templu de frumuseţi naturale şi spirituale ale cărei portaluri citadine erau însorite de spiritul cultural al corifeilor ei, coloane verticale de spirit civilizator, pleiada de titani ai ştiinţei şi culturii române, în număr, în înălţime şi în strălucire ca niciunde în lume, coloane gigant pe care avea a se sprijini bolta azură a acestui fascinant fort cultural naţional . Ei, prin operele izvodite din plămădiri ancestrale, din cunoaşterea modernităţii culturale naţionale şi europene şi din mitul fălticenean aveau să ajungă coloane de rezistenţă ale culturii ştiinţei şi spiritualităţii naţionale, inexpugnabile...
Prin ei, cetatea Fălticeni a devenit, prin excelenţă, spirituală şi culturală, prin ei a căpătat dimensiuni celeste, s-a fortificat o cetate culturală naţională... De aceea , la Fălticeni, cerului său demiurgic şi stelelor lui strălucitoare, sacre, îi stau deschise în chip sărbătoresc porţile veşniciei sale spirituale, pentru a recepta astral şi a se nutri numai de aici, de la Fălticeni, cu spiritul vieţii pure, providenţiale, celeste. De aceea, strălucirea de templu a fost dată de fiecare dintre ei, de titanii săi spirituali, pilonii mari ai constelaţiei artelor, culturii şi ştiinţei româneşti, emerşi din rădăcini apoteotice sau crescuţi până la cer din seva şi luminile Liceului „Nicu Gane”, şcoala cea mare a Fălticenilor, artifact cu irizări naţionale sau pe alte colţuri de lume copleşite de lumina productelor sale de cultură şi ştiinţă românească, cu reverberaţii universale.... Şi nu întâmplător, „George Călinescu situa pe Fălticeni între cele mai bogate tezaure spirituale ale poporului român, după Bucureşti şi Iaşi... Raportat, însă, la numărul de locuitori, Fălticeni se situează pe primul loc în România... Oraşul a format 16 academicieni, 12 generali, 60 de doctori în cultură şi ştiinţă (Fălticeni, Wikipendia, 2014)” şi, cu mine, cred a fi 61..

      Dintre aceştia, cu graţia şi veneraţia, cuvenite, voi aminti doar pe scriitorii: Nicu Gane, Maria Cantacuzino, Matei Milu, Nicolae Istrati, Nicolae Beldiceanu, Ion Creangă, Ion Dragoslav, Mihai Sadoveanu, Vasile Savel, Anton Holban, Horea Lovinescu, Vasile Lovinescu, Aurel George Stino, Virgil Tempeanu, Nicolae Labiş (Mălini), Nicolae Jianu, Mihai Şerban, Grigore Ilisei, Elena Ştefoi (Moişa-Suseni, Boroaia, consăteană şi nepoata mea din partea mamei), Doru Viorel Ursu, Timotei Aioanei, Mioara Gafencu, Gheorghe Miserciu, Alexa Paşcu ş.a., pe scriitorii, criticii şi istoricii literari: Mihai Gafiţa, Eugen Lovinescu, Monica Lovinescu, Alexandru Lambrior, Teodor V. Ştefaneli, Virgil Tempeanu, Constantin Ciopraga, Ştefan S. Gorovei, Nicolae Sturzu ş.a., pe folcloriştii: Arthur Gorovei, Mihai Lupescu, Alexandru Lambrior, Serafim Ionesci, George Popa, Alexandru Vasiliu-Tătăraşi, Gheorghe Fira, Gheorghe T. Kirileanu ş.a, pe actorii: Matei Millo, Jules Cazaban, Grigore Vasiliu Birlic, George Adamachi ş.a., pe sculptorii: Ion Irimescu, Vasile Vasiliu Folti ş.a., pe muzicienii Valentin şi Ştefan Gheorghiu, artistul bariton Alexandru Alger, tenorul Teodor Ailincăi ş.a., pe muzicologii Constantin Brăiloiu şi George Adamache ş.a., pe pictorii: Aurel Băeşu, Ştefan Şoldănescu, Dimitrie Hârlescu, Mihai Cămăruţ, Dimitrie Loghin, pe profesorul muzeograf Vasile Ciurea ş.a., pe oamenii de ştiinţă, academicienii Dimitrie Leonida, Mihai Băcescu, Petre Jitaru, Nicolae Grigoraş, Constantin V. Urechia şi Constantin Ciopraga.

      M-am desprins cu greu de lumile de basm ale copilăriei mele şi la 1960 am ajuns în Fălticeni, în această cetate, după cum am relevant-o mai sus, înalt culturală, în urbea pe care eu o descopeream acum, cu mult mai târziu decât fraţii mei şi alti prieteni din copilărie. Pentru că aceştea îl invadau nerăbdători în fiecare an, în Iulie, la târgul tradiţional, la bâlciul organizat aici ca un blazon al mercantilismului fălticenean şi al împrejurimilor, de ” Sânt-ilie” (Sfântu Ilie). Era aceasta, cred, o întârziere a mea în a-l cunoaşte, cauzată nu numai de romantismul meu genuin, o stare ce-mi da o notă de sensibilitate infantilă permanentă, de sfiiciune şi de fragilitate, dar şi din cauza grijei ce o purtau pentru mine părinţii, pe un fond de neîncredere în zborul de lângă ei, considerând că până atunci încă nu venise timpul de a mă lăsa nesupravegheat în mijlocul străinilor şi în vacarmul iarmarocului . Mă detaşa această stare de cotidian, încă de atunci, de lucrurile şi de evenimentele care mi se păreau umane, naturale dar mult prea banale faţă de crezul şi trăirile mele speciale, o condiţie proprie care m-a despărţit, ca să zic, atunci , într-un anumit fel, şi acum, de restul lumii! Şi,  de aceea,  nu reuşeam să garantez încă intrarea în vâltorile unei lumi necunoscute, motiv de reţinere a părinţilor de a mă lăsa să plec cu grupul de copii la o asemenea distanţă, de 20 de km, în jocul străinilor, al tuturor posibilităţilor, în lumea întâmplărilor...

       Cu siguranţă că i-am căutat pe Fălticeni, cum şi ei pe mine, din fragedă copilărie, dar nu ne-am găsit decât la vremea când mi se impunea o instrucţie şcolară superioară...

       Acest lucru avea să se întâmple când încă nu aveam 14 ani împliniţi, iar întâlnirea cu urbea, de care repede m-am îndrăgostit, a fost fericită... A fost urmarea începutului vieţii de licean şi şansa mea de a-l adora şi de a-l venera pentru tot restul vieţii... Se întâmpla aceasta, cum am mai spus, în vara anului 1960. Momentul era datorat înscrierii mele la examenul de admitere la cel mai bun liceu din acest oraş, la „Nicu Gane”... Această şcoală era recunoscută pentru rigorile sale educativ - morale şi pentru nivelul înalt de instrucţie şcolară, pot spune, intelectuală, pe care o presta magiştrii săi recunoscuţi în Regiunea Suceava şi la nivel naţional... Liceul era denumit atunci, efemer, „ Şcoala medie nr. 1 Fălticeni”, cu toate că pe frontispiciul clădirii era îcrustat adânc şi tuşat în frescă : „Liceul Nicu Gane” şi aşa a redevenit, ca să rămână aşa pentru totdeauna...
      Pot să spun că văzusem înainte de Fălticeni şi alte oraşe din zonă, ocazionat de prezenţa mea în ansamblul coral al gimnaziului din Boroaia, gimnaziu al cărui elev am fost în perioada 1957-1960. Acest ansamblu coral era dirijat atunci de profesorul de geografie, cel care era şi un talentat muzician, Mihai Boleac. Acest mare dascăl, perfecţionist în specialitatea sa, era prea sever cu elevii şi se purta tot timpul, la acei ani, în costum naţional, cum se purta şi marele învăţător V. Tomegea. Vorbind de Vasile Tomegea, acesta a fost între cele două războaie mondiale unul din reprezentanţii judeţului Baia cu capitala la Fălticeni în parlamentul ţării, un mare pedagog şi unul dintre conducătorii „Societăţii culturale Nicolae Stoleru”, societate din care facea parte şi fratele mamei, Pascu Condur, profesor atunci la Storojeneţ, astăzi un oraş în teritoriul Ucrainei. Unchiul meu a decedat la numai 28 de ani, fiind recunoscut ca un om de înaltă cultură şi un mare artist de către intelectualitatea suceveană, pentru cultura sa, spiritualitatea adâncă şi pentru sufletul său naţional. Revenind la Vasile Tomegea, acesta a condus în Boroaia, ca redactor şef, revista „Vestitorul satelor”, revista care se tipărea la tiparniţa Mănăstirii Neamţ şi la care publicau în perioada interbelică unii dintre cei mai mari scriitori ai vremii, precum: Alexandru Vlahuţă, I. Agârbiceanu, Dimitrie Gusti, M. Sadoveanu, Simion Mehedinţi, George Topârceanu, Nicolae Iorga, Camil Petrescu, folcloristul S. Kirileanu , Arthur Gorovei, Ştefan O. Iosif, Dimitrie Anghel ş.a.. Învăţătorul Vasile Tomegea, pe care l-am cunoscut târziu, la vârsta senectuţii sale, a fost un exponent al românismului genuin şi un corifeu al marilor evenimente culturale din această parte a ţării, reuşind să le acorde acestora solemnitate şi un statut cultural românesc, naţional... Cu ansamblul coral condus de profesorul V. Boleac am participat la mai multe concursuri între ansamblurile corale şcolare din fosta regiune Suceava şi m-am bucurat, alături de profesor, de toţi colegii- membri ai ansamblului de succesul nostrum- pentru onoarea meritată de a ocupa tot timpul, primele locuri între ansamblurile corale gimnaziale ale regiunii Suceava, în această frumoasă competiţie muzicală şcolară... Cu această ocazie, am avut posibilitatea să vizitez oraşele Gura Humorului, Câmpul Lung Moldovenesc, Rădăuţi şi numai în trecerea cu autobuzele am văzut Fălticenii şi Suceava... Cunoscusem bine, între timp, şi oraşul Tg. Neamţ. Dar nici unul dintre aceste oraşe, cu tot pitorescul şi tot farmecul lor arhitectural - edilitar patriarhal, caracteristic acestei părţi din ţara Moldovei, nu reuşiseră să-mi transmită trăiri şi legături atât de adânci- monolitice, aşa cum a reuşit, cu spiritul său cultural-urban, cu obârşia sa de la anul 1200, cu multele sale amprente istorice şi , de ce nu, romantice, oraşul cel care mă fascinase de la primul contact cu el, denumit, la

