Literatura patriotică: Românii la Samisegetusa Regia; autor: Gheorghe Apetroae Delaboroaia

 

ROMÂNII LA SARMISEGETUZA REGIA

Autor: Gheorghe Apetroae Delaboroaia

*

Stelare vi-s cetăţile, în slavă, dacice în stirpe,

călcate des de naţii crude, fără „hat„ şi cântec…!

Străbunii vă înalţă-n rang cu o moştenire sacră

iar Clopotiva-Grădişte vi-i semnul de răscruce...!

*

Stau tot mai trezi în marmore de coloanade regii,

alăturea de un popor de traci și-n stânca lor, românii

din dacii de atunci, cu rost în moţi şi-n basarabi,

tot arcuind credinţa -, a Daciei cunună...!

*

…Cu har răsar din locul ei getuzi şi sarmi

și cresc vânjoşi în azi din seva sfântă tracă,

cu braţele în Tisa şi în Nistru, cu trupul din Ardeal,

-se-nalţă-n cer un rug din sciţi şi din bastarni...!

*

Goruni cu rădăcinile-n iubiri de strămoşesc hotar,

cu rost la bolta Ţării Mari, de colonade sfinte

zidesc un arc stelar de carpi..., durează România

pe geana mândrei zări din Sarmica - Regia …!

*

Șiroiul lung de lacrimi vi-l seacă prin Unire

și Decebal, Mihai şi Iancul și Ştefan al Moldovei...!

...Stejari crescuți din ei v-o neclintesc prin zodii

pa Dacia cea Mare, cu voi în nemurire…!

LITERATURA ESEISEISTICĂ, LIVIU ANTONESE ÎN OSTROAVELE AZORE, Comentariu: Gheorghe Apetroae Delaboroaia

 VALORI  ALE  ESEISTICII  CONTEMPORANE           III  -

LIVIU ANTONESEI ÎN OSTROAVELE AZORE

Comentariu:Gheorghe Apetroae Delaboroaia
 

        Am considerat poemul-eseu „În ostroavele Azore” al scriitorului-filosof Liviu Antonesei, drept unul dintre puţinele scrieri literare contemporane apărute după anul 1989 în publicistica românească, cu un atât de bogat conţinut filosofic. Este un sublimat gnomic cu configurare versificată,  care a întrunit, ce-i drept, într-o perioadă de gestaţie, s-ar părea îndelungată, pe deplin condiţiile caudine ale apariţiei. Autorul reuşeşte într-un text cu structura discursului monologic non-socratic, să contracareze marginalizarea spiritului absolut prin promovarea unui idealism obiectiv hegelian, urmare a depresiilor şi refulărilor constante generate de o interpretare  dialectică cu  tentă de cvasimaterialitate a cosmicităţii .  Credem că substanţa poemului i-a fost adusă în prim plan scriitorului de experienţa sa în abordarea unicităţii,  contiguului şi disfuncţiilor structural-ontologice în agregatul estetist-monoteistic-metaforic al expunerii versificate cu un stigmat  monologic şi cu corespondenţe factoriale  în varianţa locusurilor ideatice, chiar şi în socialul monocrom şi monocord, de tip lukacsian.

           Poemul „În ostroavele Azore” este revelator pentru eseistica contemporană şi, nu întâmplător, îl relev ca un pozitiv, ca un axiologic lavellean de receptare analitică a poeziei contemporane. Poemul incită la meditaţie şi îngăduie o abordare critică a conţinutului său ideatic, o revelare a misterului din ontologic sub cerul azur al metaforei, fără a se apela la teorii oculte sau la personalismul monistic:” De la facerea lumii încoace”.., precizează filosoful.

