Literatura, Glasul clipei, Gheorghe Apetroae , Sibiu,

 

GLASUL CLIPEI  - revăzută

Gheorghe Apetroae , Sibiu

 

Din vid , mundan, carab în fire,

pe boltă-n  Pollux irizezi    

între mister şi  geană, clipă,

în  joc zeiesc, te dăruieşti!...

şi cazi  din  Gemeni , meteor

vărsând clepsidra umbrei nude

... petreci cu Luna spre izvor

pe-o  stea limonă -n  rătăcire,

să-i smulgi apusul ei meschin

din gheara fricii nerostite!?...

 

Spre rugă cuibărită-n  îngeri

în nume , bei sânge de zeu,

slujind  la cer, toarta-i desprinzi,

să cazi cu El prezent nesigur...

şi El , din tine zămislit!...

cu El,  tot  îţi repeţi trecutul-

şi-ţi porţi în grijă ne-nceputul

în stela ce îi plângi pe umeri

cu-n glas magnetic  necuvânt!....

 

Tu întărit, bolnav de gânduri ,

barbar corăbier,  pribeag ,

în largul obosit de slavă

te-mbeţi  cu  valul  înspumat,

sorbind licoarea zării caste

din cupa trecerii sihastre -

ambrozii slobode în flăcări -

din sânii clipei desfrânate! ...

 

Cerni des lumini prin năluciri,

să scapi de Ea şi necunoaşteri,

iar din  implozii adori umbre,

le joci, ritmând, brâncind pe clipă,

îi cerţi destinul , i-l renegi,

iubind-o-n sine cu absurdul

din slove, tainele-ţi  trăind,  

prin faţa lumii când curgi gemi...

 

Te - alinţi când ştii că-i poţi fi idol,

la cea ce lesne,  hoinărind

prin haos  calea-ţi luminând

de braţul ei mai strâns te  prinzi,

din al ei gând sfâşii cu vântul ,

să-l pierzi , de ţipă ca un vifor,

în agonie, psalmi îi cânţi,

sporindu-i simţul prin săruturi!...

 

De- aceea  retrezit  din chin,

cât  geme  clipa-n  Ea, e-n tine...

o resfinţeşti cu flăcări vii,

din rozii sâni ispite-i slobozi,

re-înflorind în stele, ritmuri

pe care cânţi...  seraf, şi roze,

poeţilor le oferi  clipa 

din stânci le-o-mparţi,  înmugurind

nou început  cu ne-nceputul!...

 

G.A.S., Boroaia , 5 septembrie,1963

Filosofia, "În ostroavele Azore" , Gheorghe Apetroae, Sibiu

VALORI  ALE  ESEISTICII  CONTEMPORANE       III  -

 

Gheorghe Apetroae Sibiu
 

        Am considerat poemul-eseu „În ostroavele Azore” al scriitorului-filosof Liviu Antonesei, drept unul dintre puţinele scrieri literare contemporane apărute după anul 1989 în publicistica românească, cu un atât de bogat conţinut filosofic. Este un sublimat gnomic în formă versificată,  care a întrunit, ce-i drept, într-o perioadă de gestaţie, s-ar părea îndelungată, pe deplin, condiţiile caudine ale apariţiei. Autorul reuşeşte într-un text cu discurs monologic non-socratic, să contracareze marginalizarea spiritului absolut prin promovarea unui idealism obiectiv hegelian, urmare a depresiilor şi refulărilor constante generate de interpretarea dialectică cu  tentă de cvasimaterialitate a cosmicităţii .  Credem că substanţa poemului i-a fost adusă în prim plan scriitorului de experienţa sa în abordarea unicităţii,  contiguului şi disfuncţiilor structural-ontologice în structura estetist-monoteistic- metaforică, cu un stigmat  monologic şi corespondenţe factoriale , chiar şi în socialul monocrom şi monocord, de tip lukacsian.

           Poemul „În ostroavele Azore” este revelator pentru eseistica contemporană şi,nu întâmplător,îl relev un pozitiv, ca un axiologic lavellean, de receptare analitică a poeziei contemporane. Poemul incită la meditaţie şi îngăduie o abordare critică a conţinutului său ideatic, o revelare a misterului din ontologic sub cerul azur al metaforei, fără a se apela la teorii oculte sau personalism:” De la facerea lumii încoace”.., precizează filosoful.