început, TârgulŞomuzului, Fălticenii!…

    - Dar ce să vă spun?.. Şi la acea vreme, şi în noua mea ipostază locatorie citadină, în care încercam cu pretenţiile mele de licean, de a-mi identifica persoana în comuniunea cu urbea, şi de care mă simţeam chiar răsfăţat, să nu credeţi că m-am putut separa definitiv de locurile natale, de acel spaţiu  mirific, paradiziac cu care mă consideram până la acea vreme contopit definitiv, de rădăcinile mele fizice funciare , de paternitatea legăturilor sufleteşti, atât de strânse de primele locuri pe care le sălăşluiam copil şi de unde  încercam a scruta tainele de lumină ale cerului mereu în azur- citrin, în corindon şi în cinabru crisoberil, de enigmele teluricului pământesc căruia i-am supt anilor mei, seva şi de anatasul fluorin al câmpului roditor, de aproapele vârfurilor munţilor albaştri...,de tainele pe care multe mi le explicam şi prin care desluşeam sensurile fiinţării în limitele unei înţelegeri şi cunoaşteri de atunci, universale!... Pentru că din anii de atunci nu puteam decât să ascult cum îmi susură arhetipal izvoarele anotimpurilor pe povârnişul căutărilor, răstignite, sângerând primăverile prin fiecare rază, cântecele aştrilor, mai întâi în zambile, în forziţii şi narcise, apoi în magnolii, crini şi trandafiri … Pentru că din anii de atunci, tot cobor , ca şi acum, pe lunci stelele, a le păstori în portocaliul de sânzâiene, cochetând cu certăreţul Eol şi batjocorind cugetul adânc al stâncilor prăbuşite-n pârâul pe care l-am coborât deseori în stihuri, cu ritmuri din ele cioplite, stropindu-le cu amintirile ploilor de aprilie şi ascultând simfoniile albe ale zefirului cu melodica uverturii de ne-nceput, în bemolii gravi ai cerului... Iar acum, nu mai pot decât să îngrop toţi acei frumoşi ani, alături de trilurile ciocârliei, împreună cu primăverile şi cu fluturii albi, negrii, verzi şi rubinii ucişi de grindina verii, dezgropând de sub albaştrii trandafiri rămaşi înfloriţi în copilăria simbolurilor..., amintirile şi aşteptările..., bucurându-mă de tot acel timp, acum beat şi de mine, fără habar!

       Pentru că mă simţeam prea vinovat de părăsirea satului de lângă munţi, ”Susenii Moişii”, o stea de vis fericit şi înflorit pe zare în constelaţia Boroaiei şi tot voiam să-i spun că nu l-am trădat şi că trebuie să ştie de statornicia mea pentru el, că îl voi iubi mereu, aşteptându-i chemarea de întoarcere spre a-i răspunde cu permanenţa revenirii în frumuseţile şi spiritul locurilor natale, ca ... să râd, să cânt lângă izvoare, de flori albastre-drăgostit, să mă alin, susurul lin, cu taina cerului senin, să mor un tânăr crin sălbatic... …
       Dar tot de atunci, de la 1960, port vie imaginea Fălticenilor în care intram pentru prima dată cu un gând triumfal, de viitor licean... Reţin perfect plecarea din strada Suseni, drumul de la Moişa, prin Boroaia, până la Fălticeni, în alergarea unei maşini Molotov pe străzile principale ale Moişii şi Boroaiei, apoi pe şoseaua Neamţului, prin Boroaia, până la Praxia,  peste podul lung şi şubred, atunci de lemn, extrem de periculos de trecut peste cursul învolburat şi ameţitor al râului Moldova şi apoi, până la Fălticeni, pe Şoseaua Naţională, de legăură a Sucevei cu Bucureşti, pe calea Romanului.

      Călătoream tăcut şi cuprins de emoţiile părăsirii locurilor Susenilor, dar şi de noi idealuri adolescentine, în cabina acelui autocamion “Molotov” încărcat la refuz cu buştenii groşi şi lungi exploataţi din pădurea de brazi de sub muntele Pleşul, călătoream în cabina îmbălsămată cu miresme de răşini emanate de scoarţa încă verde a buştenilor  cu care era încărcată la refuz maşina, în balsamul de răşini întrat odată cu praful răscolit de roţile maşinii în frecvente balansări, prin închiderile neetanşe ale cabinei... Era la vremea acelor Sovromuri care gestionau despăgubirile de război, ploconul pe care trebuia să-l dea România, Sovieticilor, ca despăgubiri de război şi care deschiseseră mari exploatări forestiere ce devorau mai toate pădurile diamantine, de basm, ale Bucovinei, din munţii Stânişoarei, din susul satului meu, cum şi al satelor învecinate, printre care Groşii, Moişa , Râşca , Suha şi Slătioara , până în apropierea Mălinilor lui Labiş şi tot mai departe, în Obcine...  De la exploatare, tot lemnul era transportat la Fălticeni şi apoi prelucrat în gaterele marelui combinat al Fălticenilor, produsele prelucrate fiind încărcate în vagoane şi transportate cu garniturile de vagoane, tot una după alta, în U.R.S.S.!

         Singur, ajuns şi coborât pe străzile acestui oraş, în acea zi memorabilă, m-am legat cu toată fiinţa de condiţia sa urbană, pentru mine, mai mult romantică şi, îndeosebi, culturală…
        Îmi amintesc, în primul rând de strada Unirii şi de casa d-rei Lucreţia Popoviciu , de acolo unde eram aşteptat cu o mare bucurie fraternă de surorile mele, cu câţiva ani mai mari de cât mine, Elena şi Emilia... Era casa în care locuiau surorile mele, atunci proaspete absolvente ale Şcolii Tehnice de Horticultură din Fălticeni, o şcoală care la momentul admiterii lor aceasta funcţiona ca liceu, dar care se transformase, numai după un an, într-un stil specific comunist, în şcoală profesională de maiştri horticoli...

       Ambele surori, închipuiri ale frumuseţilor divine, erau acum salariate la Staţiunea de Cercetări Pomicole “Tâmpeşti”, de lângă Fălticeni şi , în acelaşi timp, eleve la cursul seral al liceului “ Nicu Gane”, acolo unde urmam să susţin în următoarele zile examenul. În această casă am fost primit şi cazat cu multă ospitalitate, pe întreaga perioadă a examenului de admitere la liceu. Foarte aproape de această stradă era şi strada Sucevei cu liceul “Nicu Gane”, liceul la care am depus, în prezenţa celor două surori, în următoarea zi, dosarul pentru concursul de admitere. Am susţinut examenul şi am fost bucuros, în final, de a fi un reuşit, chiar şi cu note de mijloc!... Dar ce fericire putea fi mai mare decât aceea care venea de la faptul că eram acum în preajma surorilor mele dragi şi că reuşisem la liceul unde învăţau şi ele! Tineam atât de mult la ele, iar ele atât de mult la mine şi ne bucuram că eram acum din nou împreună...
       În cele câteva zile de şedere în Fălticeni am reuşit să străbat o însemnată parte din străzile sale şi să admir arhitectura construcţiilor... Mi-l amintesc bine. Era o aşezare cu străzile înguste, străjuite de multe construcţii vechi, dar cu înălţimi impunătoare, aglomerate, cele mai multe dintre ele, în zona centrală a urbei. Clădirile din partea de jos a străzii mari (Republicii) erau doar cu parter, în majoritatea lor vechi, tipice zonei, cu frontispiciile lipite între ele şi desfăşurate în adâncime, în sistem vagon, aşa încât prin podul lor puteai trece uşor, din una în alta şi întreprinde, aşa cum îşi propusese şi reuşise, de fapt, cu curaju-i recunoscut, în anii săi de liceu, tot la “Nicu Gane”, fratele meu mai mic, Titi...  Acesta, cu neastâmpărul şi curiozitatea ce-l caracteriza, ştiindu-le la el de mic, se urca deseori în podul locuinţei surorii mele, Emilia, care avea intrarea dinspre strada Ana Ipătescu şi întreprindea adevărate incursiuni temerare, de curiozitate exploratorie şi de provocare războinică într-o lume a miracolului adolescentin, prin podurile înguste şi alungite ale caselor evreieşti din lungul străzii Republicii... Aceste case erau compartimentate cu camerele din una în alta, în majoritatea lor locuite de evreii, nu puţini atunci în Fălticeni, cei care aveau amenajate magazine în camerele de la stradă, aşa zise dughene, în care se desfăşura tot comerţul oraşului, ori în care prestau tot felul de servicii... Este de ştiut că toate îndeletnicirile lor, de sigur nu puţine, erau numai cu scop profitabil, financiar. În spatele acestor spaţii de comerţ sau de servicii aveau camerele în care locuiau, în general neconfortabile şi insalubre. Şi mai pot să spun că, atunci când treceau din camera dugheanei, de la stradă în camera de locuit, la deschiderea uşii te loveau miasme pestilenţiale, un miros greu de usturoi şi de un iz specific, iar dacă se ţinea mai mult uşa deschisă, acest miros te ameţea, pur şi simplu...
        Şi, dacă străzile centrale ale oraşului mi se păreau atunci excesiv de aglomerate, în schimb străzile laterale, în principal cele situate în partea colinară a oraşului, amintind doar străzile: Ion Creangă, Ion Dragoslav, Ştefan cel Mare, Mihai Sadoveanu şi fosta stradă “23 August, acestea erau copleşite de construcţii cu un singur nivel, într-o arhitectură nicidecum urbană, ci tradiţional rustică. Aici, casele de locuit erau înşirate retras de la stradă, cu interspaţii libere largi între ele şi toate purtau în partea din faţă , până la gardul de la stradă, întinse şi vii covoare florale policrome... Te fascina irizările şi exotismul multicolor şi ador al corolelor care îmbălsămau din primăvară, până în târziul toamnei, aerul străzii... Florile alcătuiau acele linţolii policrome stelare cu frenezia culorilor de roşu, alb, roz şi albastru, în irizări fermecătoare...  Erau acele verduri înmiresmate ale urbei, ce nu lipseau acestor străzi din frăgezimea vernală, până în târziul rece al toamnei. In acelaş timp, în spatele caselor de locuit, după şurile de lemn şi bucătăriile de vară se răsfăţau, în soarele verii, puzderia livezilor cu pomii în foliaţii de anatas şi absint populate cu meri, peri, pruni, zarzări, cireşi, vişini, gutui şi nuci. Toţi pomii erau încoronaţi extravagant şi purtau în coroanele lor ninsorile primăverilor lungi, ninsori crisale de flori, care deveneau mai târziu policandrele împodobite de rodul auriu - rubiniu, ori de mărgăritarele perlate diamantin, de la începutul până în sfârşitul verii, în toamnă purtând veşmintele limonii şi hematice, grele de rodul facerii, cele mai multe din livezi fiind adunate pe uliţele din cartierul rustic al Rădăşenilor…
       Dar, după cum era de înţeles, tot de la început m-am cunoscut, cel mai mult, în această urbe cu strada cea mare a Fălticenilor, denumită „Republicii”. Acum o parte din aceasta  stradă, cea sudică, este încă nesistematizată, iar o altă parte, cea din centrul vechi al municipiului, este plină de construcţii noi, într-o arhitectură modernă cu o imensă verdură în mijlocul ei, în policromii de roze- rodosii, unde serile sunt îmbăiate de lumina lămpilor care par prinse de cerul îmbălsâmat de roze, partea de stradă denumită de edili şi de publicul fălticenean, impropriu, dar nu fără drept „ Faleza ” oraşului... Această porţiune de stradă, centrală, deşi era lipsită atunci de arhitectura construcţiilor moderne şi somptuoase de astăzi, la care s-a reuşit totuşi a se conserva multe dintre cele mai robuste construcţii, toate cu o arhitectură specific tradiţională fălticeneană şi e bine acest lucru, arăta, prin cele câteva ronduri de flori şi pâlcuri de trandafiri cu freneziile lor policrome, ca o nesfârşită alee dintr-un parc tixit în mozaicuri de culori naturale, îmbălsămată de parfumul puternic - îmbătător de roze… Era strada care reda atunci acel farmec specific, neobişnuit zilelor de duminecă fălticenene, care incita la promenadă pentru publicul fălticenean ales şi la întâlnirile între colegii şi colegile de la liceele oraşului, la acele prelungite plimbări, dar şi la multe întâlniri romantice, în care se înfiripau lesne prietenii, unele durabile, pe viaţă, ori incitau la speranţe, ori la visare!

