IIIII
VALORI ALE ESEISTICII CONTEMPORANE III
Alexandru Brad, „acasă”
Dacă scriitorii Grigore Vieru şi Leonida Lari aveau să treacă în Edenul - cerului lazur, lăsându-şi rămăşiţele în tărâna Basarabiei româneşti, mereu cu gândul la o reintregire a României cu Câmpiile Elizee ale Basarabiei, atunci, vă spun că nu am găsit un scriitor român, mai român decât, poate Adrian Păunescu, Corneliu Vadim Tudor, Ioan Alexandru sau Radu Selejan ,apărut în literatură după 1959, anul în care am început să scriu şi să mă intereseze acest domeniu, care să tânjească atât de mult după locul natal şi să iubească cu atâta înflăcărare satul românesc, să-l proslăvească cu responsabilitate şi simţ etico-civilizator, aşa cum este poetul Alexandru Brad. Dar cine e Alexandru Brad? S-a născut la 27 0ctombrie 1938, al cincilea din cei nouă copii ai Corneliei(n.Barna) şi Traian Brad din Pănade, satul lui Timotei Cipariu , judeţul Alba, fratele poetului şi omului politic, Ion Brad. – De ce vorbesc, de Alexandru Brad şi ce m-a îndeamnat să-l abordez ? Pentru că era prin anul 1983. Activam ca inginer şef la una dintre cele mai mari, să zicem entry price agricolă din judeţul Sibiu, la Ocna Sibiului. Era atunci când activitatea cotidiană, diversitatea lucrărilor şi acţiunilor, într-un asemanea domeniu îţi solicitau, desigur, la maxim, toate puterile şi toată voinţa şi îţi ocupau tot timpul şi nu ştiai decât să vorbeşti cu pământul şi să-l îngrijeşti ca pe propriul copil!.. Dar s-a întâmplat ceva! Era la o oră de dimineaţă însorită de primăvară-văratică, când spre mine se îndrepta dezinvoltă, parcă rupând rândurile, spre o revendicare, credeam profesională, inginera B.G., fluturând în mână, o revistă ca pe un stindard, după o cucerire războinică. - Te rog citeşte G.A., această revistă!...Era revista Flacăra, redactată de A.Păunescu!.. Preocupările şi tensiunile producţiei nu-mi lăsau un răgaz. . Văzându-mă atât de încurcat, cu frica de a nu-i aborda revista, mi-o deschise ea, la o pagină în care am putut observa, de la distanţă, un titlu scris cu majuscule: „RECVIEM, pentru bunicii mei”. M-a cucerit această sintagmă. Revista cu pricina nu mi-ar fi trezit un interes şi putea să-mi rămână necitită, dacă doamna inginer n-ar fi fost insistentă . B.G. înregistrase o primă victorie!. Era poemul lui Alexandru Brad, publicat de Adrian Păunescu în acel număr, din Flacăra. Titlul era reflexiv, provocator şi mă interesa acum!. I-am luat nerăbdător revista din mână şi am început lectura poemului cu glas tare cu tot mai multă înflăcărare: ” E în Ardeal un sat cu pomi bătrâni,/ în care-s trezi ai mei, ca o pădure,/ rărită an de an în legea ei,/ de aprigă nemernica secure,// La el mă-ntorc , atât cât îmi stă în putere / cu aceeaşi cadă bucurie,/ ca la un ţărm în care bate unda/ de sânge bătrânesc şi apă vie./.../”. Citeam un poem care era revendicativ, în plin comunism, articulat, fascinant. B.G. realizase o a doua victorie, asupra condiţiei mele de atunci! Reflectam îndelung, pe măsură ce citeam poemul, la curajul lui Alexandru Brad. Făceam pauze de respiro, după tumultul unor versuri, cum ar fi: „ Frâng pâinea. nu –i acea pe care-o ştiu,/ deşi era mai rară ca acum/ Şi nu e albă , nici crescută nu-i,/ cum o creştea cuptorul ars de muma,/”!.., sau exclamam la versurile în care se arătau inechităţile socialului rural: „ Noi, dragul nostru facem ce putem/ pe aici pe lângă casă, ca bătrânii,/ noroc cu voi, că după cei de aici / ne-ar da ca mâine se ne mânce câinii/.”, sau cântam dizarmonic la versurile: „Şi stiu că-s drepte rosturile ţării,/ că-n fruntea ei avem un om de soi,/ tot din ţărani crescut, că aşa-s ţăranii,/ au lemnul sănătos pentriu altoi./”, . apoi mă legănam de pe un picior pe altul cu un ritus de revoltă, la versurile: „ Dar iar mă-ntreb şi zic /de ce dreptatea-i pusă la mijloc,/ de ce la noi mai sunt boieri/ care trăiesc supă săraci,/ De ce anapoda se dă pământul,/ pe braţ de muncă, tânăr sau bătrân,/ Unii cosesc pe deal, alţii pe luncă,/ unii adună spini şi alţii fân/ „, îmi accentuam revolta, la versurile: „ Hotarul nostru pacă e bătut de gheaţă,/din an în an tot mai măcel,/se ară cu tractoarele pe fugă, mai rău de cât aram cu plug de lemn,/” sau îmi schimbam paloarea feţii spre un regret patern şi compasiune, la versurile: „ La grădină suntem noi bătrânii,/ că tot avem mijlocu-n covoiat/”....Toate aceste schimbări de nimică , cu accente şi reacţii psihologice, de înverşunare, îmi erau observate de cei care erau la acea oră în preajma mea şi care, de la acea dată şi-au dat seama că au de a face, nu cu un om rece, aşa cum păream, de ani de zile, ci cu o persoană sentimentală , cu principii umane . Un moment memorabil pentru un poem la fel de memorabil! Am apreciat public curajul înflăcăratului Adrian Păunescu, de a publica în revistă, un asemenea poem. Pentru că în acea perioadă cine avea curajul să pună în evidenţă racilele sociale, nu puţine, atunci, orice mijloc de exprimare ar fi folosit, nu avea decât un sfârşit dramatic .I-am considerat, aşadar, şi lui Păunescu, gestul sacrificial, deşi nu-i prea suportam acestuia "urletele" de înflăcărare, amplificate de microfon în spectacolele Flacărei, decibelii care mă deranjau şi îmi oboseau auzul, cu toate că îi apreciam lirismul poetic şi pe el, ca poet. L-am apreciat pe Alexandru Brad pentru curaj , dar şi pentru că acesta reuşea să sublimeze într-un singur poem toată condiţia satului românesc de la acea vreme, decelându-i şi radiografiindu-i structura elementelor etico- morale şi politice componente, pentru a evidenţia faptele reprobabile şi grava diluare a principiilor morale, valorile intrinseci ale toposului rural românesc, liantul naţiunii române de veacuri.!. Erau versurile unui scriitor pe care, să mă ierte acum pentru preceptul meu de atunci, îl consideram minor, eu fiind un emfatic, la gândul că la vremea când eram licean şi în primii ani de facultate scriam în vogă poezie, cu mult succes, iar acum domeniile literare, pe care le abandonasem, încă din primii ani de facultate, nu însă fără regret, mi se păreau desuete şi mult neimportante.
Era, atunci, cu puţin timp înainte de a lua contactul cu marele scriitor Mircea Ivănescu, cel care avea să mă determine, prin obligarea de a scrie excesiv de mult şi de a-i prezenta săptămânal scrierile, în reluarea activităţii literare. S-ar putea ca momentul Alexandru Brad, să-mi fi declanşat acea stare anamnezică, care să-mi reamintească şi de un alt fel de a fi, trecut al meu şi să mă determine să reiau activitatea literar- filosofică, în care mă consideram, cu toate că o abandonmasem de mai mulţi ani, şi pe care nu ştiam decât să o banalizez, fără a mă exterioriza, un redutabil. Dar, cred că Alexandru Brad, prin poemul său mă mobilizase, iar acum, când l-am cunoscut în Bucureşti, la Societatea Inginerilor Agronomi şi în urma publicării articolelor mele tehnice, ştiinţifice şi politice, cu zecile, în revista „Agricultura României” pe care a condus-o mai mulţi ani, devenisem unul dintre prietenii lui. Aşa, stând lucrurile, m-am mobilizat pentru această intervenţie a mea, trebuie să ştie de acest lucru, Alexandru Brad, iar aceasta o socot ca pe o datorie de conştiinţă şi de gratitudine, o încercare de recuperare a unei literaturi flamante din noianul umbrelor culturnice !..