        Experienţa , cu valenţe istoriciste şi progresul înregistrat de ştiinţe au incitat tot mai mult şi au condus la deschideri scientiste în receptarea tot mai conştientă a Universalului din spaţiul fenomenologic transcendental - nihilistic, de tip huserllian şi heideggerean : „ Altfel decât pe insula mea /” şi  la investigarea ontologică într-un fenomenologism eudeic antropo-ricoeurean şi husserlian „Stânci negre şi roşii, dure şi buretoase/”, prin metode epistemologice, revelator creatoare, dar sensibil încifrate ” Cu aerul închis în alveole/”.Interesant!... În context axiologic, s-a realizat interpretarea axială- în episteme – pe limaxul categoriilor de co-existenţialitate : ” Te ţii tare, suflet al meu,/Stabil şi călător în aceeaşi pulsaţie/ Deodată/”,evident dialectic, în frecvente formulări energetist-dinamice antinomice: materie - spirit, obiectiv - subiectiv;  particular - universal; teoretic - pragmatic etc. : ” De la facerea lumii încoace”/, din perspectiva paideică a Eului pur, situat în tangaj cu câmpul universal referenţial temporal în limite perathologice. Liviu Antoneseipermite în metafore ce sublimează discursul, o pronunţată revelare a fenomenelor şi proceselor naturale din Universal, dar şi socio-umane, desigur, perasic-limitative antropo-spaţial  şi antropo-temporal, cu elevaţii la cote axial-epistemologice.

       Se sesizează, în acelaşi timp, succesiunea dinamică a evenimentelor gnosi- fenomenologice în relativitatea Universaliilor: ”Oricum ai privi lucrurile, aici / Este şi altcum, nu doar altunde/”. Se relevă relativitatea în monada absolută leibniziană  din existential, identificarea, ciclicitatea, în devenirea cosmică a lumii universale de tip cuantic ondulatoriu: ” Aici , totul e după alte ritmuri,/ Iar soarele umblă după calculele Sale secrete/”.  -  Bine spus!.

     În acest mod, Liviu Antonesei permite restructurarea şi reorientarea discursului filosofic în spaţiul topologic universal, al înşiruirii monotone ne-definite şi ne-finite în spaţialul temporal: ” Doar ceea ce e închis în timpul meu/ Rămâne la fel, oriunde m-aş preumbla/“, sau  “/Era fără vârstă/”.

        În registrul al doilea, al tautologicului, s-a realizat evidenţa dezalienării social-spirituale marcuseene, cu dinamică în stratificaţia gnosic- volitivă schopenhauereană, în paralel cu amendările de bază biologic-umane, mecanicismul structurilor existenţiale cu inflamări apofantice sociorevolute, de tip leibnizean şi blagean, s-a conştientizat şi s-a orientat subiectul cunoscător spre epistemologiile fenomenologico - noumenologice  husserliene ale onticului metafizic: ” Din  lateral, un vânt cald/ Conspiră cu gândurile mele”. S-a pus în evidenţă transcendentul lăuntric- metaphisic, eul personal hyperbolizat, dar şi  universalizat, fără a-l personaliza şi Universalul, fără a-l universaliza în schema şi la dimensiunile sale icognoscibile preremptorii: ” E închisă în mine/ Ca într-un sarcofag/ Care încă respiră/”. Pentru argumentarea logică a unor răspunsuri riguroase, dintr-o gestaţie gnomică, pretinse a fi mai apropiate de adevărul aletheic, al Universaliilor, de genomul primat cvasimineral al genezei:  ” Un fel de aer străveziu ce depăşeşte/ Şi încăpăţinarea aspră a pietrei./”. Se receptează ,în ansamblul textelor, cromele policorde ale metaphisicului, ­începînd cu teoriile cosmologice sofiste şi ajungând, prin Platon, Aristotel, Descartes, Kant şi Hegel, la neopozitivismul Şcolii- scientiste- de la Viena, sociologismul neo-comptean al Şcolii de la Frankfurt şi la neo-raţionalismul critic al lui Karl Popper. 

