LA PORT ARTHUR
UN COMENTARIU DESPRE POEZIA ȘI VIAȚA POETULUI ARTHUR RIMBAUD.
autor: Gheorghe APETROAE, Sibiu
Poetul Jean Nicolas Arthur Rimbaud s-a născut la 20 octombrie 1854 în Charleville și a decedat la 10 octombrie 1891, la Marsilia în Republica Franceză. A fost o figură centrală a literaturii moderne, precursor al simbolismului care, prin dinamismul și prin radicalizarea stilistică a compoziției - marchează un punct de cotitură în istoria literaturii, fiind recunoscut ca unul dintre marii realizatori ai poeziei moderne.
A început să scrie poezii de la vârsta de 10 ani și în anul 1870 publică prima sa scriere "Les étrennes des orphelins". Creațiile sale sunt în substanță vizionare, pline de explozia poetică a tiparelor convenționale . La vârsta de 17 ani, în 1871, scrie poemul esoteric "Le Bateau ivre" ("Corabia beată"), pe care i-l prezintă poetului Paul Verlaine. În aceste creații de debut se simte influența lui Charles Baudelaire, dar, în același timp, se recunoaște propria sa originalitate în asociațiile metaforice neașteptate, insolite și în amestecul sublimat între conștiința de sine și resemnare, care va fi prezent și în operele ulterioare.
Rimbaud este considerar de scriitorii din epoca sa « copil teribil al simbolismului». Poemul său, în proză, "Une Saison en enfer" ("Un anotimp în infern"), prin dinamismul și radicalitatea stilistică a compoziției - marchează un punct de cotitură în istoria literaturii. Gabriela Danțiș îl identifică pe Rimbaud a fi cel care „ a elaborat teoria poetului ca vizionar al ipostazelor unui univers suprareal, întrevăzut prin intermediul «dezordinii simțurilor», trăirilor halucinatorii, demersului spontan, introspectiv, în inconștient. Poezia sa întrunește teme, motive și atitudini bogate și contrastante, cum ar fi: revolta individualistă împotriva conformismului social, profeția dramatică a unui viitor liber, o reminiscență a simpatizării Comunei din Paris, revelarea adâncurilor cețoase ale eului, fascinația naturii sălbatice și a faptelor naturale, nostalgia inocenței și a purității, prin crearea unui univers magic, circumscris unei realități transcendente, teme propuse de Rimbaud, care vor constitui obiect al poeziei în lirica europeană ulterioară.
Rimbaud a revoluționat inspirația poetică, creind totodată un limbaj imagistic deosebit de expresiv, întemeiat pe imprevizibile asociații sinestezice, precum și o alchimie incantaatorie a verbului, o uimitoare virtuozitate a ritmurilor și vibrațiilor interioare, ipostaziate pregnant în versul liber”.
Existența literară a poetului Arthur Rimbaud a fost meteorică. Din anul 1873, după ruptură definitivă cu Paul Verlaine, la care locuia în Paris, urmează o viață de peregrinări și de vagabondaj prin Anglia, Germania, Italia, Java și Cipru, lucrând ca prezentator de circ, mercenar, supraveghetor la o carieră de piatră etc...
Din anul 1974,de la vârsta de 20 de ani, Rimbaut nu a mai scris nimic în domeniul literaturii, în afara unei bogate corespondențe cu familia, Din 1880 îl găsim negustor de cafea, piei și arme în Africa de nord și ia parte la expediții în Etiopia și Somalia. Bolnav fiind, se întoarce în 1891 la Marsilia, unde moare la 10 noiembrie în dureri sălbatice, din cauza unei cangrene- cancer osos, la vârsta de 37 de ani.
Am reușit, totuși, să intuiesc faptul că poetul Jean Nicolas Rimbaud și-a adăugat numele de Arthur , în urma călătoriei sale comerciale în orașul norvegian Port Arthur, în acele ținuturi cu o vizibilitate redusă, acolo unde pe râul din munții sudici, dinspre vârfurile înalte ale munților Galdhopiggen, dinspre Heimdal și Tanem, cobora alene acea ceață groasă, spre ținuturile pelagice ale Trondheimului, spre Marea Nordului, ceață pe care poetul o personifică cu „Ofelia„ și care va fi inspirația poemului său celebru, intitulat „Ofelia”, poemul drag mie, pe care îl redau în continuare, după care voi continua cu prezentarea poemului meu, pe care l-am intitulat „La Port Arthur”, un poem pe care l-am scris și închinat cu mulți ani în urmă, după cum se poate constata din context, acestui poet meteoric, dar cu o iluminare cosmică în literatura Europei din secolelele 20 și 21, Arthur Rimbaud.
„OFELIA”
autor: Arthur Rimbaud
I.