        Experienţa , cu valenţe istoriciste şi progresul înregistrat de ştiinţe au incitat tot mai mult şi au condus la deschideri scientiste în receptarea tot mai conştientă a Universalului din spaţiul fenomenologic transcendental - nihilistic, de tip huserllian şi heideggerean : „ Altfel decât pe insula mea” şi  la investigarea ontologică a umanului într-un fenomenologism eudeic antropo-ricoeurean şi husserlian „Stânci negre şi roşii, dure şi buretoase”, prin metode epistemologice, revelator creatoare, dar sensibil încifrate ” Cu aerul închis în alveole”. Interesant!... În context axiologic, s-a realizat interpretarea dublu-axială  in episteme – pe limaxul  scientist  al categoriilor de coexistenţialitate : ” Te ţii tare, suflet al meu,/Stabil şi călător în aceeaşi pulsaţie/ Deodată”, evident dialectic, în frecvente formulări energetist-dinamice antinomice: materie - spirit, obiectiv - subiectiv;  particular - universal; teoretic - pragmatic etc. : ” De la facerea lumii încoace”, din perspectiva paideică a Eului pur, situat în tangaj cu câmpul universal referenţial temporal în limite perathologice... Liviu Antonesei permite în metafore ce sublimează discursul, o pronunţată revelare a fenomenelor şi proceselor naturale din Universal, dar şi socio-umane, desigur, perasic-limitative antropo-spaţial  şi antropo - temporal, cu elevaţii  scientiste la cote axial-epistemologice.

       Se sesizează, în acelaşi timp, succesiunea dinamică a evenimentelor gnosi- fenomenologice în relativitatea Universaliilor: ”Oricum ai privi lucrurile, aici / Este şi altcum, nu doar altunde”. Se relevă relativitatea  sistemică în monada absolută leibniziană  din existenţial, identificarea, ciclicitatea în devenirea cosmică a lumii universale de tip particular cuantic ondulatoriu: ” Aici , totul e după alte ritmuri,/ Iar soarele umblă după calculele Sale secrete”.  -  Bine spus!.

     În acest mod, Liviu Antonesei permite restructurarea şi reorientarea discursului filosofic în spaţiul topologic universal, al înşiruirii monotone nedefinite şi nefinite în spaţialul temporalităţii: ” Doar ceea ce e închis în timpul meu/ Rămâne la fel, oriunde m-aş preumbla“, sau  “Era fără vârstă”.

        În registrul al doilea, al tautologicului, s-a realizat evidenţa dezalienării social-spirituale marcuseene, cu dinamică în stratificaţia gnosic- volitivă schopenhauereană, în paralel cu amendările de bază biologic-umane, mecanicismul structurilor existenţiale armonizate cu inflamări apofantice sociorevolute de tip leibnizean şi blagean, s-a conştientizat şi s-a orientat subiectul cunoscător spre epistemologiile fenomenologico - noumenologice  husserliene ale onticului metafizic: ” Din  lateral, un vânt cald/ Conspiră cu gândurile mele”. S-a pus în evidenţă transcendentul lăuntric- metaphisic, eul personal hyperbolizat, dar şi  universalizat, fără a-l personaliza şi Universalul, fără a-l universaliza în schema şi la dimensiunile sale icognoscibile preremptorii: ” E închisă în mine/ Ca într-un sarcofag/ Care încă respiră”. Pentru argumentarea logică a unor răspunsuri riguroase, dintr-o gestaţie gnomică, pretinse a fi mai apropiate de adevărul aletheic, al Universaliilor, de genomul primat cvasimineral al genezei:  ” Un fel de aer străveziu ce depăşeşte/ Şi încăpăţinarea aspră a pietrei.”... Se receptează în ansamblul textelor cromele policorde ale metaphisicului, ­începînd cu teoriile cosmologice sofiste şi ajungând, prin Platon, Aristotel, Descartes, Kant şi Hegel, la neopozitivismul Şcolii scientiste  de la Viena, la sociologismul neocomptean al Şcolii de la Frankfurt şi la neoraţionalismul critic al lui Karl Popper. 

   Poemul relevă şi existenţa unor concepte filosofice care încearcă o înţelegere cosmică a unei lumi proprii  filosofului – poet, cu valenţe egocentriste, fără universalizare, nemetafizice şi neprovidente, cu conştienţa finitudinii, pe limaxul existenţial al unei lumi alienate şi angoasate, cu referenţialul contiguului metafizic:  ” A plecat agale/ Cu soarele bătându-I în ochi,/ Lăsând în urmă un şchiopătat  uşor/ Şi o mare singurătate în care se regăsea/ Numai foşnetul Oceanului.”