      Dar, nu mai puţin atrăgătoare părea a fi, cum de fapt a rămas, strada Sucevei, strada răsfăţată de clădirea impunătoare a Liceului “Nicu Gane”.Această clădire monumentală, după câte ştiu de la fraţii, surorile, verii şi verişoarele tatălui meu, ar fi fost expropriată pe timpul cât primul ministru al Moldovei era scriitorul de sorginte fălticeneană, cărturarul ales , Nicu Gane, din ordinul domnitorului Mihail Sturza, la anul 1855, de la boierul Hartular, de origine austriacă. Tot de la aceştea am aflat că din acest austriac îşi trage descendenţa, prin străbunica dinspre tata şi familia mea... Clădirea naţionalizată adăpostea  de peste 100 de ani liceul „Nicu Gane”, acea instituţie şcolară care asigura, prin contribuţia magiştrilor săi şi a discipolilor, pe măsura acestora, pulsul ştiinţific şi nivelul unei instrucţii ştiinţifice, culturale şi paideice, de cea mai înaltă factură intelectuală, în spaţiul fălticenean...

         Prima zi la Fălticeni era să-mi fie, desigur, ziua de început al celui mai mare şi mai lung răsfăţ pe care putea să mi-l ofere acest oraş şi de a cărei infuzie în tot cuprinsul sufletului meu să mă bucur pe toată durata liceului, iar cu reverberaţiile pulsului său, prin excelenţă romantice, tot atât de adânci, la toţi anii din timpul facultăţii şi la tot restul vieţii mele!  Acest fapt l-am dedus atunci când întors, din nefericire, prin Fălticeni, tot mai rar, la Susenii Boroaiei, leagănul copilăriei mele, spre a le frânge de cer, plaiul, din alte locuri şi rosturi ale vieţii , din drumul cel lung al lumii fiinţei mele, mă simţeam un mereu aşteptat al urbei, un bine primit, într-un mare răsfăţ şi într-o mare siguranţă fizică, într-o vădită crestere sufletească ... De fiecare dată, făceam un fericit popas la surorile mele dragi, Elena şi Emilia, căsătorite în Fălticeni, cele care mă primeau întotdeauna cu multa lor bucurie fraternă... Mă încărcam cu duhul urbei, pe care-l sorbeam din sfântul ei graal şi de aici, cu bucuria şi nerabdarea de adolescent, îmi luam zborul spre Susenii mei natali, spre acolo unde mă aşteptau părinţii, acolo de unde încă şi acum mă caută anii copilăriei, casa, între livezile de rai ce-i râd sub povară, izvorul rece din deal, căzut pe uluce la florile mamei setoase să piară şi plopii în brâu la izvor, piramidali, paterni şi brazii prinşi de cer,...de strajă, brazii pe alei, părinţii mei în rătăciri de lut şi- acum îndrăgostiţi de zări!   Fugeam spre acolo unde, ca şi la Fălticeni, mă simţeam un primit aşteptat fericit al locurilor natale!  Imi găseam satul tot mai frumos, tot mai însorit şi tot mai primitor, templul de ieri al copilăriei mele, căruia , al lui , fiindu-i, lesne îi puteam vorbi: - ... am dor de ai copilăriei zei, de căutări prin primăveri şi cer, de vii privelişti pline-n taine, de cristic gând în stare a-ţi rosti de legămânrt şi a-ţi vibra eterna rechemare!... De aceea, vin la tine şi acum legat de cerul tău, un alergat de zare, îngenunchind la necuprinsu-ţi mitic de livezi stelare.., magia unui cer ascuns aici în oazele-i astrale!

      Da!.. Revenind la Fălticeni, întotdeauna, în trecere prin El, spre Boroaia, reuşesc să mă restitui acelor timpuri petrecute în el, din plin cu el, şi să-i arăt că nu îi sunt străin în uşurinţa cu care-l abordez, cu care îi vorbeste relaxat sufletul meu!... Şi azi, ajuns la el, copleşit de amintirea străzilor bătucite de mine în anii de liceu, traversez pe jos fericit oraşul şi, totdeauna, tot prin alt loc, simţindu-i de fiecare dată adâncă chemarea!... Îl colind fericit, tocmai pentru a constata şi a mă bucura de fiecare lucru nou şi bine făcut în Fălticeni, pentru condiţia lui de oraş modern, reconstruit în marea sa parte în stil tradiţional arhitectural, cu reverberaţii cultural-spirituale în această parte de sud a ţinuturilor de basm ale Bucovinei şi Sucevei.…

      - Ce să vă spun? Pentru mine, adolescentul ajuns, poate mai mult din motivaţii familiale decât personale, la liceul “Nicu Gane”- şcoala cea mare a Fălticenilor, oraşul avea să-şi schimbe chiar atunci emblema, de la primele zile de şedere a mea în el, din cea vădit comercial- patriarhală, pentru mine în cea de “leagăn de carte, de iubire şi visare”. Pentru că la Fălticeni aveam să am primul contact cu şcoala cea adevărată, pentru că aici aveam să-mi trăiesc în curând iluminarea , croindu-mi hăţaşul de început spre sălaşurile metafizice ale cunoaşterii şi să-mi continui drumul început în gimnaziul boroian, accesul spre înălţimile creaţiei, în speţă, ştiinţifice şi literare... Şi aceasta, pentru că în şcoala mare a Fălticenilor am reuşit să identific şi să apreciez, prin corespondenţe metafizic-ideatice, valoarea intelectuală a iluştrilor mei magiştri, pe cei care cu bogată cunoaştere universală şi cu înalta artă pedagogică au reuşit să-mi insufle spiritul luminii academice şi al instrucţiei raţionale, aristotelice!

        Era acel spirit socratic, de dialog maieutic solar şi înalt paideic între magistru şi discipoli, pe care aveam să mi-l însuşesc şi să-l valorizez în liceu, dar, explicabil, mult mai puţin în facultate, în doctorat şi în noianul de specializări postuniversitare pe care le-am urmat în topografie, geodezie şi pedo-geologie, dar,  şi mai mult decât îmi imaginam, în fiinţialitatea şi fenomenologia restului vieţii... Şi totuşi, când afirm acest lucru, nici pe departe nu mă voi gândi la mistificări, fiind sincer cu mine în justificarea rezultatelor şcolare din perioada liceului, nu chiar atât de strălucite! Acestea erau în bună parte tarate de stările mele excesiv emotive dar şi expresii ale bagajului modest de cunoştinţe generale pe care mi-l oferise, ca nişte sărace garanţii pentru un liceu de asemenea pretenţii, şcolile din Suseni (I-IV) şi din Boroaia (V-VII). O spun aceasta, cu certitudine, cu tărie, dar fără a subestima, cât de puţin, efortul dascălilor mei, bunii învăţători şi acei iluştri profesori de la clasele V-VII, mulţi dintre aceştea la origine învăţători, exceptând doar profesorii cu facultăţile de limba română, Anişoara Covataru şi Ion Balaban, cât şi  cel de matematică, Leon Boicu. Desigur, nu voi putea elimina din această ecuaţie, sau subestima, sau subaprecia toată pasiunea mea manifestată încă de la primele clase elementare pentru lectură şi pentru cunoaşterea universală… În speţă, nu era, după părerea mea, o didactică de principiu, era doar un impus şi nu suficient de cristalizat, de consolidat un studiu sistematizat al materiei, atât în şcoala primară , cât şi în clasele V-VII.

        Desigur, făcând referire la calitatea şcolii rurale din acea vreme, referindu-mă la elevii de gimnaziu, voi releva faptul că, exceptând câţiva colegi proveniţi din rural, suficient de dotaţi şi proveniţi din părinţii cu condii intelectuale din mediul rural, foarte preocupaţi de educaţia copiilor lor, pregătirea didactică oferită de şcoala rurală era ,după cum am reuşit să o înţeleg, subnormativă şi didactogenetică. Instrucţia rurală era , la acel timp, cum şi acum, de fapt, handicapul general de necontestat al elevilor de liceu proveniţi de la astfel de şcoli şi, mai ales, a celor lipsiţi de orele de meditaţii pe care le primeau majoritatea celor din mediul urban,în speţă, din Fălticeni.  Aceşti elevi din rural, foarte mulţi, printer care m-am numărat şi eu, locuiau la distanţe de mulţi km faţă de şcoală, km pe care trebuia să-i parcurgă pe jos, zilnic, dus - întors, şi solicitaţi de părinţi la activităţile zilnice din gospodăria lor. Aceşti elevi erau, cu siguranţă, predestinaţi în cea mai mare parte sferei mediocrităţii, puţine fiind excepţiile şi acest aspect se observa, mai cu seamă, când ajungeau în primii ani ai instrucţiei lor liceale, dintre aceştia făceam şi eu, în bună măsură, parte ... Dar, şi mai mult, destinul meu existenţial avea să mi-l joace malefic zodiac, încă de la începutul liceului ... Pentru că sănătatea îmi fusese încercată chiar în primul an de liceu, în anul 1960, de o scarlatină, o boală grea pe care am contactat-o spre sfârşitul primului trimestru, mai mult, chiar în perioada tezelor, şi care ar fi putut să-mi devină total vitregă, să-mi schimbe destinul, printr-o fatalitate, condiţia de licean, năpustindu-se distrugător asupra pregătirii mele intelectuale. M-am îmbolnăvit, paradoxal, după ce participasem voluntar la un concurs de igienă şcolară organizat atunci între liceele oraşului. Aveam în concurs calitatea de conducător al de grupului, grup din care făcea parte şi colega mea Monica Mardare. Aceasta era o elevă inteligentă, frumoasă şi exemplu de moralitate, fiica medicului uman Teodor Mardare, un specialist în medicină, recunoscut la acea vreme în ţinutul Fălticenilor. La concurs, după toate răspunsurile impecabile, chiar şi în condiţiile mele de febră, am reuşit să ocupăm primul loc şi să fim recompensaţi, printre altele, cu o diplomă interesantă... Pentru această diplomă am avut totuşi răstimpul, înainte de a fi răpus definitiv de boală şi să fiu internat în spital, să-i găsesc personal locul şi s-o atârn, la primă vedere, pe unul din pereţii sălii noastre de clasă. Clasa noastră era cea mai elegantă clasă din întreg spaţiul liceului. Era situată deasupra intrării centrale în liceu şi concura cu aula - amfiteatrul liceului. Aceasta excela prin pardoseala în mozaic, pereţii cu lambriuri furniruite şi cu orrnamente la îmbinari, iar tavanul era finisat, cu fresce şi stucaturi...
       Trecerea mea prin boală a fost grea şi urmată de o epuizare fizică aproape totală. Numai, tot zodia şi o voinţă schopenhauereană, care m-a însoţit şi m-a reprezentat- ca  dat genetic pe tot traseul vieţii mele, m-a ajutat să reiau cursurile în al doilea trimestru, să susţin toate tezele restante şi să obţin încheierea situaţiei şcolare a primului trimestru.

