Literatura, Bonalisa, G.A.S.

Bonalisa

 Lui Antonio Munoz Molina,
pentru " El invierno en Lisboa"

Pe contur, întinderi de linii albe
şi Luna în linţoliu;
câteva intrări în pergole:
ramurile frânte de vânt,
împletite cu humă şi mit …
Deasupra, rugurile de gând,
întorcând zenitul în pământ:
dorul La Solenei …
Sub zidurile albiilor însorite
îşi ascultă ţipătul
şerpii apocaliptici,
pânzele păianjenilor cotlonesc
dorinţele undelor negre
galbene şi verzi,
rostogolite pe gene:
diluvii peste oglinzile pustii
rubinii, adunate lângă ziduri,
smârcurile La Solenei …
Zorile târzii apasă pleoapele inimii Bonalisei:
clipele neîncepute din cuvânt …
în rest, fiare de sânge nehrănite:
haite de lupi cu colţii aurii,
viscolite
muşcă flămând din soarele gârbov
căptuşit cu penele vulturului
rătăcit de vânt …
Parcă mai jos, cu stelele căzute
vorbesc numai îngerii
despre tainicele biblice …
Pe locurile oprite, cineva sau altcineva
ucide tăcerea pietrei din oasele
sfinţite cu cuvinte:
sfatul sicrielor de sub pini …
Dincoace, în umbrele statuilor,
turnurile sinistre scuipă cerul
cu primăverile înmugurite, fum
în evantaie albastre albe negre …
Da! chiar acum pe cerul Bonalisei
toate florile La Solenei râd
îmbătate de miresmele întinderilor
alb violete …


 Gheorghe Apetroae Sibiu
 Interferenţe, nr. 7, 1998

Literatura, Conceptul categorial al cunoaşterii în oopera lui Lucian Blaga, G.A.S.

Gheorghe Apetroae –Sibiu , “Conceptul categorial al cunoaşterii în opera lui Lucian Blaga”

      În volumul confesiv “ Hronicul şi cântecul vârstelor” se poate recepta la Lucian Blaga o satisfacţie peremptorie pentru investigarea şi identificarea temporalităţii  în fatum, graţie unor trecerii translative prin “ locuri de mister “ şi unor polarităţi energetice şi spirituale , specifice unor determinante structural-abisale în dimensiunile spaţial-temporale cu tipologie fenomenologică . Aici filosoful  reuşeşte, în scurt timp, să depăşească  simplele relaţionări ontologice  şi bucuriile primului venit, o anumită ataraxie în limite iraţionale, toate exprimate până atunci fără prea multă exuberanţă şi cromatică filosofică. Sunt evidente toate acestea în fragmente de text, precum ”(…) răzbăteam uneori în livezi cu linişti ce n-au fost parcă niciodată sparte de cineva “ , sau ” (… )  trezeau în mine o luciditate nouă faţă de care fantasmele terifiante se prăvăleau sub plugul conştiinţei”, în cadrele noetice noi, şi se configurează într-un  livresc al determinismului epistemologic tot mai implicat , depăşindu-se trecerea.    Magnetismu-i livresc  determină  un dinamism  trecerii spre construirea unui sistem filosofic autentic cu baza în studiile laborioase, speculative.

       Lucian Blaga reuşeşte un concept ontologic funcţional, de referinţă sensibil-abisală şi raţională.— Reformulând obiectivele gândirii blagiene, conceptele categoriale ale cunoaşterii - atât cele axiologice, ca diferenţiale pozitive-leibniziene monadice cât şi cele existenţial-spinoziste moniste, sunt larg şi adânc abordate de filosof, elaborate şi grupate în cele două volume, de valoarea cel puţin a operei Kantiene, intitulate “Trilogia valorilor “ şi “ Trilogia culturii”. Aceste două studii filosofice se constituie laitmotivul conceptual al unei opere ce-l remarcă şi-l individualizează în spiritualitatea europeană, conferindu-i un loc binemeritat pe podiumul filosofiei româneşti şi universale.

     —Pornind , în principal , de la formulele fizicii şi metafizicii aristoteliene, precum şi de la dezvoltările neoraţionalismului kantian, Lucian Blaga realizează serii de speculaţii creatoare, reuşind să definească substanţa existenţialului sensibil şi spiritual – raţional, ca entelechie a formelor materiei, rezultat al diferenţialelor divine spirituale cvadridimensionale, motiv al fiinţelor superioare în raportul formal transcendendal între esenţa materiei şi formele materiei superior organizate, într-un context de determinism cazuistic relativ al spiritului faţă de  material şi să declanşeze funcţionalităţi raţionale care să conducă la revelaţii şi la atingerea inefabilului în relaţia cu universalul.— Prin receptarea analitică, gradientică a sensibilului şi interioarelor formelor, propriului lor câmp spiritual, Lucian Blaga a reuşit fluxul dinamizării în eternitatea universalului, magnetismului individual şi să determine întreg spectrul categorial existenţial de natură antinomică, coordonatele misterului potenţat prin ecstazie intelectuală în sensibilul catabazic şi nivelul universal al abisalului în anabazic, iar raţionalul să-l identifice ca un dat, ca un principiu ontologic holistic al întregului metafizic.—

Opera blagiană infuzată cu stoicismu-i caracteristic de ideea determinismului biologic şi mecanicist-matematic a penetrat sistemic conceptele clasicismului filosofic. Graţie propagării valenţelor categoriale în sinteze de concept,  de epistemologie a cosmicului diacronic şi sincronic, determinismul blagian a constituit armătura de principii ontologiced în complexul de relaţii şi de reflexii asupra activităţilor şi condiţiilor socio-umane.

   Grupuri tot mai largi de admiratori ai operei blagiene încearcă să recepteze şi să asimileze la filosof o fenomenologie promisteră la cotele sale autentice şi majore, având ca ambazic şi releveu epistemologic speculaţiile şi experienţa filosofilor clasici antropologi şi existenţialişti, începând cu Aristotel, continuând cu Leonardo Davinci, Galilei, Descartes, Spinoza, apoi cu David Hume, Malbranche, Locke, Kant, Hegel, Spengler, cu fenomenaliştii husserlieni de formaţie pozitivă, dar şi cea a fizicaliştilor neopozitivişti – scientişti, începând cu fizicaliştii metateoreticieni ai şcolilor scientismului modern propagat de Cercul de la Viena. Toate conceptele acestor gânditori au fost cunoscute de Lucian Blaga, fiind amplu analizate şi mai mult sau mai puţin acceptate ori criticate de filosof în studii ample elaborate pentru construcţia noului său sistem.—

       Meritul incontestabil al filosofului român este acela de a fi reuşit să delimiteze în Kant originea scientismului, iar pe baza dezvoltărilor teoretice şi a experienţelor creatoare postkantiene, să participe cu unele teorii şi concepte ontologico-epistemologice, la construcţia unei cosmologii fizicale, într-un spirit nou, postnewtonian, pe structura sistemului logico-matriceal wolfian, introvers-noetic, să realizeze prima critică la “ Critica raţiunii pure “ , o critică logico-formală a subiacenţelor- juxtapuse contigui sau discontinui, diferenţiale în spaţialul material - spiritual, în aletheia spaţialităţii universale şi peras-pitagoreice  abordate cu succes, cum vom vedea, şi de Anton Dumitriu, precum şi să pună bazele primei epistemologii a metafizicii.—

    În grupajul de studii filosofice intitulat generic “ Trilogia valorilor” se identifică construcţia celui mai calificat răspuns la esotericul de cauzalitate iniţiatică  aristotelian “ cum e posibilă ştiinţa exactă”, întrebare pusă de Kant şi care avea rolul de a premerge seriile de teorii din diversele ştiinţe, cum ar fi: teoria geometriilor neeuclidiene, spaţiilor curbate, teoria cuantelor şi câmpurilor magnetice extraparticulare, teoria relativităţii şi mişcării ondulatorii, etc…—

    Tot Lucian Blaga a reuşit să pună în evidenţă la Kant conceptele şi metodele de descoperire a izvoarelor fundamentale ale cunoaşterii: intuiţia bergsoniană şi spengleriană cu formele ei conştiente, anticipate, raţionale şi aportul reflectării sensibilului în senzaţii, percepţia limitată a concretului, repere pe baza cărora a construit tipul de cunoaştere paradisiaco – parnasiană, o perspectivă a lumii sensibilului şi senzualului, iar pe de altă parte , gândirea inteligentă, humeiană şi conceptele sale kantiene, expresii ale entelehiei metaformelor- pure, pe baza cărora şi-a construit filosoful tipul de cunoaştere raţională, luciferică.