 

   Pentru un demers al reuşitei livreşti, Liviu Antonesei  se va aliena şi el , desigur, în texte şi-şi va travesti eul metafizic, până la monismul hobesean,  într-un corpus monadic leibnizean – axialitatea armonică absolută, diferenţial-divină  a bărbatului complet, generându-l mereu prin maximizarea rezultatului din ecuaţia dintre raporturile experienţă - pură intuiţie de tip bergsonean, georgesberkeleyan şi humean, şi prin minimizarea determinanţilor alienării şi anxietăţii cu variabile non-aleatoare, de natură psiho-claustrofobă: „ Bărbatul care demonta duşurile/De pe Praia da Vitoria”. Se reuşeşte o surprindere refexivă a relativităţii  sale temporal-metafizice antropo-ontice : ”Nu era bătrân , nici tânăr nu era,/ Nu era nici măcar între două vârste”..., pentru  a se identifica : „ Cu părul alb şi sârmos/Şi faţa smeadă întinsă/Ca pielea de pe tobă,” şi pentru a evidenţia limitele semnificantului ontologic uman  în planul limitativ - spaţial şi temporal al antropismului reconstruit cu referenţial evolutiv istoric şi divagaţii existenţiale-temporal spaţiale, din păcate, comensurabile perathologic.

              În altă ordine de idei, poemul-eseu „În ostroavele Azore " se poate încadra prin conţinut  între scrierile filosofice autentice cu un fond ideatic însemnat, ale căror tematici propun maximizări receptive şi reflexive cognoscibilului, o încercare de descifrare  a Universalului prin disociere, până la etajele psihismului freudean - reyan, prin Piaget, cu reverberaţii psihanalitice, pâna la accesul tulburărilor logico-lingvistice şi apoi conjunse genomic, după propria schemă a filosofului,  în construcţia moleculară şi atomar - cuantică  a cosmicului,

 într-un sistem de interpretare dual - culisabil  în  
dublul sens semantic.... Sensul umbrei este psiho-revelatoriu , la filosoful-poet, chiar  şi pentru însăşi personalitatea lui Liviu Antonesei, magnific în structura sa livrescă, dar nu lipsit de modestie, aici:  ” În urmă,  o umbră uriaşă-/ Fiecare umbreşte după puterile sale”  şi care îl ajută să privească  cu seninătate apofantică  finitudinea existenţială: ”Sezonul  se încheie, bucuria/Îmi sporeşte cu fiecare clipă”.

      Se dă posibilitatea celor interesaţi de demersul său filosofic, aici, în structuri poetice, să investigheze primordialitatea laturilor Unicului,  atât în plan material, cât şi spiritual - monoteistic, personalizat, precum şi în temporalitate, într-un context analitic disociativ, pentru a înţelege rolul antinomiilor categoriale, materiale şi logico- spirituale, adică a celor două fundamente ale ontologicului, în putinţa evitării sacrilegiilor oricărui naufragiu bio-existenţial, de tip sacrificial-sacerdotal: ”Un om cu aripi de pânză spre capătul golfului: / Sparge apa şi aerul într-o mişcare lunecoasă/ Precum pata  de ulei de măslin pe masă,/ Pe masa din cealaltă insulă,/Ostrovul meu dintâi”.  Se satisface, astfel, dorinţa cunoaşterii prin determinări introspective a esenţelor fenomenologice transcendental-­lăuntrice, extrapolate din esse prin circumspecţia formalismului pe baza antitezelor, vectorilor dubli cu aceleaşi coordonate, dar  care pot asigura evidenţierea axiomatică-asimptotică a Universalului în telescopie duală. Prin acest raţionament, poetul ne asigură,  încă de la primele versuri ale acestui reuşit poem, de coexistenţa sistemică a celor două entităţi categoriale monadice „corpul material” şi „corpul spiritual”, în „trupul unic”, aşa cum le sesiza cândva şi Nicolae Prelipceanu, în poemul său , la fel de reuşit, „Degetul de gheaţă”, prin acţiunea sa de înglobare monolitică a celui de al doilea entiv în primul  şi a primului indentificat  în cel de al doilea”,  de transgresare temporală facilă , ritmică, dintr-un spaţiu într-altul, într-un cadru contiguu culisabil atemporal al monadei unice - absolute,  leibnizeiene: ”/... / Stabil şi călător în aceeaşi pulsaţie/ Deodată”,  „ sau „ Pe masa din cealaltă insulă, Ostrovul  meu dintâi”..., într-un veritabil sistem telescopic dual- universal ....