   Poemul relevă şi existenţa unor concepte filosofice care încearcă o înţelegere cosmică a unei lumi proprii  filosofului – poet, cu valenţe egocentriste, fără universalizare, nemetafizice şi neprovidente, cu conştienţa finitudinii, pe limaxul existenţial al unei lumi alienate şi angoasate, cu referenţialul contiguului metafizic:  ” A plecat agale/ Cu soarele bătându-I în ochi,/ Lăsând în urmă un şchiopătat  uşor/ Şi o mare singurătate în care se regăsea/ Numai foşnetul Oceanului/.”

   Pentru un demers al reuşitei livreşti, Liviu Antonesei  se va aliena şi el , desigur, în texte şi-şi va travesti eul metafizic, până la monismul hobesean,  într-un corpus monadic leibnizean – axialitatea armonică absolută, diferenţial-divină  a bărbatului complet, generându-l mereu prin maximizarea rezultatului din ecuaţia dintre raporturile experienţă - pură intuiţie, de tip bergsonean, georgesberkeleyan şi humean, şi prin minimizarea determinanţilor alienării şi anxietăţii, cu variabile non-aleatoare, de natură psiho-claustrofobică: „ Bărbatul care demonta duşurile/De pe Praia da Vitoria/”. Se reuşeşte o surprindere refexivă a relativităţii  sale temporal-metafizice antropo-ontice : ”Nu era bătrân , nici tânăr nu era,/ Nu era nici măcar între două vârste/”, pentru  a se identifica : „ Cu părul alb şi sârmos/Şi faţa smeadă întinsă/Ca pielea de pe tobă,” şi pentru a evidenţia limitele semnificantului ontologic uman  în planul limitativ - spaţial şi temporal al antropismului, cu referenţial evolutiv istoric şi divagaţii existenţiale-temporal spaţiale, din păcate, comensurabile perathologic.

              În altă ordine de idei, poemul-eseu „În ostroavele Azore " se poate încadra, prin conţinut, între scrierile filosofice autentice cu un fond ideatic însemnat, ale căror tematici propun maximizări receptive şi reflexive cognoscibilului, o încercare de descifrare  a Universalului , prin disociere, până la etajele psihismului freudean - reyan, prin Piaget, cu reverberaţii psihanalitice ,pâna la accesul tulburărilor logico-lingvistice şi apoi conjunse genomic, după propria schemă a filosofului, în construcţia moleculară şi atomar- cuantică  a cosmicului, într-un sistem de interpretare dual - culisabil în
dublul sens semantic. Sensul umbrei este psiho-revelatoriu , la filosoful-poet, chiar  şi pentru însăşi personalitatea lui Liviu Antonesei, magnific în structura sa livrescă, dar nu lipsit de modestie, aici:  ”În urmă,  o umbră uriaşă-/ Fiecare umbreşte după puterile sale/”şi care îl ajută să privească  cu seninătate apofantică  finitudinea existenţială: ”Sezonul  se încheie, bucuria/Îmi sporeşte cu fiecare clipă/”.

      Se dă posibilitatea celor interesaţi de demersul său filosofic, aici, în structuri poetice, să investigheze primordialitatea laturilor Unicului,  atât în plan material, cât şi spiritual, monoteistic, personalizat, precum şi în temporalitate, într-un context analitic disociativ, pentru a înţelege rolul antinomiilor categoriale, materiale şi logico- spirituale, adică a celor două fundamente ale ontologicului, în putinţa evitării sacrilegiilor oricărui naufragiu bio-existenţial, de tip sacrificial-sacerdotal: ”Un om cu aripi de pânză spre capătul golfului: / Sparge apa şi aerul într-o mişcare lunecoasă/Precum pata  de ulei de măslin pe masă,/ Pe masa din cealaltă insulă,/Ostrovul meu dintâi/”. Se satisface, astfel, dorinţa cunoaşterii prin determinări introspective a esenţelor fenomenologice transcendental-­lăuntrice, extrapolate din esse prin circumspecţia formalismului pe baza antitezelor, vectorilor dubli, cu aceleaşi coordonate, care pot asigura evidenţierea axiomatică-asimptotică a Universalului în telescopie duală. Prin acest raţionament, poetul ne asigură,  încă de la primele versuri ale acestui reuşit poem, de coexistenţa sistemică a celor două entităţi categoriale monadice „corpul material” şi „corpul spiritual”, în „trupul unic”, aşa cum le sesiza cândva şi Nicolae Prelipceanu, în poemul său , la fel de reuşit, „Degetul de gheaţă”, prin acţiunea sa de înglobare monolitică a celui de al doilea entiv în primul  şi a primului indicativ în cel de al doilea”, de transgresare temporală facilă ,ritmică, dintr-un spaţiu într-altul, într-un cadru contiguu culisabil atemporal a monadei unice - absolute,  leibnizeiene:”/... /Stabil şi călător în aceeaşi pulsaţie/ Deodată/”,  „ sau „ Pe masa din cealaltă insulă, Ostrovul  meu dintâi./, într-un veritabil sistem telescopic dual- universal ....