      Pentru tipul de cunoaştere luciferică, Lucian Blaga a folosit ca elemente de ansamblare sistemică: spiritul , conştiinţa şi inconştientul, toate abordate ca diferenţiale existenţiale cvadridimensionale, uzând în primul rând de categoriile cunoaşterii abisale prin abordarea lor anabazică, preluate în mare parte de la Hegel, ca şi corespondente a evoluţiei pozitive a existenţialului material, categorii identificate în extinderile paradisiace- narcisice şi parnasiene – orfice, abordate filosofic  şi structural - sistemic  pentru prima dată de Aristotel.—

         Prin descoperirea sau, mai bine spus, prin delimitarea spaţial-temporală a celor două izvoare ale cunoaşterii: paradisiac-sensibil şi luciferic- raţional şi prin încadrarea categorială a acestora în sistemul său cu specificitate funcţional- matriceală într-o configuraţie arhitectonic – raţională, a fost disipată pentru totdeauna starea de conflict din punct de vedere epistemologic - metafizic între senzualiştii (paradisiaci) şi raţionaliştii (luciferici).     

        Aceste două concepte ale cunoaşterii diferenţiale, eterogene prin natura lor, nu au fost reductibile în sistem, unul la celălalt, dar, prin studiile întreprinse, în special în domeniul categoriilor abisale şi misterului, ca antinomice, s-a concluzionat o egala însemnătate a celor două tipologii - concepte ontologice ca realităţi şi abordare fenomenologică, categorială, ca problematici ale ontologiei universalului.

     — În contextul delimitării şi înserării funcţiilor categoriale  sensibile şi abisale, şi al determinării coordonatelor spaţial- temporale ale universalului, Lucian Blaga a definit cunoaşterea în ansamblul structurilor sale pe intervalele cosmice metagalactice stilizate hiperbolizate, dar şi subcuantice-litotice, populate de nonfiinţa şi fiinţa concretă constelară în starea de plasmă eterogenă, neuniform distribuită spaţial şi temporal, discontinuă şi culisabilă spaţial, promovând ideea de realitate pe domeniul unor cardinali care includ lumea lucrurilor concrete dar discontinui ce nonfiinţează în vectorii reali ai devenirii.—  

     Rezultatele acestor asocieri sunt complexiuni ale intuiţiei senzitive şi gândirii conceptuale, concluzii la care ajunge prin analiza atentă a teoriei kantiene cu privire la rolul ştiinţelor exacte în cunoaşterea senzitiv- raţională şi prin deducerea din aceasta a faptului că natura s-ar orienta după legile pe care spiritul uman şi le-ar impune ca judecăţi “ necesare şi general valabile, ştiinţelor exacte “ , rezultate din aplicarea unor intuiţii şi unor concepte categoriale verificate ontologic în socialul comptean  şi  epistemologic în cel durkheimian.—

     De fapt , obiectivul acestui studiu ţine de structura generală a spiritului uman şi a găsit la Blaga terenul epistemologic al metateoriilor într-o explicaţie stilizată- hermeneutică.

     În sprijinul studiilor sale speculative, Blaga aduce în prim plan şi senzualismul englez, analizele neopozitiviste întreprinse de David Hume, în legătură cu conceptele fundamentale ale “ substanţei” şi ale “ cauzalităţii”, spontane şi instituite, acele concepte care au influenţat creator critica filosofică kantiană, pe care gânditorul român le-a expus examinării atente, profunde şi le-a individualizat în seria conceptelor categoriale fundamentale. Abordarea existenţialului din punct de vedere categorial i-a facilitat descoperirea unor structuri şi un conţinut diferenţial care depăşeşte datele simţurilor, potenţialul de receptare chiar şi raţională a sensibilului, limitat de limitele structurii materiei receptoare a fiinţei umane. Toate acestea, pentru a identifica în cadrul existenţial al misterului proprietăţile esenţiale şi legăturile cele mai generale ale obiectelor şi proceselor realităţii obiective în devenirea spaţial-temporală, într-un paralelism sau interferenţă materială cu spiritul în forme pure sau în ipostazele respingerii duale ori triale pe intervalul de la misterul abisal universal, la totul posibil.—

     În cognoscibilul categorial trebuie reţinut , din conceptul blagian , faptul că toate categoriile naturii sensibile ori abisale sunt operante asupra simţurilor şi îşi au geneza într-o inteligenţă individuală, dar nu sunt acoperite în totalitate de potenţialul de receptare a simţurilor individuale, fiind deci subiective.

    — Interpretându-l pe Kant, Lucian Blaga susţine intuitiv că obiectivitatea categoriilor abisale s-ar putea evidenţia doar printr-un miracol, sau ca produse pure ale divinităţii, zămislite şi semănate direct în spiritul uman.

      Dar Kant consideră conceptele categoriale ca principiale, fiind “apriori”, funcţii inerente ale intelegenţei umane, le distribuie “subiectivitate” şi, apoi,  “ necesitate” şi “ generalitate”, pe când la Lucian Blaga imperiul ontologicului , al existenţialului universal, microcosmosului intraparticular şi extraparticular rămân în continuare ca neinvestigate, în mister, puterea de receptare a concretului prin sensibil fiind limitată. De aceea , determinarea unor noi principii şi elemente de geneză rămâne doar o ipoteză ce nu poate fi încă demonstrată, decât intuită.—

     Intuiţiile realizate, astfel, poartă amprenta aleatoriului, rezultat al unor raţionamente silogistice prin completarea de valenţe libere în structurile neuronale umane şi realizarea unor selecţii de inducţie şi de extrapolare cosmică a unor termeni în ecuaţia universalului, deducerea prin relaţionare a adevărului genezei universale din necunoscutele apriori ale limbajelor metafizice în transcendere, abisale.—

      Dar conceptele categoriale pentru Blaga sunt şi expresii ale apercepţiei transcendentale , forme imaginative organizate ale eului gânditor, ale unor conştiinţe în devenire, cu tendinţa de depăşire a limitelor cunoaşterii. De la acest nivel de investigare, în fond kantian , pornea şi Hegel în elaborarea idealismului obiectiv, a dialecticii categoriale, pentru care nu s-a ferit să uzeze de reacţiile antinomiilor existenţiale, de combustiile entropice ale unor categorii de genul: substanţă, câmp bioelectric, magnetic şi spiritual, energie, precum şi de surprinderea acestora în rivalitatea cosmică duală, antinomică, ori în formele lor de coabitare şi de susţinere sinergică în magnetismul mişcării relative a spiritului generalizat în materie, făcând astfel înţeleasă funcţia, auzit şi urmărit îndeaproape motorul mişcării diacronice şi sincronice a universalului, în sensul  pozitivist, neluînd în calcul limitele structural fenomenologice ale peratologicului.—

    În studiile întreprinse asupra celor două tipuri de cunoaştere, filosoful accentuează propensiv discontinuitatea cunoaşterii în orizontul lumii sensibile pentru deschiderea obiectuală a orizontului misterului, în vederea revelării acestuia în limaxul spaţialităţii gradientice şi ondulatorii în variabilitate polifactorială. —Se realizează hiatusuri în discontinuul autoconservării, ca urmare a abordării directe a lumii sensibile şi a relevării ei prin seria de plăsmuiri teoretice, rol al fizicalismului şi al scientismului neopozitivist promovate de B. Russel, L. Wittgenstein, R. Carnap, H. Reichenbach, A. Ayer şi de funcţionaliştii fenomenologi contemporani în actul cunoaşterii.—

     Lucian Blaga sesizează sensibilul ca fiind pentru ştiinţă ”numai un prag de pe care se încearcă salturi în mister şi nu singura realitate”, aşa cum sunt prezentate obiectele cunoaşterii de pozitivismul pur al lui Mach, ori de neopozitivismul şi ficţionismul lui Waihinger.— Ştiinţa este, după filosof, rezultatul unui “ proces infinit al gândirii “posteriori” care, prin etape gnozice categoriale, procedează(…) evoluţionist, spre constituirea unui dat problematic”.—

   Acesta este şi conceptul semantic semiotic axiologic al şcolii lui Heinrich Rikert, de la Baden şi al Scolii lui H. Cohen, de orientare logico-formală ,de la Marburg în reflexiile logico-matematice ale lui Anton Dumitriu în teoria cunoaşterii logice istorice, concept de care uzează filosoful român atunci când abordează analitic cel de-al doilea tip de cunoaştere, abisal-luciferic, reuşind să separe cele două orizonturi ale cunoaşterii şi să disocieze astfel sincretismul, relativ pronunţat, al cunoaşterii categoriale de tip cauzal kantian.— Acel “ dat problematic” este “ indeterminatul” infinit depărtat sau infinit apropiat, a cărui determinare este tocmai ţinta infinită a procesului de gândire conceptuală şi, în acest proces, categoriile abisale inconştiente apar ca o necesitate dialectică, istorică, modelează plăsmuirile ştiinţifice, problematicul cunoaşterii adevărului, prin ele , încercându-se nu mai puţin şi disocierea obiectelor, ajungerea evolutivă la părţile ascunse ale acestora şi la revelarea posibilă a misterelor, la determinarea prin recompuneri şi sinteze a indeterminatului.