       Desigur, efectul îndelungat al bolii asupra capacităţii mele fizice şi intelectuale nu m-a ajutat nicidecum în a obţine performanţe şcolare, dar nici nu mi-au anihilat tot idealul juvenil de cunoaştere şi demersul în creaţie...

       Dar, ca elev al liceului de la Fălticeni, comportamentul înalt pedagogic şi înalt ştiinţific al noilor mei profesori în actul instrucţiei aveam să-l receptez pozitiv şi să-l valorizez, atât în câmpul cunoaşterii generale, cât şi în cel al instrucţiei paideice şi al creaţiei literare, cel mai mult spre sfârşitul liceului.

        Era acel spirit înalt intelectual, atotluminator, insuflat de majoritatea magiştrilor mei, spirit forjat cu măiestria lor, în care aveam să cred şi cu care, atât pe domeniul tehnic-profesional, cât mai ales pe cel cultural-spiritual, aveam să-mi călăuzesc din plin destinul în călătoria vieţii!  De aceea, magiştrilor mei de la “Nicu Gane”, celor încă în plenitudinea vieţii, ori celor ajunşi la senectute, sau celor plecaţi de mult, ori de curând la suprema linişte, deopotrivă,  le aduc laude, le mărturisesc recunoştinţă şi îi asigur de o permanentă actualizare în cuget şi în memorie, fiindu-mi indispensabile, atât timp cât voi trăi întru fizic şi întru veşnicia fiinţei mele cunoscătoare, obolul cunoştinţelor lor ştiinţifice şi îndreptările moral-spirituale... Pentru că ei mi-au fost stelele călăuze vieţii, flăcările de spirit nestinse care mi-au însufleţit solară lumina cerului lor contopită cu cea a cerului meu existenţial... Ei s-au aprins în mine atunci, flăcările unei lumini izvodite şi astăzi din eternele lor imagini!  Sunt imaginile unor entităţi intelectuale cu o perenitate ontică - scientist existenţială neopozitivistă şi adânc spirituală, oglinda noetică de cel mai pur cristal al unor cariere didactice strălucite, dăruită mie ca şi celorlalţi liceeni de la „Nicu Gane” în graale de nestemate, umplute cu harul lor pedagogic providenţial!

    La toţi, le cer, dar, dragilor mei magiştri, îngăduinţa de a le rememora, spre neuitare,  înalta şi sobra lor personalitate. Ei sunt profesorii mei: la limba latină: Cornelia Ante; limba franceză: scritorul francez de origine şi mare polyglot-profesorul Aurel George Stino; limba şi literatura română: Olga Ilişescu, Petru Rocna şi Ion Homescu; matematică- astronomie: Doina Cosma; biologie: Nicolae Onofreiese; fizică: Constantin Popa, domnişoara Bălan; chimie: Aspazia Mancu; geografie: d-ra Maria Măcărăscu şi Ioan Baldazar; filosofie: Anastase Tahiridis; istorie: Constantin Bînzaru s.a.
      O aceeaşi adâncă admiraţie nutresc şi pentru cei doi directori pe care i-a avut liceul “Nicu Gane” în perioada în care i-am urmat cursurile. Ei sunt: profesorul Constantin Ilioaia, cel care pentru fructele unei activităţi didactice implicative, de un real succes şi pentru conducerea îndelungată, competentă a liceului „Nicu Gane”, cât şi pentru implicarea statornică în viaţa socială şi culturală a urbei, chiar şi când devenise pensionar, avea să-i fie conferit titlul binemeritat de Cetăţean de Onoare al municipiului Fălticeni...  Şi acum, la vremea adâncii sale senectuţi, l-am găsit pe profesorul-director activând la Casa Corpului Didactic a municipiului, mult preocupat în rezolvarea problemelor vitale ale învăţământului urbei.

        Al doilea director al liceului, din perioada cât i-am urmat cursurile, o mare personalitate în faţa elevilor şi a profesorilor de la “Nicu Gane”, şi pe care aveam să-l cunosc mai înainte de a deveni licean, la noi acasă, la Suseni, venit într-o vizită , împreună cu cel care avea să-mi fie apoi cumnat, Mişu Teleman, profesorul Ioan Baldarar..  Era profesorul eminent, directorul de la „Nicu Gane” care avea să fie şi cel dintâi plecat de foarte tânăr dintre magiştri, într-un moment de fatalitate, un deces printr-o stupidă electrocutare cu o lampă de citit în balconul apartamentului său...


Şi tot acum, şi tot ca o obligaţie morală, voi folosi prilejul de a le mulţumi special şi a-i venera pe profesorii de literatura română: în primul rând pe distinsul profesor Ion Homescu, cel căruia, dacă au reţinut şi dacă îşi mai amintesc colegii mei, trebuie să-i port respectul pentru primatul ce mi-l oferea întotdeauna în intervenţiile pe texte, atunci când era vorba de percepte şi de conceptualizări în analiza ideatică a unor opere literare aparţinând marilor scriitori români, de identificare în cuprinsul acestora a unor principii filosofice, prin exerciţiul de analiză şi sinteză al acestor creaţii literare... Dar, nu în al doilea rând, pe distinsa profesoară Olga Ilişescu, fiinţa atât de cunoscătoare a literaturii şi atât de sensibilă sufleteşte, cea care era singura care am înţeles că îmi intuise o consacrare literară şi filosofică, fapt care nu s-a întâmplat decât foarte târziu şi numai parţial.... Olga Ilişescu aprecia mult preocupările de început literar ale unui elev care, deşi urma secţia de matematică a liceului, scria versuri... Acel elev eram eu şi prin aprecierile care le făcea profesoara cu privire la scrierile mele, avea să - mi dea încredere, conştiinţa poziţionării mele, entuziasm şi să-mi insufle un puternic imbold spre poesis… Şi, deşi destinul meu profesional avea să fie altul decât cel literar, m-am simţit mereu îndatorat pentru consideraţiile celor două strălucite personalităţi didactice ale Fălticenilor faţă de obârşiile mele literare native în planul creaţiei, dar determinându-mă a gândi mereu că acestea nu pot fi datorate decât numai mamei mele, Ilinca Apetroae, ea însăşi o recunoscută poetă pe acele locuri moldave, mult apreciată, dar şi tenacităţii înrolării pasiunilor mele în actul creaţiei poetice...

       Despre mama mea, fiinţa adorată de mine, atât de mult, pentru simţămintele sale materne atât de ocrotitoare, pentru frumuseţea ei, ieşită din comun, şi pentru înţelepciunea ei, reuşise a scrie, cu elogii, printre alţii, redactorul revistei literare „Cronica” din Iaşi, în numărul 35 (1074) din 29 august 1986, scriitorul Dorian Obreja. Acesta scria : ” La început a fost Ilinca Apetroae, de loc, din Boroaia Sucevei... această fiinţă de suflet a avut răgaz ca, pe lângă creşterea celor opt copii şi treburile gospodăreşti, să se aplece şi asupra hârtiei, pentru a o înflori cu stihuri deosebite, continuând o tradiţie a acelor plaiuri, devenind o cunoscută poetă...”
        Dar, deşi mult timp preocupările mele au fost altele decât cele literare şi filosofice, datoria morală faţă de aceşti profesori de la „Nicu Gane” am reconsiderat-o, atât cât mi-a permis-o viaţa, printr-o reabordare, ce-i drept târzie, a acestor două laturi cultural-spirituale, prima, cea a creaţiei poetice şi eseistice iar a doua, cea a studiilor şi abordărilor filosofice şi sociologice ale condiţiilor existenţial- antropologice în universalitate... Din păcate, această reabordare avea să se întâmple numai după un deceniu şi jumătate de la terminarea liceului şi numai după ce apucasem a-mi consuma o bună parte a vieţii, perioada cu cel mai important potenţial creator, pe alte tărâmuri socio- profesionale şi ştiinţifice... În acelaş context, revenind, nu voi putea trece nici de profesorul de literatură universală, Petru Rocna , cel care ştia să caracterizeze şi să redea principiile forţei morale şi psiho-fizice ale  personajelor legendare venite din istoria creaţiilor unor titani ai literaturii universale, ca principii pozitive existenţiale, iar operele literare ale acestora, ca realizări artistice desăvârşite prin evidenţa măiestriei stilului în descriierile evenimenţiale şi limbii folosite de aceşti creatori de sublim istoric, începând cu cele ale culturii antice şi în primul rând a celor din literatura antică greacă. Profesorul Petru Rocna expunea liber şi interesant în faţa noastră „Iliada şi Odiseea”, de Homer, „Teogonia” şi „Munci şi zile”, de Hesiod , tragediile lui Eschiil , piesele lui Sofocle şi creaţiile lui Euripide... fără a le neglija pe cele din literatura latină antică, precum şi cele din literatura renaşterii, clasicismului, iluminismului, romantismului, realismului, expresiomsmului sau simbolismului. Toate aceste opere ne erau expuse de profesor într-un registru strălucit, în dorinţa sa de a ne deschide, încă din primul an de liceu, largi porţile cunoaşterii morale şi estetice, accederea facilă spre universalitatea creaţiei literare... Sub impulsul cunoştinţelor şi muncii magistrului nostru, aveam a mi-l crea referenţial de studiu, de cunoaştere şi de conştiinţă estetico-morală, iar alţi colegi aveau a merge chiar pe urmele profesorului,  pe care , acesta, avea să-i fascineze prin discursul literar, prin metoda de predare şi să-i determine să-şi săvârşească o carieră didactică prin cursuri universitare filologice, precum Nicolae Sturzu, Mihai Spânu, Paul Dascălu, Aurica Chirap ş.a...