          Cu  o prezentare sinceră şi nedeterminată,  Gheorghe Apetroae Sibiu.  

Literatura "cu teammă", de Dominique Iordache, Gheorghe Apetroae ,Sibiu

 

Despre demonic şi geniul creator al omului....Poemul lui Dominique Iordache , intitulat " cu teamă"    se constituie un exerciţiu de referenţiere a  negării interiorului de către mediul exterior printr-o psihopozitivare voliţională involută a monadelor spirituale, spre a îndepărta angoasa şi armoniza, astfel, existenţa, compensându-şi cu soluţia resemnării, idealul formalizărilor sublime, aici stilizate în cuvinte, reconfigurându-şi , astfel, esenţa identităţii, spre o desăvârşire  etică şi estetică a entităţii , oricăre ar fi finalitatea teorică în ecuaţia actului de creaţie ... Resemnarea , substituind teama, se impune psihic ca o necesitate  organică cauzală, fiind acel principiu psihic, termen potent din ecuaţia existenţial - umana interpus şi transpus în matrice,  daimon egalizator al stării libide pe care şi-l administreză persoana, atunci când nu-şi  poate exiba fobiile,  când nu poate ieşi sau nu- şi poate extrage negaţiile din sine!… Lipsa de iubire simţită poate fi şi o sechelă a dezordinii cosmice  resimţită ca transcendenă  în personna!.... Când teama generează   starea de veghe permanentă a entivului şi îi poate crea chiar şi accente nevrotice, resemnarea este ieşirea din teamă, din starea duală  şi cufundarea conştiinţei în universalitate!… Felicitări pentru expunerea transfigurată în poem a unei astfel de teme, atât de frecventă  în ecuaţia condiţiei umane!… Gheorghe Apetroae, Sibiu

 

 

 

 

Literatura "Interviu cu scriitoarea Nora Iuga..." de Angela Baciu, Gheorghe Apetroae, Sibiu

 

MARGINALII,  la  “Interviu cu scriitoarea Nora Iuga - .... “ , de Angela Baciu,  postat pe cite-ul Revistei literare, la 25.06.2014... Gheorghe Apetroae , Sibiu

        Trebuie înţeles că singurătatea  este o categorie existenţială universală, filonul serpuitor de  materialitate a cunoaşterii  din matricea Providenţei.  De aceea , să le spunem distinselor doamne Nora Iuga şi Angela Baciu că nu putem fi singuri , mai ales “ in diverbium” când suntem  parte permanentă şi inseparabilă din universalitatea fizică şi cognitivă,  când trecerea crează noi referenţiale ontice şi particularizează permanenţa neînceputurilor.... Şi dacă singurătatea este în copilărie, în adolescenţă şi la maturitate  o valenţă a trăirilor profunde, în sine, mult mai puternică decât cea intermonadică,  senectutea nu poate fi altceva decât principiul biotemporal  al  revărsărilor iubirii fecunde acumulate de existenţa individuală, în speţă, nemuritoare, aici  a creatorilor de cultură, spre contopirea cosmică şi agregarea în spiritul universal al materiei !.. . Este şi acel geniu pustiu, izvorâtor de lumină , trecător angelic, neînfricoşat de moarte, nimic altceva decât o mostră din substanţa cognoscibilă a  Universalului....  Eminescu  s-a născut şi a trăit ca un mergător-zburător visător în solitudine pentru o iubitoare, precum o Maria Magdalena - “ un singur chip, un singur corp frumos, dulce, ideal- Poesis”, pierdută de geniu, pentru magia singuratăţii, precum  Hamlet care o pierduse pe Ofelia!!!!,  el,  un  Arald  al românilor!... Nu este, dar, nevoie de un monument cultural  extraconjugat de un  “ Poesis Internaţional”,  când lumina creaţiei , permanenţa vieţii izvorăşte necontenit, ca o apă vie,  de sub sanctuarele spirituale naţionale, din mistuirea în sine a unor flăcări , fie  Nora Iuga, fie George Vulturescu, sau Angela Baciu, fie şi flăcări văzute , ori inventate, sau mai puţin văzute, intenţionat mocirlite sau niciodată văzute!...