     Or, pentru fundamentarea categorială a acestui tip de cunoaştere şi pentru determinarea coordonatelor părţilor ascunse ale obiectelor se acţionează asupra câmpului de forţă al misteruluiui.—Lucian Blaga a proiectat şi construit, astfel, pe baza studiilor categoriale întreprinse de Kant, a idealismului hegelian revolut-dialectic şi a studiilor categoriale de concept elaborate de Ernst Mach şi de Friedrich Nietzsche, precum si pe baza atomismului logic husserlian, fenomenologic , un sistem de cunoaştere la referinţa sensibilului şi la referinţa abisalului -stilistic, singular ori  interferat, cu totul original.—

      În fundamentarea acestui system, Lucian Blaga ţine să precizeze în nenumărate rânduri că ştiinţa cunoaşterii determină liniile de forţă ale câmpului stilistic prin coordonate categoriale sensibile şi abisale , o interpretare în plan metafizic care depăşeşte simpla analiză logică – metodologică şi epistemologică a conceptelor categoriale clasice.—

Aici se va referi , în principal, la categoriile ontice de unicitate, multiplicitate, substanţă, cauzalitate spontană şi instituită, la discontinuu, diferenţial, apoi la spaţiu şi timp, gravitaţie şi mişcare, în formele lor unice–holistice, duale-dialectice şi triale-trinitare , forme care crează posibilitatea de obiectualizare şi de depăşire a câmpului categorial sensibil, pentru a conduce la orizontul spiritual psihologic evolutiv al misterelor, construit pe coordonate abisale, la dimensiuni transcendente axiologic- divine, cu disponibilităţi umane ascendente în planul anabazic stilistic-abisal.—

    De asemenea, pentru stabilirea tipurilor de cunoaştere, Lucian Blaga s-a folosit şi de observaţiile lui Haeckel privind cunoaşterea relativă a concretului material şi spiritual, de cazuistica fenomenologică, de studiile teleologice pragmatice lamarkiene şi evoluţionismul darwinian, teorii pe baza cărora s-a elaborat legea fundamentală a biogeneticii formulată de Haeckel , lege conform căreia “ ontogeneza este scurta recapitulare a filogenezei “. 

      Folosindu-se de osatura coordonatelor geologice , paleontologice, fenomenologice şi biologic- filogenetice pragmatice, ca recuzită filosofică sistemică, marele gânditor român a realizat serii de raporturi categoriale şi a determinat stilistic reperele marilor sale construcţii ontologice în matricea stilistică, variabilă a misterelor.— –

Prin această teorie , superioară teoriei cunoaşterii kantiene , uzând de procedeele de deducţie, inducţie şi intuiţie, promovate de neopozitiviştii neokantieni scientişti, Lucian Blaga, fiind exponentul, cu siguanţă, al acestora, se rup liniile de forţă principale ale câmpului stilistic şi se deschid hiatusurile descifrării în cripticul abisal – aparent.— Plăsmuirile teoretice ale filosofului au reuşit să penetreze adânc comprehensiv problematica cunoaşterii în spaţii cu perspectiva revelaţiei, mult înafara lumii sensibile, spre entelechia formelor şi infailibilului raţional divin.—

    Receptarea eclatantă a modurilor existenţiale şi a structurilor categoriale ale celor două tipuri de cunoaştere, paradisiacă şi luciferică sub imperiul magiei stilistice, studiile sale logico-analitice elaborate, superioare altor uzitate epistemologii ontologice , utilizarea categoriilor stilistice pentru modelarea , direcţionarea şi amplificarea angajării spiritului uman în revelarea misterelor, conferă lui Lucian Blaga dreptul de originalitate a sistemului .
 Bibliografie
Apetroae, Gheorghe.  Despre neînceput- Valori ale eseisticii contemporane, Editura Hermann, Sibiu, 1991

Blaga, Lucian. Trilogia cunoaşterii (I. Eonul dogmatic; II. Cunoaşterea luciferică; III. Cenzura transcendentă), Opere, volumul 8, Editura Minerva, Bucureşti, 1983

Blaga, Lucian. Trilogia culturii (Orizont şi stil, spaţiul mioritic; Geneza metaforei şi sensul culturii), Opere 9, Editura Minerva, Bucureşti, 1985

Blaga, Lucian, Trilogia cosmologică ( Diferenţialele divine; Aspecte antropomorfologice; Fiinţa istorică). Opere, vol. 11, Editura Minerva, , Bucureşti, 1988

Boboc, Alexandru . Roşca, N., Ioan. Filosofie contemporană, Editura Garamond, Bucureşti, 2002

Dumitriu, Anton. Eseuri: Stiinţă şi cunoaştere, Aletheia, Cartea întâlnirilor admirabile, Editura Eminescu,Bucureşti, 1986

Eliade, Mircea. Sacrul şi profanul,  Editura Humanitas, Bucureşti, 1992

Hegel, Georg, Wilhelm, Friedrich.  Fenomenologia spiritului, Editura Academiei, Bucureşti, 1965

Husserl, Edmund . Meditations cartesiennes. Introduction a la phenomenology. Vrin, Paris, 1947

Gadamer, H. G.   La philosophie hermeneutique, P.U.F., 1996

Georgescu, Ştefan.  Epistemologie, E.D.P., Bucureşti, 1978

Grunberg, Ludwig, Ontologia umanului, 10, Umanul ca mod ontologic în filosofia lui Lucian Blaga -   Cristian, Petru. Editura Academiei RSR, Bucureşti, 1989

Grunberg, Ludwig . Axiologia şi condiţia umană, E.P. , Bucureşti, 1972

 Kant, Immanuel .  Critica raţiunii pure,  E. S. , Bucureşti, 1969

Leibniz, Gottfried,Wilhelm.    Logical Papers, Clarendon Papers, Oxford,1966

Mare, Călina . Introducere în ontologia generală, V. Determinismul, Editura Albatros, Bucureşti, 1980

Merleau-Ponty, Maurice . Cosmologia secolului XX, E.S.E., Bucureşti, 1978

Newton, Isaac . Principiile matematice aler filosofiei naturale, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1956

Noica, Constantin. Devenirea întru fiinţă, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981

Platon, Menon, Opere II E.S.E., Bucureşti, 1976

Tănase, Alexandru . Lucian Blaga, Filosoful poet, poetul filosof, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1977

Vlăduţescu, Gheorghe . Modernitatea ontologiei aristotelice, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1983

Vulcănescu, Mircea.  Dimensiunea românească a existenţei, Editura Fundaţiei Culturale Române, 

Bucureşti, 1991

Whitehead, Alfred North .Process and Reality, An Essay in Cosmology, Free Press, New York, 1969

 

Gheorghe Apetroae Sibiu

 

 

 

Literatura, Despre Emil Cioran, G.A.S.

Despre Emil Cioran...