          Cu  o prezentare sinceră şi nedeterminată,  Gheorghe Apetroae Delaboroaia   

 

LITERATURA: HARISMĂ, Autor GHEORGHE APETROAE DELABOROAIA

HARISMA ÎNVIERII CRISTICE-
Autor: Gheorghe Apetroae Delaboroaia
*
Pe sub bolțile aurite, de lacrimile Mariei șiroite
cu sânge cristic, în lumini de adevăr hăruite,
în Iisus să ajungi, cu smerenie păşești
în glasul de crez al clopotelor sfinte…
De graţie, în rugă te închini și Cerul slăvești...!
*
Duhul în Duh pogorât, te înălţă în Treime:
Izvorul vieți sfinte și al iubirii, nestins,
reverberează în altar cu lumini inefabile
și îți vibrează angelic în glasul razelor
Crucea Cristică, de aura luminii cuprins…!
*
Din Pacea Creştină, flacări în rugă s-aprind
și bolți siderale irump nădejdi și mister…
Stele prinse-n rozare la gâtul Fecioarei
plutesc serafice în coruri de slavă -n cuprins
și se aprind lumini pentru o  Lume-n Iisus…
*
Prealargul albastru, Crist în El ,duh îl coboară
smerit, în zbor de pajură, din tronul ceresc,
Îndumnezeit și cu harul luminii în Cuvânt...!
Tu, mărturişeşti crezul învierii lui, Mariei
și o renaştere a Cerului, prin Ea, pe Pământ…!
*
Cât ești întru Iisus și-i porți coroana în făclie,
iar în Maria mirul, cu har de îndumnezeire,
l-altarul lui deschis, împarți la Ne-nceput
Cuvântul- fericit că ești și că rămâi, în crez,
un cristic duh reînviat în trupul veșniciei…!

 

Suseni- Boroaia, 23 aprilie, 1993 

Literatura: DE ATUNCI, Autor Gheorghe Apetroae Delaboroaia

 DE ATUNCI - EVER SINCE

 Autor: Gheorghe Apetroae 
*
Efebul, în plină transă a sevei din pauzele alburne
ascultai, atunci, cum susură arhetipal izvoarele
pe povarnișul adânc al căutarii și cum sângeră
prin fiecare rază tăcerea în cântecele astrelor…!
*
De atunci, tot cobori pe lunci stelele
și le păstorești în portocaliul de sânziene,
cochetând cu certarețul Eol
în anemone, în zambile, roze și crini ...!
*
De atunci, batjocorești cugetul adânc al stâncilor
prăbușite în pârâul pe care tot l-ai scurs din gând
în stihuri cu ritm meandric din susur cioplite,
stropindu-le cu amintirile ploilor din aprilie...!
*
De atunci, asculți simfoniile albe ale zefirului
cu melodica uverturii despre Neînceput
în bemolii gravi ai cerului, pe care i-ai îngropat
alături de trilul ciocârliei, împreună cu primăverile...
*
Și tot mai dezgropi, de atunci, cu grindina verii
de sub albaștrii trandafiri rămași înfloriți
în copilaria simbolurilor, pe cei adormiți...!
*
De atunci, te iubești cu obiceiurile și aberațiile…
Și te bucuri de timpul himeră, de tine fară habar...!