       Mai mult, o serie de trăiri adolescentine din acea perioadă mi-au stimulat şi mai tare pasiunile poetice, prin excelenţă acele versificaţii încărcare de trăiri şi de principii erotice, muzele ne-întârziind să-mi apară! .. De fapt, memoria nici astăzi nu mă iartă de acea frenetică admiraţie, din primul an de liceu, pentru o colegă de clasă, de etnie greacă, pe numele ei N. S. , admiraţia considerând-o reciprocă, iar poetul, adolescentul romantic îi închinase zeci de poeme... Dar, ghinion, acea idilă sublimă, o iubire adevărată abia înfiripată şi neîmpărtăşită avea să se întrerupă dureros de repede prin plecarea pentru totdeauna la Oneşti a lui N. cu familia, spre regretul imens al unui real îndrăgostit, cel care îi închinase plecatei cea mai sentimentală poezie a vieţii sale şi îi visa mereu întoarcerea, manifestând, parcă pentru plecarea ei, o constantă şi o mare culpabilitate...
       Dar,  primul an de liceu, cu toate obstacolele şi cu toate strălucirile avea să treacă... Mă găseam acum în clasa a IX-a. Din acest timp, mai exact, de la sfârşitul lui septembrie al anului 1961, voi releva modul de considerare a valorii unor profesori de la Nicu Gane”, avându-l de data aceasta ca protagonist pe profesorul meu de limbă franceză, scriitorul şi poliglotul de origine franceză, Aurel George Stino. Eram cu toţi în clasă şi aşteptam cu emoţia elevilor posibil de a fi ascultaţi şi notaţi, prezentarea la oră a profesorului de franceză. Dar profesorul Stino, pe care îl ştiam un riguros în ţinerea orelor, nu s-a prezentat la clasă. A doua zi aveam să aflăm că în Fălticeni venise de la Bucureşti marele prozator, omul de înaltă cultură şi marele politician ,Mihai Sadoveanu. La înaintata sa vârstă venise pentru a-şi revedea oraşul în care urmase liceul, la “Nicu Gane”, împrejurimile Fălticenilor, pe care le imortalizase în atâtea nuvele şi romane şi fosta sa locuinţă  de pe uliţa Rădăşenilor, o superbă vilă în care îşi primea personalităţile culturale şi politice ale timpului şi în care locuise o bună perioadă a vieţii cu numeroasa sa familie.

    Sadoveanu îşi simţise, probabil, sfârşitul şi ţinuse să revadă pentru ultima dată aele locuri care, fascinându-l, le-a descris atât de frumos în romanele şi în nuvelele sale... În acest ultim periplu fălticenean sadovenian, profesorul Stino, el însuşi un recunoscut scriitor, publicist şi traducător, a fost preferatul titanului literaturii române în a-l însoţi...  

      Peste câteva săptămâni literatura şi întreaga Românie avea să îmbrace haina de doliu...  Murise Sadoveanu, dar numai pentru a reînvia şi spre a-şi ocupa pentru eternitate locul său de astru strălucitor şi omniprezent în cultura şi literatura română, veghind la spiritul nostru cultural naţional de pe cele mai înalte traiectorii de lumină izvorâtă din plin şi în bună parte din spiritul literar fălticenean..., astrul care prinsese acum strălucirea eternă în proza românească şi universală...

    Şi tot în acelaşi context, al reverberaţiilor locurilor natale pentru o ultimă revedere, în primăvara următorului an, 1962, reţin întoarcerea în acelaş oraş, oraşul său natal, Fălticeni, a marelui actor, artist al poporului, şi acesta tot de origine franceză, ca şi profesorul Stino, împământenit prin ascendenţa sa aici, pe locurile fălticenene, Julles Cazaban... Acesta avea să se întâlnească în cinematograful arhiplin al oraşului cu toţi cinofilii din Fălticeni, cu cei care îl iubeau ca actor, îi savurau talentul său actoricesc în rolurile principale din piesele de teatru şi din cinematografie, cu concitadinii din copilărie şi din adolescenţă spre a-şi depăna amintiri şi a-şi manifesta înaltele trăiri aristotelice în mijlocul profesorilor de la liceul unde a învăţat, ca şi Sadoveanu, liceul „Nicu Gane”.

    Dar acest liceu avea deschideri mari, atât pentru instrucţia ştiinţifică cât şi pentru cea umanistă. Lăsând voit în planul al doilea abordarea disciplinelor ştiinţifice şi profesorilor care le preda, personal urmam secţia reală, de matematică - fizică a liceului, voi releva, în primul plan, preocupările susţinute ale profesoarei de literatura română, Olga Ilişescu pentru promovarea teatrului în liceu prin punerea în scenă, actorii nefiind alţii decât liceenii, a unor piese de teatru din dramaturgia naţională şi universală, dar şi accidentul implicării mele actoriceşti. Cred că eram în clasa a X-a şi nu-mi port ierta deziluzia pe care i-am creat-o doamnei profesoare Ilişescu, atunci când, pregătindu-mă în mai multe repetiţii pentru rolul principal într-o piesă de teatru, nu-mi amintesc acum titlul şi autorul piesei, dar ştiu că era un rol principal, rol pe care aceasta mi-l atribuise cu multă încredere... Şi ce să vă spun?  Cu cât se apropia data reprezentaţiei, cu atât mi s-a instalat o stare emotivă intensă, ajungând tot mai prizioner al acestei stări, un fel de trac, sau poate cauza era insuficienţa înzestrării mele cu atribute actoriceşti... Profesoara a fost obligată a mă înlocui pe moment şi cu mult regret, cu colegul Corneliu Solcanu. Acesta s-a acomodat din mers cu rolul şi scena şi s-a încorporat în atributul scenic la limită, timpul fiindu-i scurt, într-un moment extremis. Eram destul de supărat, din cauză că nu am avut ocazia a mă releva şi ca actor, mai ales că mulţi colegi, colege şi chiar prietena de atunci ar fi dorit să mă vadă în vogă pe scenă, atribuindu-mi, fără rezervă, în cuvinte dure şi dojenitoare eşecul sau renunţarea.... M-am bucurat sincer, în locul dramatizării mele, pentru că reprezentaţia piesei de către colegii mei actori de la liceul „Nicu Gane”, care a avut loc în sala Casei de Cultură a oraşului, a fost percepută de o tulburătoare originalitate, sub regia profesoarei Ilişescu şi fără prezenţa mea, înregistrând un succes formidabil!

     Mai reţin că profesoara Ilişescu trecuse repede cu vederea incidentul cu “actorul” şi se mândrea, totuşi, cu “poetul”, căruia îi cerea să scrie poeme, pe care i le expunea, cele mai reuşite, la afişierul de pe holul de la etaj, la intrarea în clasă sau chiar la gazeta mare a liceului, montată în holul mare de la intrarea principală în liceu...

   Revenind acum de la împrejurările vieţii mele cotidiene, la Fălticeni, la anii de liceu  petrecuţi de mine în el, voi releva temperamentul meu melancolic, al visătorului, construit mai mult pe zestrea genetică a mamei, o matrice spirituală solidă pe care nu avea a o schimba prea mult oraşul adorat de mine şi colectivitatea de la “Nicu Gane”...

         Rămăsesem aceeaşi fiinţă emotivă şi retrasă, într-o platitudine a aşteptărilor, inclusiv în iubire, dar mereu în fluxul cinetic al unei înclinaţii ireversibile spre visare şi creaţie! Eram un romantic, dar cu personalitatea bine conturată şi cu povara unui iz mental de superioritate, uneori motivate, manifest ce îmi cuprinse cel puţin prima parte a vieţii, mai precis, adolescenţa... Îmi amintesc, în context, de participarea mea la un concurs de cross organizat la Fălticeni între liceele şi şcolile tehnice din oraş, concurs în care am reuşit să ocup primul loc. Acest succes mi-a creat o încredere deosebită în posibilităţile mele fizice, pe care sincer, până atunci le minimalizam, le subevaluam, mai ales că performanţele mele la orele de educaţie fizică nu erau excelente. Succesul acesta, şi cred că eram în clasa a IX-a, m-a identificat cel puţin pentru o perioadă, fără a conştientiza aspectul, cu o veritabilă vedetă a liceului!  Stârnisem, ad-hoc, interes şi admiraţie din partea mai multor eleve  din anul meu, dar şi din anii mai mici şi mai mari ai liceului... Trecând la capitolul amoros al adolescenţei, adonic fiind, îmi amintesc de admiraţia pentru mine a unei eleve, o frumuşică şi o provocatoare dintr-un an mai mare, din clasa a X-a , M. R... Această admiraţie, declanşată în urma succesului meu sportiv, avea să devină reciprocă şi statornică, dar nedeclarată, pe tot restul anilor de liceu...  Eu îmi doream numai prieteniile mari şi numai iubirile pure, contopirile şi comuniunile cu celestul din serile primăverilor şi verilor fălticenene! Numai acestea îmi înfloreau parfumate, gândurile stelare, când astrele le priveam împreună cu prietena, seara, până târziu, în parcul oraşului, atât de viu revărsate în cerul sufletului meu şi-al ei, atât de legănate în abis de arca multor prietenii efemere, dar mult mai productive în creaţia mea poetică, decât cele statornice... Eram şi mai mult în marea prietenie cu sufletul urbei întreagi şi deseori exclamam în cugetu-mi panteistic: - Urbe de dor şi suflet: rai pe pământ moldav- în rostul tău, acelaşi: grădina mea de flori, îmi porţi iubiri ascunse, surâs nostalgic, grav, pe-alei de amintire, parfumuri şi culori...