Intimitatea , melancolia şi scepticismul, singurătatea, fatalitatea ontologică, misterul, alienarea şi angoasa  sunt tot atâţi termeni tematici dominanţi care au preocupat viaţa livrescă  şi creatoare a filosofului şi scriitorului Emil Cioran, încă de pe băncile facultăţii de filosofie din Bucureşti şi până în ultimile clipe ale vieţii sale... L- am cunoscut bine pe fratele său, Aurel Cioran, care mi-a fost şi un bun prieten şi care îi plăcea să  relateze în cadrul cenaclului Euphorion din Sibiu, cenaclu  pe care acesta îl frecventa cu o tenacitate de invidiat, despre scrisorile primate din Paris de la Emil Cioran, despre întreaga activitate  a fratelui său în Franţa. Am înţeles că personalitatea intelectuală a lui Emil Cioran a fost influenţată în bună măsură şi de cultura religioasă pe care acesta  a primit-o de mic , prin condiţia sa de copil de preot în Răşinari, dezavuând , în acelaş timp, unele excese dogmatice şi canonice . Nu s-a mai întors la Răşinari, de la plecarea în Franţa , nici măcar să-şi viziteze locurile natale şi aceasta nu din cauză că era urmărit de securitatea română ,ci doar pentru faptul că o revenire  o considera  rece, anacronică, intempestivă. Acest fapt  m-a mişcat şi m-a determinat să-i  compensez nerevenirea  cu un poem pe care l-am intitulat” Periplu”  şi pe care îl redau în continuare: / lui Emil Cioran: Întors la rostul tău,cuprinzi în braţe zarea,/cornişele cărării le-apuci din Răşinari/şi te întreci cu norii în pajişti alabastre/pe plaiul revederii zăpezit de ani …/La stâncile cărunte de ostenirea vieţii/ajuns, respiri sălbatic şi desprinzi de cer/azurul prăfuit de dor - o sacră revedere,/într-un decor de cetini, de vrajă şi mister …/Trezit de nesfârşit, aici tu îţi cerţi clipa,/privirea ţi-o arunci prin rariştea de pini/stropiţi cu zorile, spre crestele rebele/te-aleargă la crepuscul, iubire să le-nchini …/sclav, serii îi vorbeşti şi o hrăneşti cu stele/pe lucii de izvoare ce fug prin firea ta/cu amintirile întoarse din înălţimea Steazei/la boca văii strâmte, în a le-mbrăţişa …/ Tăcerile din aşternutul de negură-a plecării/în reveria nopţii le stingi cu un sărut/pe genele ce cad din pleoapa de amurg,/în susur de izvoare şi în miros de brad …/Răşinari – Sibiu, 1996, Gheorghe Apetroae Sibiu

Literatura, Har crepuscular, G.A.S.

MBLÂNZIREA   ZEILOR
 
HAR  CREPUSCULAR
 
Din colţul  verandei  tale reci
vrăjit de fulgere  petreci
clipele amurgului la  ţărm! ...
suflete cu miresme în prunci
înmugurind  veciile,  în rest ....
obrajii soarelui  căzuţi
în  siderale irizări, îi  săruţi
şi-aprinzi fiori în trupu-i  crin...
limone plete îi cuprinzi,
siluind  lui , bolţii, sânii    
hăruiţi  cu  jarul  de  amurg !...
şi licitând credinţa  stelei ,
cum  demonii  din ne-sfinţit,
precum lui Sforza, Papa Crist ...
... şi-aşa  cum numai un  Pollux
în  şoapta  valului  beril
din  Gemeni, în  străluciri
cu ochili  mari de ametist
ţintiţi  spre  limpedele- azur,
pe  mare-şi  obliga sirene
cu  glasul  orfic  din  adânc-
a  legăna  doar al lui chip:
ecoul constellar  al  humei...
catargul Lyrei, în balans -
corăbii adăstând tăcerii:
un soare , dincolo de ele,
...bolnav,  sub  boltă  decăzut...
- seninul  serii  e  în chin!...
şi haru-n  haos, Odysseus!..
G.A.S.
 

Literatura, Vitralii. G.A.S.

X . VITRALII

Ai descoperit că Totul /
de la sine îşi schimbă/
interiorul alb în zei ; /
Imensul crug /
e în zbor cu seninul /
în marile iubiri/
şi înfloreşte melanic/
în fiecare umbră … /

Acolo, în desmărginit /
e stăpână limita… /
vidul e un însetat de lumina /
călătorind zâmbitoare, /
dansând faustic /
în filoane adamantine/
şi în tristeţea umbrei tale/
cu ritmuri nebune /
şi carnalice plăceri!…/

Câmpiile constelare/
coboară banale /
suflete în turme celeste /
cuvintele …/
se întorc în legi, /
pe agrestele culmi/
icoane înzăpezite, /
în alte lumini/
sidefii şi porfirii /
în ruga de nemurire!... /

Lumina aceluia se toarce /
din alte zile sleită în umbre …/
semn că nevăzutul /
înfloreşte magnolia haosului /
cu petale apofantice!... /
… astre antofilii /
şi în travertin /
se rostogolesc umbre /
magnetice în urma luminii!.../

Lumina care invadează /
noapteaa valpurgică /
şi se termină polară… /
în tine!.. G.A.S....

Literatura, Proiecţii stilistice, Clementina Mihăilescu şi Stela Pleşa, G.A.S.

UNIVERSITATEA ALMA MATER SIBIU- LUMINA SLOVEI  SCRISE- vol. X- 2012.
V. PROIECŢII  STILISTICE -- INTERPRETAREA  POEZIILOR  LUI  JAMES  MERRILL   ŞI  GHEORGHE APETROAE  DIN  PERSPECTIVA CONOTAŢIILOR  LOR  METAFORICE ( V. STYLISTIC PROJECTIRES : THE METAPHORICAL CONNOTATIONS OF GH. APETROAE AND JAMES   MERRILL-S  POETRY - CLEMENTINA MIHĂILESCU AND STELA PLEŞA)
 
 Lector univ. CLEMENTINA MIHĂILESCU- doctor în filologie, Universitatea “Lucian Blaga “ din Sibiu  şi  Prof. STELA  PLEŞA - RACOVIŢA  Sibiu
 Editura “ ALMA MATER”, SIBIU - 2012,  cu toate drepturile rezervate autorilor.
 Redactor coordonator: conf. univ. dr. ANCA SÂRGHIE; redactor: prof. univ. dr. ing. IOANA MOISIL; Coordonatori ştiinţifici: prof. univ. dr. ing. ec. NICOLAE GEORGESCU; conf. univ. HERMINA ANGHELESCU; prof. univ. dr. ELENA DRAGOŞ; prof. univ. dr. ION  CICEU; conf. univ. dr. MARIN DIACONU; Traducător în  engleză: asist. univ. PATRICEA MIHULCEA; Traducător în franceză:NICOLETA RAICA
 
Abstract
This paper rxpands upon American poet James Merrill and Romanian poet Gheorghe Apetroae-s concern with the act of writing itself and with searching out the  truth of their hearts with intellectual scrupulosity. Both authors will be analysed following “ a hermeneutics of the self “ provided by Proust-s model. Such an approach will favour the discovery of the source of the self together with various possible interpretations given to it from a metafhorical perspective as well.
 