Pe unda neagră, lină, în care stele dorm,
Ofelia cea albă pluteşte-ncet, culcată
În lungile ei văluri. Şi pare-un crin enorm.
Chemări de corn răsună-n pădurea depărtată.
De ani o mie trece pe lungul, negrul râu,
Ofelia cea tristă, ca o nălucă pală.
De ani o mie, dulcea-i sminteală, fără frâu
Romanţa şi-o îngână în briza vesperală.
Ca pe-o corolă vântul îi desfăşoară, lin,
Gingaşul văl pe apă, şi sânul i-l sărută,
Plâng sălcii pe-al ei umăr, iar trestiile vin
Asupra frunţii sale, în vise-adânci pierdută.
Mototoliţii nuferi suspină-n juru-i, blând;
În vreun arin ce doarme, ea sperie ca un crainic
Vreun cuib din care – o clipă – se-aud aripi bătând.
Din stelele de aur, pogoară-un cântec tainic.
II.
Ofelie frumoasă ca neaua, ai murit
Copilă; tu, de apă ai fost târâtă, poate
Fiindcă-un vânt din munţii Norvegiei stârnit,
În şoaptă îţi vorbise de aspra libertate.
O boare neşiută, ce păru-ţi răvăşea,
Spre mintea-ţi visătoare ducea un straniu freamăt.
Iar inima ta, glasul Naturii-l desluşea
În bocetul pădurii şi în al nopţii geamăt.
Imensa horcăială a mărilor sub cer
Zdrobea prea omenescul tău sân, plin de dulceaţă.
Şi, într-o dimineaţă de-april, un cavaler
Frumos, nebun şi palid, ţi-a-ngenuncheat în faţă.
IAmor, Cer, Libertate! Ce vis frumos trăiai!
Şi te topeai într-însul ca neaua pe jăratec.
Te gâtuiau vedenii şi, fără glas, purtai
În ochii-albaştri spaima de-un Infinit sălbatec.
III.
- Poetul ne mai spune că, nopţile, tu vii
Şi cauţi pe sub stele, cândva culeasa floare, -
Şi c-a văzut-o, strânsă în văluri străvezii,
Pe-Ofelia cea albă plutind ca un crin mare.
traducere Petre Solomon
LA PORT ARTHUR
lui Arthur RIMBAUD
autor: Gheorghe Apetroae, Sibiu
Din rest de argilit, o fire rece blue,
cu cerul Portului Arthur încinsă
iei suflul stelei vii
de norii reci norvegi desprinsă...
Ești prund cu-nsângerări,
năvalnic în dorințe
și crești din duhul bolții stare în cuvânt
chip de nisip în treceri alb
prin ierni înspre adânc,
sedus de jumătăți de corn,
de vânt, magnetic în delir-
un rege pe mistere, columbe și pe griji!
De trecere să scapi, în EL,
urmezi umbra genunei,
pe fruntea Lunii i-o așezi coroană de lumini
și îți strecori sfânt harul
în scrinul muceniței
ca în smerirea ei să fii
altar de suferință
în tot ce ai săpat adânc,
să dai de cer, de stele
ce dorm cu razele-n iatacul larg,
cu dimineți zăgăzuite-n Sfinx:
trăiri ofeliene pe crestele de munți...
Spre-altarul din geode reci
prin vremea lui călătorești
pe valuri malachii, plimbi rozele
pe unde mărilor norvege
și-aduni din ploi de flori
balsamul greu de mir
din cercuri reci involte,
zvâgniri de-mbobociri
cu aripi îngerii- luminile apașe
în cerul de citrin,
din sinea lui a răsari în calde regăsiri...
De suferi, stâncile îți cresc
un crucifix de patimi
și crini îmbalsămați, să îi oferi bacantei
cu simțăminte mari
în noile firbinți iubiri...
În schimb, simțirile din thule ai aprins
din viața astrei tale
cu retrăiri în Parce
alte întinsuri- arce
în mistice asceze, întroienit de lacrimi...
Monah în blugi, porți biblie și tu
și-ai chip de pelerin,
ca un ghețar norveg din munți,
pe-o glacială cale...
Cu glas demonic mai cuvânți,
învălmășit de nori și-azur,
Credința ta, să o cobori
de strajă Ofeliei barbare,
... să-i cânți, ca și Rimbaud, uimit de Port Arthur!
' xlink:href='%23b'/%3e%3cuse fill='black' filter='url(%23c)' xlink:href='%23b'/%3e%3cpath fill='white' d='M10.473 4C8.275 4 8 5.824 8 5.824S7.726 4 5.528 4c-2.114 0-2.73 2.222-2.472 3.41C3.736 10.55 8 12.75 8 12.75s4.265-2.2 4.945-5.34c.257-1.188-.36-3.41-2.472-3.41'/%3e%3c/g%3e%3c/svg%3e){kind=small}