     Dar, dintre admiraţiile sau prieteniile mele reale, manifestate în sublimul adolescenţei, le voi aminti numai pe cele avute cu C. C., de la Liceul nr. 2, devenit Liceul Textil şi cu N. S. , M. B., F.S. şi  G. C. ş.a., de la liceul “Nicu Gane”. Au fost toate acestea, cele care au constituit tot atâtea poveşti şi surse de inspiraţie şi s-au răsfrânt în filigranele creaţiilor mele poetice de la vremea adolescenţei... Fără a nominaliza măcar pe una dintre cele cărora le-am oferit eudaristica sentimentelor mele, le pun acum cu bucurie şi spre rememorare, întrebarea: - Îţi aminteşti?.. era cumplită iarna prin munţii din zăpezile- aşternute pe alei, când două inimi se înflăcărau cu privirea şi-ardeau necontenit în ale dragopstei văpăi.... şi aşteptau să vină primăvara... chiar te vedeam de multe ori în vis , când la havuz, în parc, în seri, peste abis îţi scuturam tot cerul şi-ţi presăram în păr flori albe de cais! Ah! scumpe flori...rozine flori din muguriri în salbe .. luaţi-mă cu voi şi-n paradisul lui Narcis să ne-mplinim cu-n necuprins sublimul vis..., al nostru!

       Iar tu, Fălticeni, la lumea de atunci îmi ceri întoarcerea în mit, al vieţii labirint să-mi umpli de seva tinereţii..., ... de braţul zorilor purtat îţi intru-ntinerit cu soarele Moldovei,  pe porţile cetăţii!

        Nu pot, dar, să uit din aceeaşi perioadă, nici admiraţiile poetice, reciproce dintre cei doi consacraţi creatori de poezie ai liceului, cea statornicită între mine, un “senior” al poeziei erotice şi colega Zenovia Apostol, din acelaşi an, dar de la secţia umană a liceului. Aceasta, deşi începuse să creeze poezie mult în urma mea, a ajuns în scurt timp să mă depăşească prin talent, perseverenţă şi modernitatea stilului... Nu ştiu pe ce tărâm intelectual a avut să ardă flacăra poetică a acestei sensibile fiinţe, sau dacă de timpuriu s-a stins?!  Ştiu, doar, că Zenovia Apostol îmi consultase o parte din scrierile mele şi îmi dedicase, la 1963, un poem de lung metraj, bine scris, poem care ar putea fi găsit şi astăzi în arhiva mea, în original, dacă aş căuta mai bine în neatul  imensei mele arhive, redând, din memoria mea, doar câteva strofe : - „Eu te felicit!.. drumul ales, de a scrie versuri este greu.. dar dacă rodul l-ai cules, e-ndemn de- a-l oferi mereu... am observat că-ţi place mult, în versuri să-ţi exprimi ideea şi-al sentimentelor tumult, aşa cum îţi dictează vrerea... de optimism sunt ele pline, respectă rima şi măsura; imaginile-s prinse bine, şi-n ele cânţi mereu natura.. E bine însă să – l aşezi pe om în cadrul minunat...îi va sta bine! o să vezi! acesta e modestu-mi sfat... că te-am citit, îţi spun să ştii, tu ai talent, compui frumos.! la un cenaclu să te-n scrii şi-ţi va aduce mult folos!  Eu îţi urez deplin succes şi rezultate uimitoare pe drumul care l-ai ales - destin de glorii viitoare! Este poemul prin care poeta îmi elogia creaţia şi înclinaţiile pentru literatură, dar şi prin care încerca, în câteva strofe, o critică constructivă , colegială asupra creaţiei mele, asupra unor inoportunităţi considerate de ea în versificaţia şi în poetica creaţiei mele... Tot din cadrul preocupărilor literare, al anilor de liceu, îmi apare uneori imaginea acelui care avea să devină peste ani unul dintre cei mai distinşi scriitori contemporani ai Moldovei şi nu numai ai ei... Este vorba de colegul de liceu din anii mai mari, Grigore Ilisei. Mi-l amintesc pe acesta în compania câtorva liceeni, în toamna anului 1960, când eu eram abia în primul an. Grigore Ilisei era, cred, în ultimul an de liceu, un tânăr frumos şi bine legat, era cel care avea să devină un cunoscut jurnalist şi scriitor al Iaşului, al Moldovei şi al ţării.. Cu acesta şi în grupul lui intra atunci în una din zilele de toamnă ale anului 1960 în incinta liceului şi urca scările de la intrarea în liceu prin partea dinspre amfiteatru, Nicolae Labiş... Acesta revenea la „Nicu Gane” ca să-şi revadă şcoala în care învăţase primii doi ani de liceu, întrecându-se la învăţătură cu colegul lui din Boroaia, Gheorghiţă Bârleanu, cel care nu era altul decât fratele lui Nuţa Bârleanu, soţia fratelui meu mai mare, Nicuşor Apetroae... Gheorghiţă Bârleanu avea să devină medic primar militar, colonel plin-director şi comandant al spitalului militar din Cluj, la pensie, general în rezervă. Gheorghiţă Bârleanu mi-l descria, în prezenţa soţiei mele, pe colegul său Labiş, ca pe un coleg bun la învăţătură dar cu ceva ce-l deosebea de ceilalţi... În orice ipostază, Labiş punea diferite întrebări colegilor săi şi tot el încerca să răspundă prompt... apoi conţinutul răspunsului îl versifica pe loc şi îi fascina pe colegi cu inteligenţa, memoria, cunoştinţele sale vaste, spontaneitatea şi talentul poetic ...

    M-am petrecut, dar, cu poetul Labiş şi cu cei din grupul lui Grigore Ilisei din ultimul an al liceului, cel care atunci alături de Labiş, cred că ştia câte ceva despre preocupările mele literare, pentru că m-a fixat şi se uita deosebit la mine, înţelegând, astfel, că ar fi dorit să-mi facă cunoştinţă cu Labiş... Totuşi, a renunţat în rapiditatea cu care urcau toţi scările de la intrare din spatele liceului, iar eu, în expectativă, fiind, nu am realizat valoarea istorică momentului... Regret şi astăzi că am irosit acea ocazie unică de a-l cunoaşte personal pe Labiş, întrucât de atunci consideram că posedam multe elemente comune cu acesta, de fapt sesizate mai târziu şi expuse doct în „Tribuna Sibiului”, de profesorul universitar dr. Dr. H. C. Victor Grecu, şeful catedrei de stilistică de la Facultatea de Litere şi Arte din Universitatea Lucian Blaga din Sibiu, ca având acelaş profil al creaţiei, deosebirea fiind aceea că eu am rămas un pământean veritabil, în timp ce acesta avea să plece în scurt timp din viaţa de aici, curmată atât de fulgerător de al său fatum, spre a accede în sferele Universalului, pentru o eternitate...
      Vorbind de Grigore Ilisei, cu toate că nu am avut comuniuni şi contacte literare biunivoce în anii liceului şi nici corespondenţe după aceea, totuşi m-am bucurat de succesul lui, i-am urmărit cu mult interes şi satisfacţie evoluţia scriitoricească...

       Personal, consider scriitura lui Grigore Ilisei un pilon al creaţiei şi culturii fălticenene şi, de ce nu, al literaturii naţionale. Spun acest lucru, considerând că pe fundamentul creaţiei ilisiene îşi vor putea aşeza în siguranţă operele noile generaţii de scriitori consacraţi ai Fălticenilor, şi nu numai, ridicând salbe de colonade pentru templele celeste din raiul cuvântător al Fălticeniului...

       Şi, tot la acest capitol, al manifestărilor artistice, prin definiţie, neconforme cu preocupările diurne ale altor colegi, aceleaşi sentimente de vină şi de regret mi - au însoţit viaţa, purtându-le pentru manifestările de indisciplină ale elevului romantic şi cu temperamentul melancholic, cu predispoziţii reflexive, dar dominat de un expansivism nereţinut, extrem, atunci când era vorba de o lezare a personalităţii... Afirmaţia poate fi susţinută de modul în care bravam uneori... Voi releva, în context, câteva episoade. Primul este acela când, permiţându-mi discuţii prelungite cu prietenul şi colegul meu de bancă, Bazil Drăgoi, cel care avea să devină un strălucit inginer mecanic, tocmai în timpul expunerii lecţiei de către severa noastră profesoară de geografie, Maria Măcărăscu. Fiind interogat de profesoară, mi- am negat vina în perturbarea lecţiei şi am comentat măsura de disciplinare care mi-o administrase. Sancţiunea finală primită a fost eliminarea mea de la ora profesoarei... Reţin, de asemenea, că excelam, mai ales în ultimul an de liceu, în comentarea unor notări făcută de profesori asupra extemporalelor şi tezelor mele, notări pe care le consideram subiective şi le comentam în stil poetic, motiv de enervare a pofesorilor . Aici voi relata episodul cu aprecierea şi notarea tezei la chimie din ultimul an făcută de profesoara Aspazia Mancu... Primind teza de la profesoară, am contestat cu vehemenţă notarea şi, polemizând cu doamna profesoară, am încercat să arunc caietul cu teza, cine şi-ar fi putut imagina acest gest pe care doar numai eu aş fi putut să-l fac atunci, sub formă de protest, pe una din ferestrele clasei.. Nu ştiu dacă eram sau nu îndreptăţit să am astfel de reacţie, dar ştiu că pentru corijarea mea comportamentală m-am trezit, ca şi în alte cazuri, exterminat din rândul colegilor... Aceasta consta în eliminarea de la oră, cu dreptul doar de patrulare prin curtea liceului, până la pauza dintre ore.

    Dar în toate aceste mici vacanţe meritate şi nedorite, eram cuprins de regret şi de o emoţie prea mare şi aproape insuportabilă, aceea de a nu fi văzut de directorul şcolii, cel pentru care aveam sentimente de ruşine şi culpabilitate, prin funcţia sa, mai mari decât faţă de profesoara care ar fi trebuit, de fapt, la fel de respectată... Directorul, găsindu-mă în curte, îmi aprecia lipsa de la ore ca un veritabil chiul şi îmi putea redimensiona gravitatea actului de indisciplină, aplicându-mi un tratament de corijare şi mai aspru... Interesant mi se pare , totuşi şi comic şi tragic, să relatez şi un caz în care, fiind eliminat din nou de la o oră de geografie de către aceeaşi profesoară, d-ra Măcărăscu, eram în clasa a XI-a, m-am întâlnit, la patrularea prin curtea liceului, cu cine altul decât cu Titi, fratele meu mai mic, elev aici şi el, adus de părinţi de puţin timp de la Iaşi, la Fălticeni, în clasa a VIII- a, la acelaşi liceu cu mine... Era şi el eliminat de la nu ştiu care oră şi nu ştiu de care profesor! Nu cred că cineva îşi poate imagina reacţia pe care am avut-o! Pentru că eu, mai mare de ani, în clasa a XI-a, trebuia să-i fiu un exemplu bun în acest caz, şi nu altfel, şi mai mult, culpabilizându-mă! Evenimentul mă marcase mai mult pe mine decât pe fratele meu, acesta dovedind, cel puţin prin gestica sa, o nepăsare matură în tratarea situaţiei. Şi mi-am dat seama că acea maturitate a lui provenea din condiţia anilor petrecuţi de el , din clasa a IV până în clasa a VIII în Iaşi, la şcoala generală de pe lângă Liceul de arte şi muzică ieşean.  Aici, acesta avea să înveţe pictura şi muzica, pentru ambele îndeletniciri, manifestând un deosebit talent, şi pe care mama mult a dorit să şi le valorifice... Dar, Titi, fratele meu poseda un comportament mult mai libertin decât al meu... Copilăria lui a fost de vis, ca şi a mea , în timpul vacanţelor la Suseni şi mult prea liberă, necontrolată în Iaşi şi acest fapt îl marcase, poate că era bine aşa, cu atitudinea de indiferentă şi mai personală decât a mea.