         James Merrill este unul din acei poeţi moderni preocupaţi de scrutarea adevărurilor inimii cu o mare  scrupulozitate intelectuală. Principala sa problemă este metafora scrisului, valoarea şi conotaţiile expressive, metaforice ale creaţiei sale artistice. Proust a fost cea mai semnificativă personalitate literară care l-a influenţat profund în ceea ce priveşte memoria involuntară, cunoaşterea dobândită prin recrearea propriei vieţi, prin actul creaţiei, creaţia literară nefiind o interpretare a evenimentelor din cursul vieţii, ci o interpretare a propriului eu. Proust afirmă că cercetarea, scrutarea adevărului implică o căutare autentică a sensurilor acestei lumi şi, în consecinţă, a sensurilor care stau la baza evoluţiei eului poetic.
         Merrill urmăreşte îndeaproape modelul proustian focalizându-şi  atenţia pe trei momente existenţiale importante: copilăria, care relaţionează în mod direct cu memoria şi imaginarul, adolescenţa - acea perioadă în care eul se zbate să descopere “ esenţa lucrurilor” (Proust în Ştefănescu 8) mergând dincolo de “ discontinuitatea punctelor de vedere particulare juxtapuse”(8), pentru a atinge stadiul creativităţii intense când poetul  se cunoaşte pe sine prin sris. Actul creaţiei implică o cercetare atentă care merge dincolo de experienţa cotidiană, oferind o nouă şi extrem de relevantă  “ordonare a lumii sensibile”(8).
         Poeziile de debut ale lui James Merrill sunt o combinaţie de tonalitate meditativă dublată de un interes susţinut în ceea ce priveşte naraţiunea. Ele scot la iveală sentimentele complexe dar şi contradictorii  ale  poetului care au ca punct de plecare ”inocenţa primară, aplombul instinctual”, mergând până la “anarhie” (McClatches, 279), sentimente  care sunt specifice copilăriei. Această vârstă este evidenţiată  şi transpusă artistic în poezia “Annie Hill-s Grave - Mormântul lui “Annie Hill”, focalizată pe înmormântarea bunicii sale. În poezia “The Smile - Zâmbetul” bunicul este evocat ca un om bătrân preocupat mai ales de bani şi statutul său social şi care într-o zi “turned his face and died-şi-a întors faţa şi a murit” (279).
          Poezia intitulată The Vision of the  Garden - Viziunea grădinii  face referire la paradisul originar pierdut prin imaginea unei “feţe umane desenată de un copil pe un geam îngheţat”. Uitându-se printe liniile ce compuneau imaginea, copilul intuieşte o grădină magnifică în timpul iernii. Metafora vizuală este însoţită de o impresionantă
 metaforă acustică redată fonologic prin sintagma “ joyfully sighed - a oftat voios”. Grădina semnifică atât sursa de inspiraţie  cât şi obiectul creaţiei sale artistice. Aluziile la “viziune”, “grădină”, “inocenţă” trădează preocupările psihologice şi filosofice ale poetului.
           Poetul îşi extinde câmpul viziunii în contribuţia  sa literară  intitulată THE  World and the Child - Lumea şi copilul. Abandonarea atmosferei încărcată de conotaţii originare din poezia anterioară face loc unei  teribile însingurări trăite de poetul-copil. Ea este generată de o discuţie neplăcută şi inaccesibilă sub aspectul sensului între persoanele adulte din familia sa , conversaţie auzită de el în camera de la parter, dublată de ţipătul unei cucuvele şi de trântirea unei uşi.
          Cei doi termini cu încărcătură emoţională “aware and wearied of - treaz şi plictisit” (280) prezente în poezia “Lumea şi copilul”, ambele referindu-se la conceptele proustiene de dobândire a cunoaşterii prin recrearea şi interpretarea propriei copilării, sunt reiterate în poezia intitulată  “ Childlessness - Sterilitate”. Structura adjectivală „ awake - treaz” este convertită într-una verbală în versurile:                       
       “ The weather of his  winter night, my dream - wife / Ranting and raining  wakes me - Condiţiile meteorologice , din această noapte de iarnă soţia mea din vis / cu zgomot şi ploaie mă trezesc”. Sensul acestei colocaţii poate fi asociat cu trezirea eului poetic, cu cunoaşterea propriului potenţial liric, colocaţie în care se regăsesc intense conotaţii freudiene. 
          Mai mult decât atât, Merrill a îmbogăţit conţinutul oniric al imaginii intuitive create cu elemente ale copilăriei materializate în “ toddlers, holy dolls and dead ancestors- mersul şovăitor al copiilor, păpuşi imaculate, strămoşi decedaţi, şontocăiala copiilor”.
          Proust apreciază că visul este un instrument potenţial menit să ajute la rememorarea propriului trecut, adăugând că, la vârsta percepţiilor subiective, lucrurile sunt expresia sentimentelor exteriorizate. El, de asemenea, susţine că totala aderare a copilului - narator la un anume timp şi spaţiu ascunde o proiecţie emoţională a eului.  Emoţia de bază asociată acestui element este acel sentiment covârşitor de vinovăţie, datorită faptului că este lipsit de copii.
         Dat fiind aceste împrejurări, poetul se simte predestinat să rămână pentru totdeauna unicul copil din familia sa. Şi totuşi, Merrill orchestrează un joc estetic interesant cu cititorul. El face încercarea de “subvert - să schimbe” destinul său prezentând în mod expresiv “maternal Nature - mama natură” drept “his dream -wife - soţia sa din vis” (289). Atmosfera ludică este sugerată prin numirea ei, destul de ambiguă, ca fiind “the enchantress - fermecătoarea”, adăugând apoi că apărea “ masked as friend - cu masca unui prieten”. Această soţie din vis îl încântă cu culorile exotice ale apusului, imagine care sugerează muza sa înspirativă.
         Atmosfera onirică se îmbogăţeşte în contrinuare cu conotaţii dramatice, sugerând coşmarul. Astfel, la  sfârşitul poeziei giulgiul “S - a lăsat pe umerii părinţilor mei / anihilându-i.” Acest vis care este încărcat cu elemente de “ nevroză subconştientă” (Prust, 26) poate fi de asemenea interpretat, urmărind modelul proustian, ca reprezentând o realitate psihologică complexă, şi anume faptul că “actualitatea conştiinţei” reprezintă “o  succesiune de idei, de reprezentări care nu relaţionează între ele în mod logic” (26).
       Tehnica narativă a poetului s-a îmbogăţit continuu în timpul creaţiei sale artistice încorporând pe lângă elementele freudiene şi jungiene sau proustiene elemente cinematografice. De  pildă, în “Scenes of Childhood - Scene din copilărie “  el foloseşte proiectorul şi ecranul, care seamănă într-o anumită măsură cu lanterna magică a lui Proust. Ele au menirea de a facilita înţelegerea şi recuperarea emoţională a propriei copilării şi adolescenţe.
       Poezia conţine scene proiectate din trecut, menite să ne ajute să vizualizăm relaţiile stabilite de poet cu treizeci de ani în urmă. Prima parte ne dezvăluie relaţia strânsă dintre fiu şi mamă, care îi proiectează atât în spaţiul static al unei încăperi  cât şi în lumea filmului. Filmul prezintă o lume edenică încărcată cu nostalgie dar şi cu violenţă. Elementele mitice fuzionează cu cele realiste în descrierea prezicătoarelor, materializată în imaginea celor trei surori, care reprezintă de fapt mama împreună cu cele două mătuşi ale sale.  Apariţia umbrei unui bărbat - tatăl său - îi afectează într-o aşa de mare încât: A fair child, or fury- /Myself at four, in tears, / I  raise my fist, / Strike. Un copil drăgălaş, sau o pornire necontrolată/ Eu însumi la patru ani, mâhnit până la / Lacrimi, Ridic pumnul /Lovesc.
         Efectele cinematografice se desprind din versurile. “I work the dials, the film jams / Our headstrong oid projector / Glazes at the scene which promptly / Catches fire. Potrivesc cadranul, pelicula prinde viaţă/ Vechiul îndărătnicul nostru proiector / Este îndreptat spre scena care prompt / Prinde viaţă”.
          Imaginea tatălui este asociată  cu prezicătoarea, cu artificiile şi cu treptele draconice. Prin asemenea simboluri şi prin prezentarea reacţiilor violente ale naratorului-copil, Merrill îl apostrofează pe tatăl său pentru modul iresponsabil în care a distrus atmosfera de familie.
         Ca şi Proust, Merrill este preocupat de trecut, şi, prin descoperirea unor modeluri arhetipale cu puternice conotaţii metaforice, încearcă să se elibereze de acest tipar traumatizant, asimilându-l domeniului etern “ al artei însăşi”, “al  actului creaţiei (289).
          Strategia lui Proust împlică, deci, o deplasare din spaţiul emoţional privat  înspre cel imaginar , de la elementele cinematografice spre cele onirice, cu conotaţiile sale mitice şi metaforice.
         Versurile sale abundă în meditaţii intense asupra diferitelor aspecte ale răului cu care individual trebuie să se confunde în timpul vieţii, în încercarea de a recupera “timpul pierdut”: Theare are nights we seem to ride / With cross and crown / Forth under thern, through fumes, / Coils, the whole ratting epic- (284). Sunt nopţi când păream că voiajăm/ Cu trudă şi satisfacţie/ Mai  departe pe sub ele, prin funingine / întregul poem înşelător şerpuieşte.
       În aceste versuri simbolismul oniric împleteşte”cross and crown - truda şi satisfacţia” care reprezintă npartea masculină  şi cea feminină cu “ fumes - funingine”, care simbolizează degradarea şi răul present în lumea contemporană. Căutând cu disperare un “ timp al inocenţei primordiale”(28) pentru sine şi pentru poezia sa , poetul se deplasează, în ultima parte a poeziei, într-un spaţiu cosmic, în căutarea propriei sale identităţi:   Immensely still / The heavens glisten. One broad / Path of vague stars is floating / Off, a shed skin / Of all whose fine cold eyes / First told us locked in ours / You are the heroes without name / Or origin (287).  Extrem de liniştite / Cerurile strălucesc. O vastă / Cale de nedesluşite stele pluteşte/ Pe cer, un înveliş de piele lăpădat / De toţi, cei a căror ochi reci / Ecluzaţi în ai noştri / Au rostit pentru prima oară / Voi sunteţi eroii fără nume / Sau obârşie.
      Scene din copilărie  poate fi inerpretată  ca un ultim refugiu al poetului în imaginar. Boala specifică adolescenţei, de care poetul încearcă cu disperare să se vindece , este cauzată de sensul acut al efemerităţii, al instabilităţii şi caracterului fragmentar, nesigur al existenţei, toate tratate în mod metaforic în poezia An Urban Convalescence - Covalescenţă urbană. Singura sursă de stabilitate este oferită de o nouă înţelegere şi percepţie a problemelor existenţiale. Pentru a realiza o atare reconciliere, poetul trebuie să treacă prin diverse ipostaze, să poarte diferite măşti: acea  a fiinţei metaforice, a celei senzuale şi a celei mitice.