LITERATURA, EL, EMINESCU, AUTOR: GHEORGHE APETROAE DELA BOROAIA

SEMNE PE TRUPUL VEȘNICIEI

GHEORGHE APETROAE DELA BOROAIA

EL, EMINESCU, REFERINȚE: Mă simt profund îndatorat să le mulțumesc cu adâncă gratitudine și cu tot respectul celor care au parcurs și au apreciat poemul „El, Eminescu”. În primul rând, trebuie să mulțumesc distinsei doamne a literelor, Rodica DANU, pentru abordarea competentă și cu dăruire nedeterminată a poemului, printr-un comentariu critic și analitic, care a evidențiat o serie de elemente valorice, fiind întrutotul demnă de elogii. De asemenea, port înaltă recunoștință celor care prin parcurgerea poemului s-au exprimat cu o abordare filolologică asupra conținutului și valorii textului. Trebuie, dar, să mulțumesc cu tot respectul și cu toată prețuirea mea, întregii Asociații literare Eminescu,  doamnelor Sofia PETRE, Nicoleta CHIRIȚESCU- moderator, Mariana DUMA- administrator, Adina FLOREA- administrator, Viorica MURGOCI, Mioara CONDURARU- moderator, Emilia EMA, Daniela ALUPII- administrator, Firicel POPESCU, precum și domnului Ioan MITU… Multă și deosebită recunoștință! Autorul: G. Ap.                  

 

·                   

·                  POEZIA ZILEI

·                  EL, EMINESCU

·                  Autor: Gheorghe Apetroae Dela Boroaia

·                   Prezentare: Rodica Danu                      

·                                             Cum să treci nepăsător când un om plin de înțelepciune și talent, poetul Gheorghe Apetroae, lasă scris pe lumina și imaculatul foii cuvinte pline de armonie și sclipire? Ele sunt izvorâte dintr-un peisaj de basm, dintr-un loc al veșniciei pe care nemuritorul Mihai Eminescu l-a imortalizat și l-a înălțat în Tezaurul literar al neamului românesc.

·                                              Să citim însemnările acestea pline de sensibilitate, care ne întorc în timpul acela al miracolului eminescian și să le trăim și noi frumusețea prin această mărturisire plină de căldură și trăire intensă: „Să ne reamintim de Eminescu în preajma zilei sale de naștere, aducându-vă în prim plan un poem pe care l-am scris în anul 1983. Era o seară senină, fascinantă, din începutul de iunie, în care mă plimbam cu soția și copiii pe marginea lacului din Cătămărăștii Ipoteștilor, plin de nuferi și de trestii și străjuit de teii înalți, bătuți și înmiresmați de flori, atât de mult și de grav cântați de Eminescu.”

·                                                 Da, să ne reamintim mereu de „Domnul cel de pasăre măiastră”, din timpurile acelea dăruite cu oamenii și cu izbânzile vremii, să-l trăim astăzi cu aplecare și dor și să-l dăruim, apoi, viitorimii, ca această dragoste de „El”să nu dispară niciodată.

·                                                  Voi schița câteva note personale, cu darul și cu priceperea mea, despre creația poetului Gheorghe Apetroae „EL, EMINESCU”, străduindu-mă ca scrisul meu să-i onoreze valoarea creativă.

·                                                Poezia este acel miracol al devenirii noastre spirituale și, atunci când ea atinge prin conținut și formă piscuri nebănuite, trebuie să-i dăruim poetului ce merită, o laudă sinceră și înălțătoare, întru armonie și sclipire, cum demonstrează aceste versuri: „Când pe harfele de unde /stele cad şi se aprind /orgi selenice pe lucii,/valuri risipte-n grind”.   

·                                               Să-i savurăm versului simfonia interioară, acea îmbrățișare dintre teluric și astral, care ne poartă în alte dimensiuni, în alte sfere de lumină și gândire, ca apoi să ne cufunde în visare. Expresii metaforice, coborâte în comparații imaginare impozante, străjuiesc versul și-l înalță în admirație și neuitare.

·                                              Ca un adevărat pictor al cuvintelor, poetul Gheorghe Apetroae așază în miezul poeziei chipul poetului nepereche cu frumusețea și sclipirea frunții sale, ca o izvorâre din timpurile acelea purtătoare de glorie și dar divin: „fruntea - boltă peste veacuri-, /El și-o-nclină visător, /să-şi revadă-n codrii lacul, /strălucirea în izvor...!”.