   De ce, acest lucru?  Pentru că Titi, fratele meu mai mic şi care nu este altul decât tatăl poetului filosof ieşean, Liviu Apetroae, locuise atunci la Iaşi, la fratele mamei, care nu avea copii, în cartierul Tătăraşi.  Fratele mamei manifesta o bunătate exagerată faţă de nepotul lui, dar nu ştia prea multe despre îngrijirea şi educaţia copiilor, despre anturajele şi constrângerile pe care acesta le suporta de la găştile de vagabonzi ale cartierului Tătăraşi, ale Iaşilor, de la cei care îi cereau în fiecare dimineaţă taxă de trecere dinspre cartier spre Liceul de arte şi muzică. Era un comportament specific copiilor din acest cartier, mulţi în vagabondaj, dar cu influenţe nu atât de pozitive pentru Titi, cel mai mic decât mine şi cel mai mic dintre toţi fraţii, un mare răsfăţat al familiei noastre... Din acest considerent, părinţii care îl duse pe Titi la Iaşi, cu dorinţa de a-l face un mare artist, fiind extrem de talentat în muzică şi în pictură, au hotărât, tot ei, să-l aducă acum mai aproape de familie, înscriindu-l la liceul “Nicu Gane”... Pentru care, eu, de fratele meu, cu care petrecusem cea mai mare parte din copilărie împreună, aveam să mă bucur nespus de venirea lui la Fălticeni...  De aceea, revenind la accidentul eliminării de la ore, cred că pentru el totul era sub semnul şi în limitele acceptabilităţii, în timp ce eu, deşi mai mare de ani, în clasa a XI-a, reflectam cu responsabilitate asupra vinovăţiei, ce-i drept intempestiv şi, mai mai mult, chiar o regretam...

     La Fălticenii adolescenţei mele revin şi cu un alt episod din viaţa de licean de la “Nicu Gane”...  Este vorba tot de neconformismul meu, de data aceasta la o condiţie impusă de cineva şi neacceptată şi din care reţin doar palma fulgerătoare care am primit - o în primii ani de liceu de la un elev aflat în ultima clasă a liceului, pe numele I. S., cel ajuns pedagog la „Nicu Gane”.. Astăzi, acesta este profesor universitar la Facultatea de Filologie din Iaşi şi un însemnat politician postdecembrist! Reţin doar aspectul că acesta n-a ajuns să frecventeze, nu ştiu din ce motive, din primul an după absolvirea liceului, o facultate şi primise postul de pedagog la liceul nostru... Faptul că mi-a impus să execut ceva ce consideram că mă umileşte şi pentru că am refuzat acesta, s-a impus intolerant în faţa mea prin a mă violenta... Primisem pe nedrept o palmă năucitoare, care m-a bulversat şi mi-a marcat eul, chiar şi pe cel ... poetic, poate pentru o viaţă. Aici nu a fost vorba de o simplă eliminare din oră ci de violentarea mea nejustificată de către o persoană care manifesta, încă de atunci, o tendinţă de dominare, indiferent prin ce mijloace.... Îmi părea rău că de fapt se trăgea dintr-un sat învecinat cu satul meu, Bogdăneşti... Acolo mergeam copil cu mama la fratele tatălui meu, unchiul Ioan Apetroae. Unchiul Ion era şeful Ocolului Silvic, un om bogat şi declarat exploataror de către comunişti... A fost închis de către aceştia şi adus periodic, era purtat pe uliţele Bogdăneştilor în haine vărgate de deţinut, cu table legate de gâtul său şi cu inscripţia de „ exploatator”. Era expus aşa de tiranii comunismului, doar ca să-l hulească lumea şi să-l umilească!.... Era un om de o bunătate ieşită din comun, iar averea lui provenea din viaţa sa bine organizată şi , în special, din zestrea mare provenită de la părinţii soţiei sale, de la mătuşa Saveta, pe care noi nepoţii, o iubeam nespus...

   Revenind tot la perioada anilor de liceu, după alţi ani de zile, profesoara Măcărăscu, cea care mă eliminase de mai multe ori de la orele de geografie, avea să uite de năzdrăveniile mele şi, oprindu-mi surorile pe stradă în Fălticeni, şi ele foste eleve ale ei, fiind acum pensionară, le ţinea ore întregi de vorbă şi le povestea cu lacrimi în ochi numai şi numai despre calităţile mele, ale unui elev pe care mult îl preţuise?!  De aceea, aveam să-i dedic în exclusivitate acestei profesoare ciclul meu de poene, intitulat „Cântecul lui Cristofor”, fiind vorba aici de expediţiile exploratorii ale lui Cristofor Columb, pe care profesoara ne obliga să le ştim ca tatăl nostru, insistând până la enervarea mea şi la plictis...

       Dar, dacă noi elevii aveam păcatele noastre adolescentine, dintre acestea multe înţelese de profesorii noştri adevăraţi, consideraţi de noi oglinzile cristaline ale cunoaşterii  intelectuale şi umanităţii reale, în care de multe ori încercam să ne oglindim, nu acelaşi lucru pot spune despre comportamentul tensionant şi imoral al profesorului nostru de limba rusă, Vladimir Martusievici. Acesta, din păcate a fost şi dirigintele clasei mele pe întreaga perioadă de patru ani a liceului ... Voi releva cazul acestuia, ca singular în rândul profesorilor de la “Nicu Gane”, ca pe un vector al didactogeniei şi al veleitarismului profesional...   - De ce?   Pentru că acest “profesor”, care preda limba rusă şi dirija ansamblul coral al liceului, un cunoscător impecabil al limbii şi literaturii ruse şi un foarte talentat muzician, de fapt dirijor strălucit al ansamblului coral al liceului „ Nicu Gane”, acelaş profesor era remarcat printr-un comportament extrem de sever cu băieţii şi mai puţin sever cu unele dintre eleve!   Şi nu întâmplător, elevii din anii mai mari, cât şi colegii mei îl poreclise “vampirul”!   Îmi amintesc şocat de modul în care proceda acest profesor cu elevii la ascultare...  Ne aşeza în şir, pe toţi, în faţa clasei şi ne pretindea o exprimare ireproşabilă în limba rusă, cu accentele specifice acestei limbi, el însuşi fiind rus de origine şi pe care noi, nefiind ruşi, nu le puteam pronunţa în perfecţiunea cerută de acesta... Cei care nu reuşeau această performanţă, în principal băieţii şi doar unele fete, care nu-i erau în graţie, primeau pe lângă notele foarte mici, palme băieţii, iar fetele,  numai unele, erau trase de păr!  În timp ce altele, se simţea clar acest aspect, cu toate că răspunsurile lor, care  nu depăşeau pe a le celorlalţi elevi şi eleve, primeau notaţii mult mai bune în raport cu răspunsul şi... chiar zâmbete !

       Peste mulţi ani de la terminarea liceului aveam a afla cu stupoare despre faptele imorale ale acestui “profesor”, despre posibilele relaţii conjugale impuse anumitor eleve din liceu... Prin probarea faptelor sale penale, acesta avea să suporte o lungă şi binemeritată privare de libertate, cât şi pierderea dreptului de cadru didactic. Abia atunci mi-am dat seama că acest om, un professor excepţional, era un aventurier, un gelos intolerant şi un obsedat sexual... Atunci mi-am dat seama de ce manifesta atâta indulgenţă la notare pentru unele dinte eleve şi de ce îi trata pe  anumiţi băieţi cu atâta severitate, până la bătaia şi umilirea în faţa clasei, luându-le personalitatea în faţa colegelor, pe care, pe unele chiar le simpatiza...

      Dar această umbră a liceului, din fericire singulară, a fost , desigur, mult prea slabă pentru a reuşi să întunece strălucirea instrucţiei didactice şi meritele nobile ale profesorilor mei de la “Nicu Gane”...

     Aceste merite puteau fi , în schimb, foarte uşor umbrite prin constrângeri politice . Relev aici excluderea din cariera didactică cu multă uşurinţă, mi se pare, dar nu cunosc prea bine cauza politică a excluderii de la “Nicu Gane” a profesorului meu de filosofie şi de ştiinţe sociale, Anastase Tahiridis. Pe acest profesor l-am cunoscut ca pe un  perfecţionist, având o pregătire filosofică completă. Era recunoscut prin bonomie şi prin multul bun simţ...  Era, în acelaşi timp, un spirit realist şi liber şi cred că orice culpabilităţi de comportament social şi didactic, ori politic, care i s-ar fi imputat acestui eminent professor, atunci, prin eliminarea definitivă de la catedră, în gândirea mea rămân nejustificate...

     Revenind la condiţia oraşului din anii mei de liceu, cu mulţii ani în urmă, îi port acestuia în primul rând, amintirea străzii 13 Decembrie, stradă care pornea atunci din zona autogării actuale şi ducea până la stadionul “Foresta”, stadion mutat mai târziu în strada Maior Ioan... Reţin că această stradă trecea prin mijlocul cartierului etnicilor greci...Era strada pe care o parcurgeam dumineca, de unul singur sau cu colegii în
drumul spre şi dinspre stadion, spre acolo unde echipa de fotbal “Foresta”,
atunci în divizia B, îşi juca dumineca , de regulă , o dată la două săptămâni,
meciurile de campionat ...