            Ipostaza de fiinţă metaforică poate fi identificată în prima parte a poeziei focalizată pe imaginea unei clădiri din New York care este pe punctual de a fi demolată. Nu este o clădire obişnuită, deoarece o ghirlandă ornamentală  este sculptată pe ea. Criticii susţin că poetul doreşte să depăşească inconsistenţa lumii exterioare asimilând în interiorul fiinţei sale poetice ghirlanda, care, în felul acesta, se constituie ca parte integrantă a sa. Urmărind modelul oferit de Cioran, atât clădirea, cât şi ghirlanda ar putea simboliza acea trăsătură particulară a fiinţei noastre fragmentate incapabilă să trăiască o revelaţie integratoare a realităţii, spre care aspiră însă neîncetat.                                         
        Simbolul “ constructions works - şantierul” cu imensa macara care “ fumbles - cotrobăie”, “ in the filth of years - în trivialitastea vremurilor” sugerează escavarea eului poetic prin operaţiunile memoriei involuntare. Pentru a înţelege cum se desfăşoară acest proces, prin ce miracol o impresie sau senzaţie este captată de memorie pentru ca , ulterior şi involuntary, să devină un operator al altor amintiri proustiene, se va face din nou apel la demersul proustian. Proust pretinde că, în mod inevitabil, modul în care  apare o senzaţie determină natura reală a trecutului pe care îl evocă şi a imaginilor corelate acestuia(29).
      Astfel, în mod involuntar, Merrill asociază ghirlanda cu un buchet autentic pe care l-a cumpărat, cu câţiva franci, şi pe care l-a oferit unei femei într-un taxi cu zece ani în urmă, într-un alt oraş, într-o zi asemănătoare.Incapabil să-şi amintească identitatea femeii, el o asociază cu una din tinerele la modă din acea perioadă. O astfel de amintire are conotaţii tragice, dureroase care se desprind din colocaţiile “misted with blood - acoperite cu sânge”, şi din faptul că florile au fost prinse şi presate de mâna tinerei femei cu unghii de un roşu aprins. Ultima colocaţie pune în evidenţă ipostaza lui Merrill de fiinţă senzuală. El  îşi descrie impresiile şi experienţele în termini fiziologici, poezia lui fiind o “fiziologie a spiritului” (Cioran în Buciu 8), marcată de o boală existenţială de care poetul încearcă să se vindece.
         În afară de implicaţiile metaforice ale memoriei, conform cărora elemente din viaţa cotidiană - “ clădirea şi buchetul” sunt transpuse în vehicoli emoţionali cu puternice conotaţii psihologice, această memorie este capabilă să se încarce şi cu elemente de natură mitică. Astfel femeia căreia i s-a oferit buchetul poate  fi interpretată ca simbolizând  lumea idealizată a timpului pierdut. Imaginea şi amintirea acestei femei îl transpune pe poet într-un spaţiu mitic.  Poetul îşi imaginează că este Orfeu urmărind-o pe Euridice, în timp ce coboară treptele spre infern: I am already on the stairs./ As it were, of where, I lived(264) . Aşa se face că eu sunt déjà, ca odinioară, / Pe treptele clădirii unde am locuit.
         Simbolul scării subliniază artistic faptul că pentru Merrill deghizarea conceptuală este relativă şi înşelătoare şi că el preferă să trăiască, mai degrabă, să supravieţuiască şi să sucombe în mit şi  simbol - de aici rezultă ipostaza lui Merrill de fiinţă mitică.
        În partea următoare a poeziei simbolul străzii unde a locuit este înlocuit  este înlocuit cu acea casă imaginară cu conotaţii metaforice în care a trăit. McClatchy sugerează o interpretare inedită încărcată de conotaţii metaforice şi anume că această casă este casa imaginară a artei în care poetul poate contempla destinul său artistic în strânsă legătură cu viaţa, cu timpul, în dubla sa ipostază de distrugător şi reformator:
       Well, that is what  life does. I stare / A moment longer, so. And presently / The massive volume of the world / Closes again. / Upon that book  I swear / To abide by what it teaches: / Gospels of  ugliness and waste. / Of towering voids, of soiled gusts.. / Of a shrieking to be faced / Full into, eyes astream with cold - / With cold? / AII right then. With self- knowledge (265).  Ei bine, asta-i viaţa. / Încă o clipă, aşa. Şi imediat / Volumul cel gros despre lume / Se închide din nou. / Jur pe carte / Să stăruiesc în ceea ce ne învaţă: /Învăţături despre urâţenie şi irosire./ Despre viduri biruitoare, rafale murdare /  Despre  un ţipăt asurzitor căruia să-i faci faţă / Cu ochi trădând luciditate / Luciditate? / Ei bine. Autocunoaştere.
             Această strofă ne dezvăluie strategia poetului de denunţare ca forma cea mai expresivă de enunţare a adevărurilor inimii. Ceea ce denunţă nu este lumea exterioară urâtă şi brutală, ci „ugliness and wastes - urâţenie şi irosire”, „towering voids - viduri biruitoare” şi  „ soiled gusts - rafale murdare” din interiorul său.  Această denunţare a propriei sale structuri interioare prefigurează transfigurarea metaforică a vieţii prin artă din ultima parte a poeziei. În această parte poetul este preocupat de destinul său artistic, iar demersul este aceeaşi interiorizare cu care ne-a răsfăţat pe parcursul acestei poezii. Lumea exterioară se reduce în mod ironic la câteva pagini ale unui cotidian, în timp ce imaginea primarului oraşului New York, care aruncă o privire asupra modului şi locului unde funcţionează poetul, poate fi interpretat ca expresia masculină a muzei artistice (267).
          Merrill  îşi contemplă creaţia marcat fiind de o viziune fatalistă. Îşi imaginează poezia „ weathering in the general view - alterându-se în ochii celorlalţi”, subevaluată fiind din cauza maladiei secolului în care trăim.
          Nemulţumit şi temându-se de o nouă prăbuşire emoţională, Merrill devine un agent de transfigurare prin revizuirea relaţiei dintre conceptul de autocunoaştere şi cunoaştere artistică. Transfigurarea realităţii este pusă în legătură cu o pastilă dizolvată într-un pahar cu apă. Pastila creează o atmosferă onirică, o stare de reverie , focalizată pe o scurtă poveste de dragoste trăită în Paris: With the result that back into my imagination / The city glides, like cities seen from the air,/ Mere smoke and sparkle to the passenger / Having in mind another destination. / Which now is not that honey - slow descent / Of the Champs-Ely sees, her hand in his, / But the dull need to make some kind of house / Out of the life lived, out of the love spent(268). Cu acel rezultat mă intorc în imaginar/ Oraşul alunecă uşor, asemenea oraşelor văzute de sus / Doar fum şi strălucire pentru pasagerul / Care are în minte o altă destinaţie. / Care acum nu este acel coborâş uşor - dulceag / AI Champ Elyse - urilor, mână în mână / Ci plictisitoarea nevoie de a crea un soi de refugiu / Din viaţa trăită şi iubirea pierdută.
       Oraşul a fost  interpretat de critici ca fiind emblematic pentru natura duală a poetului (268). Cele două oraşe, care fuzionează în mintea sa, ar putea simboliza tendinţa poetului de a denunţa  pe de o parte povara propriilor sale obsesii paradoxale, pe de altă parte, de a transfigura realitzatea prin puterea imaginaţiei şi a geniului său artistic. Sintagma „mere smoke and sparkle - doar fum  şi scânteie, strălucire” a fost interpretată de McClatchy ca sugerând „memoria depersonalizată într-o imagine” (270).
        În ceea ce priveşte imaginea Champs Wlysee-ului, aceasta ar reprezenta o tentaţie menită doar de a alina nostalgiile şi nu de a vindeca. Astfel, nici memoria, nici lumea reală sau virtuală nu îi pot oferi un refugiu. Casa pe care intenţionează să o construiască din viaţa trăită şi iubirea .., această destinaţie spirituală, este “domeniul civilizat al poeziei însăşi, unde casa, viaţa şi poezia semnifică unul şi acelaşi lucru” (270).
        Acelaşi symbol artistic este subiectul unei alte poezii intitulată “A Tenansy - O  reşedinţă”, scrisă în perioada în care Merrill locuia într-o casă din Stonington. McClatchy apreciază că şi tema acestei poezii este tot “eul poetic”(271). Această afirmaţie derivă din modelul proustian unde eroul lui Proust, asemenea lui Merrill se identifică cu elemente de decor existenţial - o catedrală, o piaţă, o reşedinţă - cum este cazul lui Merrill.
        Prima strofă clarifică, într-o anumită măsură, circumstanţele sociale evocate, şi anume faptul că după ce a terminat armata, Merrill şi-a reluat preocupările de civil şi analizează obligaţiile ce-i revin pe perioada de pace:  Something in the light of this March afternoon./ Recalls  that first and dazzling one / Of 1946 (274).  Ceva în lumina acestei după amiezi de martie / îi aminteşte de acea primă şi uluitoare după amiază/Din 1946 .
        Structura verbală “ recalls - îi reamintesc” concentrează întreaga sa strategie poetică şi anume menţionarea unui detaliu care generează o rememorare intensă. Această rememorare face ca poezia să oscileze între prezent şi trecut, ajutându-l pe poet să se reîntoarcă în timp la 1946, an care semnifivă perioada începutului preocupărilor artistice serioase  şi consistente.
             Versurile următoare introduce “The real old fashioned winter of my landlord-s fhrase - acea iarnă cu adevărat învechită conform frazeologiei proprietarului”, perioadă în care tot ce îl înconjura i se părea din ce în ce mai superficial, mai lipsit de consistenţă, mai “diafan”.
        Această interpretare, aparţinând lui McClatchy, poate fi în continuare adâncită şi reevaluată din perspective unei “hermeneutici a virtualităţii comunicării” (Buciu, 139). B. Fondane, comentat de Buciu, asemenea lui Merrill, fără a se detaşa de realitatea enunţării, a fost mai ales preocupat de virtualitatea ei. Pentru Fondane comunicarea este “în mod dialectic disimulativă”(139), între cei doi poli ai realului şi virtualului. Fondane susţine că cei doi termini reformulează o relaţie de “coincidenţia oppositorum”, unde primul - realul este camuflat în cel de al doilea - virtualul. Buciu afirmă că Fondane nu era de fapt preocupat de ceea ce un autor afirma, ci de ceea ce ar fi putut spune, de ceea ce ascunde.