·                                               Versurile ne poartă pe aripi de gând și ne îndeamnă să închidem ochii și, cu puterea minții, să-l aducem acum și aici lângă noi, să-i mângâiem sufletul îndurerat de nedreptăți și să-i spunem: Noi te iubim, poete, cu cerul și cu pământul, cu toată ființa unui neam pe care l-ai îmbrățișat cu dragoste și dăruire supremă, Neamul Nostru Românesc!

·                                                 Dintr-un Univers al cunoașterii și al măreției, din ceruri care par să se deschidă pentru a ni-l dărui măcar pentru o clipă, coboară El, Luceafărul iubirii: „... El, ecoul între clipe- /stea cu duh prin galaxii-, /arc de cer în El - lumina /celei mai pure lumini...! 

·                                                  Închei cu mulțumiri și recunoștință pentru acest poem omagiu, în care arde cu sclipiri cerești Luceafărul izbăvirii noastre, MIHAI EMINESCU!     

·                                                    Prețuire și considerație pentru erudiție și sensibilitate desăvârșită!

·                  .

 

 

 

 

·                         EL, EMINESCU

               Autor: Gheorghe Apetroae Dela Boroaia

·                  .

·                  Când pe harfele de unde

·                  stele cad şi se aprind

·                  orgi selenice pe lucii,

·                  valuri risipte-n grind,

·                  fruntea - boltă peste veacuri-,

·                  El și-o-nclină visător,

·                  să-şi revadă-n codrii Lacul,

·                  strălucirea în izvor...!

·                  

                   Pe azure văi de cuget

·                  cu ochi negri lin(i) coboară

·                  El, Luceafăr al iubirii,

·                  printre nuferi să răsară…!

·                  Cu Luna se plimbă-n trestii,

·                  iar din cornu-i de argint

·                  îşi desfată nemurirea,

·                  dă tăcerii dor şi gând...!

·                  Teii, încărcaţi de floare,

·                  ning miresme de amor,

·                  El luceşte în tot cerul

                   spre trecut şi viitor…

                                                                

·                  Din grădini de flori de aur

·                  îi culege Lunii crinii,

·                  să-i păstreze-n templul firii

·                  candelabre de rubin...

·                  ... El, ecoul între clipe-

·                  stea cu duh prin galaxii-,

·                  arc de cer în El - lumina

·                  celei mai pure lumini...!

 

·       Din volumul ”Depășirea trecerii”, Editura FIATLUX București, anul 2000

·                  .

·                     Distinsă doamnă a literelor, RODICA DANU: mă bucură mult comentariul dumneavoastră doct, prin care ați penetrat cu disecții filigrane adânci în lirica și ideatica acestui poem, „El, Eminescu”, un poem prin care, cu modesta mea recuzită metaforică, am încercat să aduc în prim plan și să colorez imaginativ și ideatic o infimă parte din spațiul poetic eminescian. Cu adâncă gratitudine și deosebită considerație! Gheorghe Apetroae Dela Boroaia                   

·                     Pentru că impresionează mai mult, din acest poem, „El,Eminescu”,  versul „arc de cer în El- lumina celei mai pure lumini...”, mă simt obligat să recunosc că acest tropic- metaforic, a fost adus în poem cu rost de principiu fenomenologic și ideatic comparativ, pe care îl merită cu prisosință Eminescu și mi-a fost sugerat de raționalismul kantian, atunci când filosoful încearcă și reușește să penetreze spațiile metafizice ale cosmicității cu o logică a judecății pure în ideatica lui Platon, construită prin dialogurile cu Socrate, din elemente pur sociale (vezi Republica , cartea 1,2), cât și de diferențialele lui Leibniz,  când acesta își diviniza și își extrapola calculul său diferențial la apolinismul armoniilor cosmice și la simetriile celeste, diferențiale divine cu vectori criteriali celești, preluate facil și de Blaga în parnasianul și lucifericul cunoașterii din „Trilogia cosmologică”... Mă bucur, dar, de această anastomoză gnozică, pe care am reușit să o realizez între principiile fenomenologice și ideatice în cadrul acestei versificații apollinice, închinată marelui Eminescu, iar pentru apreciere, nu pot decât să vă mulțumesc cu tot sufletul. Gheorghe Apetroae Dela Boroaia