    S-ar fi cuvenit, dar, în dialog, identificarea  în cuprinsul  evenimentului “Poesis”, de la Satu Mare,  nu numai “ numele mari”, care au fost sau care nu au fost la acest eveniment, ci şi alte personalităţi literare sau promitenţe interesate de eveniment...     Să observăm , dar, în primul rând,  calitatea scriitorilor noi  atraşi  în câmpul intelectual al acestei publicaţii literare şi  apoi  să evaluăm utilitatea, valorea literară şi culturală a  publicaţiei!...  Cât despre “ gustul”  pentru scris  acesta poate fi şi subiectiv, ca un contaminat al ludicului  în exerciţii literare banale sau elevate, la îndemâna aventurierilor pe valurile unei literaturi uneori exhibate şi  aride, dar şi , cu siguranţă,  panaceul reflexivităţii sensibile interioare, imaginarului armonizat  în labirintul dedalic  paradisiac al  fiinţelor profunde, structurilor  lirice genomice de lumină, ingenui , şi care nu ar fi putut lipsi din anvergura acestui eveniment...”      

      -“ Cred în ereditate”, spunea .... Nora Iuga!.... -Credem , cu toţii numai în ereditate!...

       Ce mi s-a părut  interesant în acest dialog, şi de reţinut, dar nu de crezut, a fost tocmai aspectul sesizat de Angela Baciu şi înscris în titlul de interviu, încercarea de definiţie dată singurătăţii , din experienţă  personală a doamnei Nora Iuga:

     ” Când sting(em) lumina şi închid ochii, sunt iar singură cu mine. Singură. Singurătatea cred, e un lucru foarte frumos, ca moartea, fiindcă nu e marterială şi ... n-o simţi...”   Este aceasta  o observaţie reală, o percepţie interesantă asupra finitudinii biologice , dar nu şi  asupra permanentei sale substanţiabilităţi , cum şi tot interviul realizat de Angela Baciu la întâlnirea cu scriitoarea octogenară Nora Iuga,  cu ocazia aniversării celor 25 de ani de la înfiinţarea revistei “Poesis”...

       Pentru ambele doamne, consideraţie  şi felicitări!... Gheorghe Apetroae, Sibiu

Literatura, "Nichita Stănescu...." eseu, Terezia Filip.. Gheorghe Apetroae,Sibiu

În eseul " Nichita Stănescu - pledoarie pentru veghe, o delicată,  rarisimă stare de vigilenţă spirituală" postat  de Terezia Filip pe Reţeaua literară, în 25 iunie, a.c., sublim este " jocul şi simbolistica derutantă a metaforei în neo-modernitate", jocul individual al sensibilităţii , imaginaţiei şi reflexivităţii monadei stănesciene, un termen de ritm cosmic semnificant  lyric al "treziei",  sesizat şi explorat aici  livresc, doct,de Terezia Filip . Cercetătoarea  reuşeşte penetrarea misterelor lirice ale creaţiei cosmice, sesizarea translaţiei inverse, extrapolată, a ritmurilor ludice din imperiul universal al transcendenţei, la tropismul mundan, cât, deopotrivă,  transferul stărilor permanente de veghe ale creatorului lyric, fie, aici, Nichita Stănescu, sau un oarecare altul, în exerciţii lirice genuine, ca termeni de condiţie generalizată în ecuaţia ontologică a cunoaşterii, cu efectul incitării cuvântate la actul metacreaţiei.... Este, de fapt,  soluţia  permanenţei treziei cosmicului din universalitatea trecerii,  principiu intelectual bine dozat şi uzitat cu succes şi de creatoarea eseului... Mă bucură prezenţa dumneavoastră, Terezia Filip, din nou, în analiza atentă, atât de estetizată şi de competentă - pe texte literare bine selectate,  producte ale literaturii române  şi ale culturii spirituale universale - a stilisticii structurilor lirice , complexităţii acestora, satisfacţia succesului pentru extragerea şi valorizarea esenţelor lor spirituale... Felicitări!... Gheorghe Apetroae, Sibiu