       ... cum am putea oare interpreta următoarea strofă, decât ca fiind sfârşitul confruntării poetului cu un real refractar şi începutul tranzacţiei, de natură faustiană, cu virtualul, cu sublimul de tip romantic:  Bittle, sallow in the new radiance / Time to set the last wreath floating out / Above the deat, to sweep up flowers. The dance / Had ended, it was light, the men looked tired / And awkward in their uniform. / I sat, head thrown back, and with the dried stains / Of light on my cheek, proposed / This bargain with say with the source of light:/ That given a few years more / (Seven or ten or, what seemed vast, fifteen) / To spend in love, in a country not at war,/ I would give in return / All l had. All? A  little sun / Rose in my throat. The lease was drawn (275).   Fragil, gălbui în noua-i strălucire/ E timpul să aşezăm, ca un vis, ultima coroană/Deasupra celor morţi, să măturăm florile. Dansul / s-a sfârşit, era lumină, bărbaţii păreau obosiţi / şi stângaci în uniforma lor / m-am aşezat, cu capul dat pe spate şi cu pete/ uscate/ de lumină pe obraz, am propus/ această învoială, să zicem cu sursa de lumină / ca, dat fiind încă câţiva ani / şapte sau zece, sau ceea ce părea imens, / cinsprezece, / să-i petrec iubind, într-o ţară paşnică, / pentru aceasta aş da în schimb / tot ce aveam. Tot? Puţină căldură solară,/ m-a inundat. Concesionarea s-a încheiat ...(275)
        Sintagma „new radiance- noua strălucire” şi „this bargain with the source of light - această târguială cu sursa de lumină” sugerează un influx de „putere imaginativă” (275) înrădăcinată atât în viaţa trăită cât şi în virtuala iubire, pace, stabilitate emoţională şi împlinire. Ceea ce ar oferi în schimb ar fi  „All I had- tot ceea ce aveam”. Construcţia  repetată cu caracter interogativ pronominal „all - tot” sugerează preocuparea lui în ceea ce priveşte încărcătura  reală a potenţialului său emoţional, şi nu numai. Colocaţia „a little sun / rose, in my throut - puţină căldură solară m-a inundat” poate fi interpretată ca reprezentând sacrificiul cerut şi izolarea poetului de lumea reală.
        În  următoarea strofă asistăm la adâncirea crizei. Criza demarează cu aserţiunea propriei tendinţe de a poseda totul. „ Mine, with my thing and thoughts - Al meu, cu lucrurile şi gândurile mele”. Colocaţia „a changing light is deepening is changing / to a gild ballroom - o lumină nesigură se adânceşte, se transformă într-o sală  de bal aurită” este o metaforă vizuală. Merrill celebrează artistic puterea artei asupra vieţii. Şi totuşi efortul artistic nu este nici simplu nici uşor. Poetul comentează în mod ironic asupra strădaniei de a-l împlini, ironie care se revarsă din termenii „bound to break - nevoit să se dezarticuleze”.
      Intuind noua sa încărcătură spirituală şi destinaţia artistică asumată, Merrill simte că se desprinde de corpul  biologic, de materialitate şi se întreabă „Would it be called a soul- s-ar putea numi suflet?”
         O astfel de structură interogativă ar putea fi decodificată prin metoda lui Şestov, citat de Buciu, care sugerează că itinerariul spiritual al poetului semnifică „o călătorie prin suflet” sau în termenii lui Plotin „darul de a citi sufletul uman” (Buciu 140).. Mişcarea spre suflet, care reprezintă locul de depozitare a valorilor ancestrale, poate fi interpretat ca mişcarea spre o nouă casă, o nouă reşedinţă, locul de unde izvorăşte arta, unde aceasta înfloreşte şi capătă valenţele  eternităţii. Este tocmai itinerarul sugerat de  Merrill şi care ne conduce spre interpretarea că arta este singura destinaţie civilizată a minţii poetului şi prin extrapolare, a noastră, a cititorilor săi.
          Asemenea poetului american James Merrill, Gheorghe Apetroae, personalitate complexă cu performanţe în variate domenii: inginerie, publicistică, poezie, relativizează cu modelul proustian focalizându-şi atenţia pe momentele existenţiale: copilăria, care interacţionează cu memoria şi imaginarul, adolescenţa, perioada zbaterilor în încercarea disperată de a identifica “esenţa lucrurilor” (Rusu, 110) şi în sfârşit, stadiul creativităţii când poetul se cunoaşte pe sine prin scris. Ultimile două etape se circumscriu poeziei  “Noime”.  Lângă paternitate să rămâi, / cu nesfârşitul, de el îndrăgostit,/ iubitei i-ai furat obârşiei, gralul…/ I-ai colorat gândurile vorbite / cu cinabrul pietrei, / în El aprins / de întâlniri sub privirea infinitului:/ armoniile vieţii paterne…/ Adolescentul bătut dar neînvins/ de gânduri izvorâte dintr-un cer / de mistere, / şi atins de carnalul valurilor, rebele / dorinţe vii / le ţii şi le alergi de atunci, noime/ p\rguite de soarele, aromind / lanurile alămite de nori travertini, / cu culorile vii ale gândurilor….
            Trebuie  să subliniem că blânda căldură a zonelor închise, aproape interzise redate artistic  prin cuvântul “gralul” şi sintagma “cinabrul pietrei” sunt primele indicii de intimidate. Această intimidate caldă este rădăcina tuturor imaginilor psihologice arcuite în jurul paternităţii. Intrând în armonia vieţii paterne, imaginile încep să crească, să evadeze.
      Poetul adolescent exprimă, în a doua strofă,  o mare lege psihologică. El ne plasează într-un punct sensibil, moment în care trebuie să acceptăm detalii greu observabile. Primul ne plasează în transcendental, un transcendental ce ne sustrage accesului nemijlocit, devenind un centru de gravitate pasiv în care adolescentul “este bătut dar neînvins de înţelesuri izvorâte dintr-un cer de mistere”. Cu memoria încărcată de plinurile şi golurile adevărului, adolescentul plonjează în realitatea fiziologică “atins de carnalul valurilor”.
         Sintagmele “rebele dorinţe vii”, “noime pârguite de soarele, aromind / lanurile alămite de nori travertini, / cu culorile vii ale gândurilor” ne oferă “germeni de reverie” (Bachelard, 125). O lectură lineară ne-ar priva de reverii. Nu este o descriere fenomenologică a intrării în lume a poetului. Adevărata valoare dinamică o au “noimele”. Suntem în prezenţa unei imagini care visează, şi în felul acesta viază, invitându-ne să continuăm reverie pe care a creat-o. Căci ce poate fi mai frumos decât să-ţi imaginezi noime “aromind / lanurile alămite de nori travertini, / cu culorile vii ale gândurilor”. În felul acesta noimele au devenit “ un centru de gravitaţie poetică” (125), un centru de interes poetic. Noimele au devenit valori ale contemplării poetice, symbol al profunzimii poetului şi expresie a creativităţii sale.
          Poezia “Mărturii” este un duet de dragoste al poetului vizionar Gheorghe Apetroae cu patria mumă şi cu istoria ei sacră.  Patriei, / Istoria, cupolă de rubin, / e un cântec de arbore / întins peste neam…/E pajura ce-I poartă / în aripi / izvoarele / în culorile de sânge, / pâine şi cer; / E cântecul de dor / al trezitelor zări/ din Cartea Unirii…/   Printre genele zorilor / săgeată cerul arc, / întinsele rădăcini / şi trunchiul de Eroi: / arcul noii generaţii…/  Trandafirii cresc temple / din sângele ţărânei, / scut şi symbol:/ Limba şi  neamul,/ marea şi cerul / stau mărturii de safire, / Poporului român, Erou!
          Această poezie ne poate servi drept centru pentru a simţi consonanţa dintre imensitatea şi intensitatea istoriei poporului roman şi adâncimea fiinţei intime. Într-o încercare disperată de a descifra istoria patriei şi a transmite această formă superioară de cunoaştere  a posterităţii, poetul transfigurează artistic istoria noastră spirituală. Consternaţi, observăm mlădierea eului naţional. Pentru  a face această mlădiere perceptibilă, poetul leagă infimul de imens. Astfel  istoria apare transfigurată ca o “cupolă de rubin”, ca “un cântec de arbore  întins peste neam”, ca  “o pajură  ce-i poartă în aripi izvoarele  în culorile de sânge, pâine şi cer”, ca un “cântec de dor al trezitelor zori din Cartea bUnirii”. Asemenea asocieri demonstrează cum, în plan artistic, se  poate depăşi contradicţia dintre mic şi mare , real şi ireal, material  şi transcendental.
         În ultima strofă, pentru a pune în evidenţă elemente ce ţin de “psihologia  profunzimilor” “poporului roman, Erou”, Gheorghe Apetroae ne proiectează într-un spaţiu înalt calitativ unde “ trandafirii cresc temple / din  sângele ţărânei,/ scut şi simbol”. Pentru a ne ajuta să experimentăm consistenţa fiinţei naţionale, poetul apelează la o filosofie a detaliului asociind “limba şi neamul, marea şi cerul”, care, constituindu-se într-o emanaţie a memoriei naţionale involuntare, parafrazându-l pe Proust, ”stau mărturii de safire / Poporului roman, Erou!”.
         Poezia “ Judecata dreaptă” ne copleşeşte încă din prima strofă cu puterea unui adevăr:  “ Cei cunoscuţi, în dreptul de laudă,/ lăsaţi-vă prezentul pentru început /şi luaţi de model neînceputul / întoarcerea-I pedepsită pe rug…”
          Pentru a interpreta această strofă din perspectiva “ fenomenologiei imaginilor” (Bachelard, 162), metodă care în opinia lui Bachelard constă în constituirea imaginii ca “un exces al imaginaţiei”(162), pentru a surprinde irealitatea imaginii, legată de o puternică realitate, poetul Gheorghe Apetroae accentuează dialectica lui “început / neînceputul”.
          Dar imaginaţia lucrează nu numai în planul imaginilor, ci şi a ideilor. Poetul  creează un exemplu de “idée vis” (162) când continuă jocul dialecticii, joc ce  antrenează opoziţii neaşteptate: vulturi, corbi versus “zările în care înoată misterele”.
         Poetul, psiholog desăvârşit, animat mai mult sau mai puţin  conştient de ideologia proustiană conform căreia scrutarea adevărului implică o căutare autentică a sensurilor acestei lumi şi în consecinţă a sensurilor care stau la baza evoluţiei eului poetic, doreşte ca noţiunea de judecată dreaptă din titlul poeziei să nu rămână doar o reprezentare. Astfel, în ultima parte, o imensă dreptate cosmică se află în visul poetului despre dreptate. În centrul ei radiază o geometrie transcendentală: “fluvii de umbre, stele-n petreceri,/ ce curg pe albastre întinderi / ca erele apaşe cu iz de păcat.” Transcendenţa e dată de data aceasta de dialectica “păcat /lumină”, încărcată de puternice conotaţii psihologice şi metaforice.
        Finalul poeziei “cu lumina voastră  le înveşmântaţi” ne proiectează metaforic în miezul unei imagini luminoase. Judecata pronunţată în primele versuri se transformă în stare de vibraţie, iar simbolul luminii apare dezumbrit, umanizat.
       Valorile ideatice şi estetice cu puternice conotaţii metaforice prezente în poezia lui Gheorghe Apetroae pot pozitiva în mod civilizator şi cultural socialul încărcat de un exces de instincte vitale, egocentrice şi materialiste, menite să-l întineze.
        Doar cultura poate reînoi eticul şi salva moralitatea socială a lumii contemporane. James Merrill şi Gheorghe Apetroae prin promovarea unor toposuri lirice excepţionale, sunt promotorii marii literaturi menite să ne încânte şi să ne însănătoşească moral şi spiritual.
 