     Era strada Maior Ioan, prin prezenţa acelor locuinţe aparţinând etnicilor greci, oricând în sărbătoarea gândurilor mele la civilizaţia antică, strada ce-mi răscolea în minte, mai ales atunci când echipa de fotbal a oraşului câştiga, toată civilizaţia antică a Greciei, cu Maratonul şi , deopotrivă, cu Salonicul şi Olimpul! Dar forfota acestei străzi, cum şi a străzii Republicii, cu atmosfera de vacarm din timpul campionatului de fotbal o receptam din plin şi în timpul târgului de “Sântilie”...  Pentru că în zona aceluiaşi stadion, campionatul de fotbal fiind la acea vreme întrerupt, aici era organizat marele iarmaroc  de “Sântilie” al Fălticenilor, în fiecare an, de zeci şi zeci de decenii. Iarmarocul se prezenta ca o mare aglomerare de magazine volante cu tot felul de produse comerciale, cu multe circuri româneşti şi din străinătate. Actorii acestora susţineau reprezentaţii de comedie şi jocuri fulgurante de flamare şi de iluzionism, sub marele velarium...  În alte velarii se reprezentau scene de vitejie - zidul morţii, pe care-l abordau şi, în acelaşi timp, foarte riscant temerarii pe motociclete, în altele, dresuri de cai, de elefanţi, lei, tigri, câini şi tot felul de animale sălbatice din savană şi din jungla africană... Acolo puteai întâlni, la tot pasul, standuri cu jocuri de noroc, unde încercându-ţi şansele, mai mult pierdeai decât câştigai şi birturile volante, unde puteai servi mici, luaţi chiar atunci de pe grătarul încins, fumegând, cu un miros ademenitor, ori să consumi băuturi alcoolice sau sucuri răcoritoare din fructe de pădure sau din fructe tropicale. Tot aici puteai asista şi la scene penibile, de altercaţii între feciorii din fire bătăuşi, aflaţi sub influenţa alcoolului, nu de puţine ori cu urmări tragice. Se pare că totul era conceput ca să se întâmple într-un mod ritualic şi cu excentricităţi comportamentale carnavalice... Iarmarocul din Fălticeni le oferea adolescenţilor îndrăgostiţi - elevi şi eleve din localitaţi depărtate, una de alta, şi care se întorceau în vacanţa de vară la familiile lor, în mediul rural, acel fericit prilej de a se revedea sub pretextul iarmarocului în mijlocul vacanţei de vară, sau un bun prilej de a se cunoaşte aici tinerii de oriunde veneau şi a se infiripa noi prietenii.

       Dar Fălticenii, cu fascinantele sale împrejurimi şi cu condiţiile sale urbane civilizatoare a fost pentru mine, la acel timp, alături de templul înaltei instrucţii, după cum era de aşteptat, şi locul marilor trăiri adolescentine.  A fost locul de infiripare şi de statornicire a unor afecţiuni şi admiraţii adolescentine reciproce, locul marilor prietenii şi al flamantelor iubiri... Toate aveau a se fixa în imagini vii cu puternice irizări, în tablouri nostalgice pentru tot restul vieţii! - De ce? - Pentru că acele trăiri intense, esenţiale, se născuseră în percepţia mea ca nişte miracole juvenile, magii ale personalizării din fiecare raport cotidian şi se contopeau cu mediul clasei şi profesorii liceului, cu internatul, din păcate un internat aproape cazon la acea vreme, cu străzile înflorite în roze şi cu cinematografele, cu parcurile şi cu lacurile de la Ciorsaci şi de pe Valea Şomuzului, cu înfloririle primăverilor şi cu excursiile botanice întreprinse cu clasa la “Nada Florilor” sau  la “Dumbrava minunată”, cu trenul forestier „Mocăniţa” cu care călătoream cu întregul liceu în munţii Suhei şi ai Mălinilor pentru a planta puieţii de molid pe acele întinse terenuri muntoase de pe care se exploatase de către SOVROMURI, masa lemnoasă şi se expediase sub formă de cherestea şi de prefabricate, ca despăgubiri de război, la ruşi, apoi cu vizitele de documentare la cetatea medievală Baia, fosta capitală a Moldovei, sau la Staţiunea de Cercetări Pomicole de la Tâmpeşti, acolo unde era sora mea Elena, absolventă a Şcolii de Horticultură şi a Facultăţii de Ştiinţe Economice, o apreciată şi recunoscută cercetătoare ... Am rămas cu timpul în dansul seratelor din tabăra de vară organizată cu ocazia practicii agricole la Cornul Luncii, elevii prezenţi aici pe un domeniu agricol al statului într-o campanie de recoltare a scleroţilor de Cornul secării, apoi în practica tehnologică de la Staţiunea Pomicolă, pe care o realizam cu marele cercetător în pomicultură, inginerul doctor Pârvan Parnia, devenit directorul Institutului de Cercetare în Pomicultură de la Mărăcineni-Piteşti şi cu  profesorul liceului, Maria Vasiliu, în toamna plantării puieţilor de măr în plantaţiile de pomi din trupul Staţiunii de Cercetări, de la Rotopăneşti , cu excursiile la Humuleşti şi la Mănăstirea Neamţ, acolo unde m-am putut întâlni cu o oarecare reţinere cu fratele bunicii mele dinspre mamă, preotul duhovnic al Mănăstirii Neamţ, ieremonahul Ifrimie Arsinterscu, în mirajul concursurilor ansamblurilor corale din liceele fostei regiuni Suceava, în multe alte evenimente şi momente, toate înnobilate de ispita depărtărilor azure şi al mirajului apropierii, până la contopire cu locurile şi farmecul frumuseţilor împrejurimilor fălticenene... Aceleaşi trăiri erau amplificate de primirile în mare fast şi în răsfăţ pe care mi le făceau cele două surori, Elena şi Emilia şi soţii acestora , Costel Aniculăese şi Mişu Teteman, oameni de vază şi de bază, atunci, ai urbei, dar care, din nefericire, amândoi au plecat în eterul dramatic şi prea timpuriu dintre noi..., lăsându-mi surorile văduve şi copii lor, orfani... Imi amintesc cu mult dreg de nelipsitele vizite de duminecă la domiciliul acestora  şi de oricâte ori mă apuca starea de evadare din internat şi de dorul de libertate în fraternitate, ori din ultimii doi ani de liceu în care am abandonat internatul cazon, pentru a locui şi a mă simţi ca într-un vis, la locuinţa celei mai mici dintre surori, Elena...

    Sunt toate acestea în relevări, doar câteva pasaje ale acelei perioade, sunt ipostaze existenţiale care au avut un impact celest cu sensibil sufletul meu, pentru că toate reuşeau să mă fascineze, să - mi pătrundă, până la contopirea cu întreg cerul sufletului meu şi să mă facă atât de mult timp fericit... Toate acestea şi multe altele, asemenea lor , au constituit pentru mine, toate la un loc, tot atâtea momente de fascinaţie şi beatitudine, de izvod sentimental de însufleţire şi creştere spirituală... De aceea, din nou te rog, Fălticeni: - Primeşte-mă în largul tău : covor îmbălsămat de roze şi roagă „Adormirea” să clopoteze tare!.. să afle Vesta civis de - ntoarcerea mea-n mit, iar cerul tău să-mi uite toţi anii de plecare!... (G.A.S.)   Fălticeni, 8 iulie, 1992

Literatura, Acord heraclitean, Gheorghe Apetroae, Sibiu

GHEORGHE  APETROAE  ¤¤  SONATA   ASTRELOR
 
ACORD  HERACLITEAN
 
În mari imperii diacrone
din flăcări stăpânite-n sine,
zile şi nopţi, vise-n fiori
sunt ale lor  şi cresc  în tine...
 
le-oferi, la schimb, cerul de roze-
buchetul astrelor în crini
şi fulgere înfipte-n creste-
caninii lupului flămând...
 
de val, să nu se-nfricoşeze
cutremur, trăznete, furtuni,
nici de a nopţii avalanşă -
puhoiul umbrei pe genuni...
 
dorinţele  ca să-ţi sporescă
o stea într-un izvod din munţi,
c-un cer de flăcări, gravitează
un zâmbet, lacrima să-nfrunţi...
 
şi  binele, tot, de-ţi revine,
flori de-l culegi din şes pustiu
la ordinea universală,
din flăcări sfinte-n răsăriri
 
la câte-ţi umblă-n existenţă
şi-ţi ard cuvântul prins în zbor
... transferă-le  eternitatea -
boem acord al împlinirilor ...
 
Sibiu, 15,12. 1989  

sâmbătă, 9 mai 2015

Literatura, Generozitate, G.A.S.


 

Gheorghe    Apetroae  -  Spirale  în  imagini ”

_______________________________________

 GENEROZITATE

 

Initial  Translation: Pascalau Daliana    

 Final  Translation: Dragusin Ioana

 

Prin curţi vecine,

socul e nins

de flori, de raze

şi de cântec…

 

Şi lilieci

ţi-aruncă îngeri
balsamuri,

rătăcind fluid,

 

Salcâmii vremuiesc

cuvinte,

dulceţi,

un cer înmiresmând!

 

că trecerea

ţi-e azi iubita

ce te doreşte

fin parfum…

 

în firea liniştii,

eternă,

să-ţi pregăteşti

dezamăgiri…

 

Din nori îţi ning

vii amintiri…

       

Pe un amurg de chihlimbar   

trecutul parcă ţi-e mai clar…

 

 Gheorghe    Apetroae  -  Spirally  Curved   Images ”

_______________________________________

 

GENEROSITY

 

In the neighbouring yards

the elder tree is shaken down

by flowers, beams

and songs…

 

And lilacs

throw angels

fragrances

flowing freely

 

Acacias whisper

words,

sweet words,

a scented sky!

 

Time is today

your lover

that desires you

as delicate fragrance…

 

with the eternal

way of silence

preparing

boundless territories…

 

Old memories

fall from the sky

on an amber dusk…

 

your past seems clearer though…    (G.A.S.)          

joi, 7 mai 2015

Literatura, Irişii ei din ultimul bal, Gheorghe Apetroae, Sibiu

                                                                                                                                            
 IRIŞII   EI   DIN  ULTIMUL  BAL
Gheorghe Apetroae, Sibiu
 
Îi apăruse -n destin nechemată ispita
şi-l cuprinse cu multe de-nţelesuri…
cum că-n senectute irişii gândului
îşi petrec în dorinţe neînceputul,
a-i regăsi tânăr pierdut, albastrul…,
rezideau în El, o limonă dragoste
şi-i pregătea de sfârşit, un cântec:
răsfăţul faustic al nopţii valpurgice!
Simţul ea i-l testa, dezvelindu-şi,
câte una, formele, în marş nupţial,
în oglinda de cristal  îşi  arăta
chipul angelic, buzele-n surâs ireal…
El o privea  mag iubitor, cucerit
de al mării, primul val, la ultimul bal!
concertând, tot  El, cântând  la pian,
îi  desprinse uşor sufletul de  trup 
şi i-l plimba gând prin salonul oval…,
în locul crucii cuvintele-I o priveau
în fulgerări crisoberile şi sângerau...
…. nu dovedea a-i culge  anemone
de pe hăul azur, astre alb-roze în dar ,
scânteieri cinabre, irişi-ametiste
în buchete de vise - selenecul clar…
Ea-şi asculta “Aida, Marşul triumfal”…
în cearcăne cristale albastre plângeau
şi peisaje andaluze pe iriși se vărsau
a-i regăsi  ispitei lui iarăși albastrul,
cântecul de leagăn din El, desprinse
zări siderale în simfonii de Haydn-
…nelinişti în irișii ei din ultimul bal…