sâmbătă, 26 decembrie 2015

Literatura, Coborând în gând, Gheorghe Apetroae, Sibiu


 

COBORÂND  ÎN  GÂND

Gheorghe Apetroae-Sibiu

 

Nebune, furioase şi triste erau destrămările

norilor diamantini pe crupa malachie a cerului

cu curgeri în fulgerări crisoberil, trăznete şi furtuni

de pe culmea-abruptă şi lungă a Stânişoarei…

 

coborai adeseori în tine pădurea acasă, din stei,

atunci, după ploile dese, lungi  şi reci de aprilie

şi te înecai cu mirosul de verde-putred al brazilor

smulşi de pe marginea în turcoaz a cerului…,

 

erau trunchiurile seculare aduse furii însemne

de puhoiul ce inunda lunca în  veşmânt tremol,

şi-n naufragiu, înnoroiţi, printre cireşi şi  mălini,

se odihneau înfipţi în poldere cu iz de nămol…,

 

cum în iernile grele, lupii, în haite, flămânzi, ucigaşi,

adulmecând mirosul prăzii, îşi înfingeau caninii

adânc în stârvul ciutei şângeriu, viu în viscoliri,

urlând dement în “Poiana” din preajma satului…

 

… acum te porţi pe calea ce o cobori în gând

cu amintiri rebele, zburdând între lume şi stele…

- de atunci, mişcătoare şi sfinte îţi sunt speranţele

ca cerul să-şi risipească în tine lumina negurii…

 

- de atunci, tainice doruri ţi se alină  cu amintiri

de locuri dragi şi durerile vii, la orice despărţiri…

pe toate le iei cu tine şi oriunde le- arunci în cuvânt,

spre a-ţi vibra lăuntric zborul - o nouă adiere de vânt…

 

în solare trăiri, chemările locului pline în glas rămân

ecouri înmierismate de raze în albele roze albastre,

îmbălsămând pajiştea pe care se plimbă sălbatic

driada Narcis, a ta nimfă, lângă faunii neîntoarcerii …

vineri, 25 decembrie 2015

Literatura, Ideal ucis în crome, Gheorghe Apetroae, Sibiu


 

IDEAL  UCIS  ÎN  CROME

Gheorghe Apetroae, Sibiu

De cer rejectat, în turcoaz şi granat

cobori zeule orb, zăpada de stele

s-o arunci umbre peste pădurile albe…

pe raze să aluneci cristic proteic

anonym sub steiul limoniu, înălţime,

pustiu, în roz desmin îmbrăcat…

 

strivit eşti de stânci şi ucis de valuri,

providenţial, înşeli sinceritatea…

ai crescut timid spre neînceput

spre a-l mirui pe Ajax cu balsamuri

-răşina brazilor vânjoşi doborâţi,

purtaţi de nebănuitele tale stihii

în asurzirea celor neauziţi de tine:

jarul mocnit când scapără scântei-

sub orizontul căderii, trăsnet…

 

eşti şi stea îngropată în necunoscut

ca-ntr-un vis himeric, speranţele

îţi sunt purtate-n puhoiul memoriei…

 

urli ameninţător la cerul fragil

indecent, cobori serpentinele văii,

vederea în voma sfinţită, leneşă

pe ulucele rigide - dube în flux-,

creste lungi dioptaze pierdute-n reflux

în luncile de cireşi înfloriţi de atunci-

piramide astrale de travertin

şi corindon - mălinii în creştere veşnică:

 

buchetul tău de ametist resfinţit

în globuri de lumină- clopoţei de argint

culeşi de pe cer, cântecele zării

şi bronzul Lunei de pe timpanul mării…

miercuri, 23 decembrie 2015

Literatura, Chloris, Gheorghe Apetroae, Sibiu




 
 

CHLORIS

                    Să poţi să simţi  primăvara, în geana fiecărui an…

Gheorghe Apetroae, Sibiu

 

Te-ai coborât grăbit 

din turnul vechi, la ea-

să-i despleteşti

aldinele cărări

de raze - n franjuri lungi

pe limpezimi de cer…

 

ca-n răsărituri lungi,

pe stele păstorind

în firea ei, pe alte lunci-

puzderii ordonate

în înfloriri de lilieci-,

pe rând să le iubeşti…

 

Pământul îţi cântă orfic

cu ai aştrilor muguri,

pe rămurări de stele

celeste-n înfloriri-

imne cu glas divin…

pentru tine, Chloris…,

doar să-i presari

seminţele cu har,

selenice în cuget

pe câmpu-i spre-nflorire,

să i le-oferi în dar…

 

Din lacteele iubiri -

cu valurile necuprinse

pe galacticul larg-,

Chloris, sămânţa zeiască

lui Iuno i-o închini,

pe Mars a-l plămădi

în faguri cu dulceţi de roze-

ecou, în el, adânc-senin

al altei primăveri

cu răsunet astral…!