Bibliografie
 
Apetroae, Gheorghe, Spirale în imagini, Spirally Curved Images, Ade Print, Sibiu, Hermannstadt, 2009
Bachelard, Gaston, Poetica spaţiului, Editura Paralela 45, 2003
Buciu, Marian Victor, E.M. Cioran, Despărţirea continuă a autorului celui rău, Editura Fundaţiei Culturale Ideea Europeană , Bucureşti, 2005
McClactchy, J. D., White Paper, Columbia University Press, 1989
Ştefănescu, Cornelia, Destinul unei întâlniri. Marcel Proust şi românii, Editura Elion, 2001

Literatura, " Loved by Gods", Gheorghe Apetroae Sibiu

IUBIT  DE  ZEI

Din cercul sângelui/
făcut scăpat/
spre-a evada uşor/
în felul tău ştiut/
din nepăsarea clipei,/

înveţi s-ajungi/
de strajă altor zări:/
un îngeresc pastor/
al turnului căzut/
în ceaţă/
altor zări,/
ecou adânc/
a câte-s ne-mplinite.../

Să-ţi uiţi/
de cât ai fost iubit-/
...iubit de zei, de vânt,/
de îngeri şi de flori,/
de ne-nceputul de culori:/
balsam de vreri/
prin tine rătăcite...

G.A-S-

Literatura, Abreast of Eden, Gheorghe Apetroae Sibiu

LÂNGĂ  EDEN  CU  PROUST  ŞI  J.  MERRILL
 
În edenul păsărilor fără aripi/
odrăslesc puii şarpelui, agonici,/
aproape sugrumaţi de plasa/
paianjenilor: urzeala de flăcări.../
  
Îngerii catedralelor păzesc /
maternităţile de lumină,/
neîncăpătoare - copilăria mamelor:/
raze golaşe răstignite de ferestre,/
împuind tainele.../
 
Pruncilor le picură din gene Edenul.../
lacrimi de sânge proaspăt,/
o limpezire a durerii în cuvinte:/
limbajul de retina al cobrelor.../
 
Tot în cuvinte, stăruiesc ploile lungi/
şi dese cu fluturi de toamnă:
trasă este pânza de flăcări - har
în ispita sacrului, preaciuruită/
de omida vechiului păcat!.../
 
lângă Eden!...  G.A.S.

Literatura, ... cu Sartre, Gheorghe Apetroae Sibiu

 

DINCOLO  DE  ABIS,  CU  SARTRE…

 

 

Te bucuri, când serveşti cu patimi
la o chermeză-n cer, răsplată :
un cluster de stinse Pleiade
încinse-n gând îmbalsămate
cu zboru-n nara de Licorn…
şi pe femei în  nefiinţă
cu crinii arşi de voluptate !…

 Ţi-i trecerea-n veghe profundă
şi rece-ţi tace Luna-n spate !...

 Exişti !.. Exişti ! …să plângi,
să râzi şi să aprinzi în vreri risipa,
zâmbind venustelor placeri
cu buze arse-n libertate!…

 Năuc, tot urci, urând neantul,
îngemănezi, în El, hazardul
cu anii ce ţi-i ţine Sartre
canonizaţi…în mai romantici !…

 … cei languroşi şi visători
de neştiut îţi poartă - absurdul
şi ... te amuză  a lor moarte !...

 Gheorghe Apetroae Sibiu