Tot ce pot azi să spun, este că tot de atunci, îi port neîncetat în memorie poemul. Aproape zilnic îmi vin în memorie versurile ce exprimau adevăruri, acum istorice. Un poem şi social, şi moralizator, dar şi patriotic şi destul de estetizat. Un poem scris aunci când nu puteai vorbi nici chiar de realitatea ţăranului îmbătrânit şi de condiţia agriculturii, precară, la acea dată. El nu pregeta a le exprima cu mult aplomb, în versuri, precum „ .../ajuns în faţa casei buimăcit / cuvintele n- au braţe- a ne cuprinde/ şi moşul scoate un rachiu bătrân / şi buna împle masa cu merinde. /... După cum ştii, nu-ţi spun o veste nouă/ Sunt lucrurile tot mai rele-n sat/ Căci s-a ajuns ca-n ale brazdei/ Să fie rară mâna de bărbat / Mai sunt , ce-i drept, câţiva, puţini la număr,/Care, se zice, ne conduc pe toţi,/ Aceştea, să ne fie cu iertare, / Ne vâră mâna-n straiţă! Parcă-s hoţi!/"(am reprodus poemul, din memorie).
Pentru că totul trebuia să fie numai perfect. Consider acest poem al lui Alexandru Brad, un poem referenţial în reflectarea unei nestrămutate legături a românilor din Ardeal , cu glia, cu locul natal. Am simţit aici legăturile strânse cu toposul locului natal şi preocupările faţă de condiţia satului românesc a autorului. Mai târziu, din răsfoirea volumului său de versuri, intitulat „Carusel”, apărut la editura Eminescu, în anul 1979, am reţinut aceleaşi elemente topologice rurale româneşti, ce-i aureolează creaţia, din poemul „Fântână”, în versurile: ” Vă simt suflarea rece şi doar sunt / Oglindă de-aşteptări ascunsă-n apă ,/Şi setea vă răstoarnă-n cerul meu, / Şi cerul se dilată să vă-ncapă/ ”,sau din poemul „Acasă”, în versurile: „ Acasă - apă vie, cald cuvânt, / Acasă - locul sfânt / În care simt că sânt chiar când nu sânt / , iar din poemul „Inscripţie pe o potcoavă, închinat lui Fănuş Neagu, versurile: „ Mi-e dor de cai, de cai adevăraţi /Hrăniţi în vis cu foc, înaripaţi/ Mi-e dor de-o sanie şi de un ham / .../ Mi-e dor de cai ca de copilărie /.../”.i-am simţit legătura monolitică şi perenă cu spaţiul existenţial românesc transilvan . Acest lucru explicitează legătura magnetică funciară a românilor transilvăneni de locurile genezice, de legăturile cu ele, de jertirile pentru glie, ce sunt genomic ancestrale,şi nu pot nici când fi rupte. Alexandru Brad , un legat redutabil de ele, se constituie în exponentul grijii pentru menţinerea acestor legături. Se va exprima poetul ,în acest sens, în poemul: ” Numele meu în tăcere”, în versurile: /...câte spice de grâu copt în mirişte/ şi câtă nesfârşire în cărare / câtă alergare în această odihnă/..../ atâta sudoare, înclinându-ne frunţile / atâta risipire de tinereţe/”, cât şi în poemul „ Roşu de inimă”, în versurile:”...E veghe starea ta primară/ Ca primăvara să dea-n vară, / Părinţii stinşi să ardă- n fii / Cât mai albastru, cât mai vii././..../”. Foarte frumoase şi în mult adânc spuse !
Am trăit, cu Alexandru Brad, acea nerăbdare a copilului plecat în oriunde , de a se întoarce mereu pentru a călca în locurile de joacă cu copii satului şi pe locurile muncite alături de părinţii şi fraţii săi, pe propriul ogor, în trecut, mijlocul unic de subzistenţă al majorităţii românilor. Se trudea în „loc” cu râvnă , cu sudoare şi cu bucuria de a avea prin munca ţarinei, cele trebuitoare. Născut, nu departe de Blaj, am simţit în aceste versuri, influenţa pe care a avut-o asupra sa spiritul naţional cultural al Blajului. Am reţinut grija de a transmite continuitatea neamului şi a spiritului locului din toposul ardelean rural-agraar, al Pănadelui, urmaşilor poetului, în poemul „Rânduri pentru fiul meu”, în versurile: „ Ulciorul să nu-ţi sece niciodată- // Chiar marea de s-ar stinge vinovată,/ Să simţi pe limbă cum foşneşte grâul / Ca în năvodul lunii ramul, râul, / Să-ntorci în bine răul, cât de bine,/ Cinstit mai mult, de poţi, să fii ca mine,/ Să legeni şi să arzi în vorbă dulce, / Să dai şi nume, să ciopleşti şi cruce,/.../...În toate risipit să te înduri./”. O grijă permanentă pentru perenitatea antropologică a ruralului!.. La acele locuri bătrâneşti, din Pănadele natal, se întorcea de la Bucuresti, de mai multe ori pe an, Alexandru Brad, cu bucuria, cu nerăbdarea şi cu memoria bunicilor şi părinţilor. Se va confesa poetul în poemul „ Stea polară” , în versurile: „....Numai aici îmi pot uita vârsta, / Zidit în trupul tău veşnic, / Tânăr şi roditor / Pământ al nemuririi neamului meu/” şi în acelaşi poem, „Acasă”, în versurile:” Acasă- cât mai e câte-un părinte, / Acasă - şi de sunt numai morminte / Ne dau puteri aducerile-aminte;/ Aici, acasă-i şi balsam şi rug, / Un neam străvechi încovoiat pe plug / Din care nici în moarte n-o să fug/.E o contopire genetică a trupului cu spiritul oricărei entităţi umane, iar câmpul existenţial al poetului îl gravitează mereu spre referenţialul genezic.
E îngrijorător pentru poet că la aceleaşi locuri se întoarce şi astăzi, acasă, tot mai în vârstă, fiind, Alexandru Brad, la pietrele de hotar ale neamului. Şi astăzi se întoarce poetul, gârbovit de ani şi de frumoasele amintiri ale locului natal, şi tot atât de nemulţumit, ca şi atunci când îşi scria poemul ” Recviem pentru bunicii mei” , şi la acea vreme, necăjit şi tulburat de sălbăticiile locurilor de atunci, ca şi de acum,” locuri” rămase nelucrate , ţelini neroditoare.
Îl ştiu pe Alexandru Brad că suferă, ca un Sisif, de lucrurile nefăcute bine.. .I-am simţit durerile şi i le ştiu din bucuria cu care îmi publica articolele mele, nu mai puţin caustice şi mai adevărate, privind condiţia agriculturii şi a satului românesc de după revoluţie, în interesanta revistă „Agricultura României, pe care a condus-o mai mulţi ani, ca director .
Nu-l bucură condiţia satului românesc de astăzi şi de aceea îşi dă poetul militant dă tot obolul vieţii rămase pentru îndreptarea racilelor şi pentru reînflorirea satului românesc, ca o datorie sfântă şi pe viaţă, ce o are la părinţii, bunicii şi strămoşii săi,cu gândul la o întoarcere lăuntrică, „Acasă”. Pentru că se exprima poetul în poemul său ”S-ar putea”, în versurile: „ ...trupul meu peste clipă să-ţi rămână de veghe / s-ar putea să mă chemi când e ceasul mai drept / când la vremea poruncii nu mai fivom pereche / când din ora aceea ar mai fi de trecut / ca o apă stătută doar un pas, o părere / s-ar putea ca bezmetic, muribundul minut / să m-abată la ţărmul înnecat de durere... /
L-am considerat şi îl găsesc şi acum pe Alexandru Brad, un neobosit activist al presei vremii şi al culturii române, aşa cum îl observase şi-l preţuise, public ,atunci, Adrian Păunescu, chiar şi cu puţin timp, înainte de plecarea în eternitate, referindu-se la acel strălucit poet de suflet al neamului, al său, care i-a fost, nu altul decât Alexandru Brad. Il va preţui pe poetul „ Recviemului pentru bunici” şi Ion Gheorghe, care în posfaţa la volumul „Carusel” , va exclama: „- Iată-l pe Alexandru Brad, cel până peste cap implantat în solul bătăliilor realităţii, scuturându-se, atât cât trebuie, de toate ţărânile. El vine în poezie dintre ziariştii de linia întâia ai presei..fierbinţi... din zmulgerea lui din teren şi faptul diurn a rezultat bărbăţia filosofică a cântecului din cartea (sa) de poeme ce a păstrat numai Fiorul celor la care a fost martor pe viaţă. Adică Esenţa...ceva de totdeauna pentru totdeauna. Adică Poezia...” . O radiografie a socialului şi soluţia îndreptării le expune poetul în poemul ” Lemnul de umilinţă”, în versurile: „Niciodată / Furtunile / Nu-şi asmut dulăii / La umbrele tufelor,/La poalele codrului./ Ele cu munţii, se-ncaeră / ,Cu fruntea pădurii - / Să calce, / Să îngenuncheze./ Securea caută / Copacii rămaşi./..../”. Am citit , nu de mult timp, articolul lui Alexandru Dumutru, în periodicul PORT@LEU, ca să aflu de pledoaria culturală a lui Alexandru Brad , pentru întoarcerea, prin literaturaă, la unitatea naţională, că <<“Presa culturală românească (se îmbogăţise,încă din anul 2009), cu un nou titlu, foarte preţios: este vorba despre … serioasa publicaţie ” Acasă”, (acest titlu va spune mult) periodic …editat de Fundaţia Naţională “ Satul românesc”, condusă (de cine altul decât )de poetul Alexandru Brad…O publicaţie aparte, solemnă, înfăptuită cu devotament şi dăruire, de un colegiu editorial…de elită, care îi reuneşte pe Eugen Simion, Viorel Mărginean, Horea Bădescu, Ion Brad, Lucia Mureşan, Ştefan Dincă, George Filiti, Răzvan Voncu, Petru Poantă, Ioan Sălcudean, Mircea Popa, Petru Sechel…Mircea Tomuş. O publicaţie globală a spiritualităţii naţionale, reunind în paginile sale acea intelectualitate contemporană verticală, durabilă, fidelă unui românism echilibrat, dar esenţial şi … unui consevatorism, la fel de echilibrat şi esenţial…>>. Se spune, în continuare în acest articol,de faptul că în acel număr al publicaţiei “Acasă” sunt implicaţi, cu scrieri literare de factură spiritual naţională : Cristina Crăciun, Ioan Opriş, Petre Pandrea, Ioan Buzaşi, Nichita Stănescu, Dan Hăulică, Ion Brad, Răzvan Teodoresco, Dumitru Popescu, Maria Corduneanu, Răzvan Voncu, Fănuş Neagu . De asemenea, sunt omagiaţi, la aniversar, “în semn de apreciere şi deosebit respect … reperele verosimile (naţionale)….: Ioanichie Olteanu, Ion Lăncrăjan, Ion Rahoveanu, Toma George , Maiorescu, Miron Scorobete, August Buzura, Nicolae Dragoş…De ce “Acasă”?. Pentru că Alexandru Brad , în toată viaţa lui, indiferent unde a umblat, a fost în totul , în spaţiu şi în timp, în tumultul efervescenţei sale spirituale, numai şi numai acasă!...
Pentru că se exprima poetul ,în poemul,” Numele meu în tăcere”, în versurile: câtă linişte în această nelinişte/ câtă neîmpăcare în această împăcare / câte spice de grâu copt în mirişte/ şi câtă nesfârşire în cărare / câtă alergare în această odihnă / câtă supunere în această tristeţe- / atâta sudoare, înclinându-ne frunţile / atâta risipire de tinereţe / câtă nelinişte în această neodihnă / câtă sfiaslă în această durere-
Premoniţia unor timpuri de bine, într-o nelinistită aşteptare şi de încredere într-un anotimp nou, al seninului primăverii pământului, o relevă Alexandru Brad , atât în poemul comentat ” Recviem pentru bunicii mei”, în versurile finale: „Mă-ncred în anotimpul nou în care / Pământul va miroase-sărbătoare”, dar şi în poemul „ Semnul care rămâne, în versurile: „.../ Să aşezăm în pământul poemelor noastre / Sămânţa curată, iertată de lacrimi, / De nedreptatea făcută părinţilor noştri, / Să rămânem cu fruntea sus / În febra mistuitoare a revoluţiei / Până la ultimul, inegalabilul / Şi adâncul răsuflet / Al trecerii noastre în lumina / Care macină la rădăcina nopţii./”,sau în poemul „Inscripţie pe o coloană, în versurile „.../ În tot ce valul veşnic spală / În tot ce timpul creşte-n noi / Nu-s numai fructe de-ndoială / Ci şi nădejdea-n calde ploi/.”
Îl felicit pentru trecutul său literar curajos, pentru totul, pe Alexandru Brad şi-i mulţumesc, în primul rând, pentru tenacitatea abordării socialului românesc prin mijloace culturale, mult necesare şi la această vreme, pentru acţiunile sinergice, prin fundaţii şi publicaţii, ca prim autor, de inducere a preceptelor etico-politice morale, în ruralul românesc, în perspectiva reconstrucţiei sale aletheice şi sincategorematice durabile.
15.09. 2009, Gheorghe Apetroae- Sibiu