 

Din albastrele iubiri,

în ghirlande, îţi răsar,

pe fruntea ta cinabră,

coroane tricolore

cu travertin şi chihlimbar,

îmbălsămând, în ger,

lumini trandafirii

din geana fiecărui an…!

 

Şi tot pe fruntea ta de zeie-

mai seamănă Selene

cu nemărginirea-

argilii trofeie -

fiinţa multor stele-,

ca preamărită-n cer

să fii…, regină-n galaxii!

Sibiu, 3.03. 1988

 

duminică, 20 decembrie 2015

Literatura, Fără întoarcere, Gheorghe Apetroae, Sibiu

FĂRĂ ÎNTOARCERE


Omul trăieşte clipa de faţă, dar o şi
depăşeşte prin cele două perspective,
a trecutului şi a viitorului... Mircea Florian


Veacurile hoinare
ies din clepsidră
şi dorm, fără griji
în leagănul adânc
al umbrelor anatase;
se preschimbă-n gând...
tu, singur, trăieşti
în visele altora, netrăind,
să alungi întoarcerea...
 
În stăpânirile apuse
pătrunzi nepătrunsul
ştiut doar de clepsidră...
 
ai descoperit veşmântul
de rouă al flăcării-
 infinitul, în doi - ,
mult mai slab
decât imperiul
celui mai vârstnic atom...!
 
Din clipa începerii,
inima haosului-
arc - travee-ntre bolţi,
slăbită de clepsidră,
încă tânără,
numai de la El,
în fiorii iubirii,
şi cu spaimă de fulger,
învaţă ne-ntoarcerea...!
 
De ce-n mormântul razei,
sângele haosului
cântă clepsidrei, ne-nceputul,
tot el va şti...
e sigură himera de dimineaţă
şi seară,
dar nici-odată de zi...!
(volumul de versuri” Despre neînceput”, Ed. Hermann, 1992)

Literatura, De veghe, Iancul, Gheorghe Apetroae, Siviu

„ÎNTOARCEREA CARMENTEI”,
 
„Patria:  locul unde am văzut lumina din vechimea neamului”
 Gheorghe Apetroae Sibiu
 
..... DE VEGHE, IANCUL
Cât clopote cu dangăt românesc  mai înfierbântă Blajul
şi din Sibiu, Bărnuţiu îi declamă libertatea-n zodii,
cât vârful lancei e-n triumf: izvor de legământ eroic...
... ne trec prin fire, ale Iancului tribun, chemările la arme...!
 
Nu-i loc de şedere, nici de-nchinări, de ni-s umbrite glorii...
cât ţara e -n dureri şi lacrimile-i curg pe şarul Vidrei
şi-i plânge Arieşul, Nistrului, neliniştile zilei,
contăm pe Iancul şi pe moţi!…prin ei, pe toţi românii!
 
Chemări de le-nălţăm, ... ei le-nţeleg şi ştiu să le răspundă!
- stejarii veacului eroic ne cuvântă cu aprinse graiuri!
Ei, mari Goruni, în crezul lor, o taină ne ascund în ramuri-
îşi cresc coroane: Bucovina, Basarabia şi întreg Ardealul!
 
În glorie, cu faptele de arme mari, împovăraţi de stele
păşesc lumini pe cer, iar lângă ei, cu mers român, Poporul-
îl ştie-n veci pe Iancul crai! ..în fruntea lui, cu cerul scut,
de pavăză - trecutul înalţat în fii, în strălucire,Tricolorul!
 
Sub semnul stâncii pe - Apuseni  ni-s veşniciţi Eroii...!
cu Iancul ne veghează Sever, Pumnul, Dobra şi Buteanu…
cu legământ de ţară, stau dreaptă strajă Ghibu şi Cipariu ..
- urmaşi ai lor, le venerăm jertfirea, ne-nflăcărăm curajul...!
 
Cu glasul torţei vii - când ei cuvântă - se aprinde cerul!
- noi le-am pus cruci şi flori pe osemânt, în loc de arme,
credinţa să le aromeze-n veci în lan şi-n vechile livezi
îmbălsămări din înfloriri române , noilor (v)lăstare !
 
Şi-acele flăcări ce ne ard  din neam, statornicind  în candele
un soare ce îşi varsă duhul re-nfrăţirii în străvechi hotare,
se-nalţă-n imn de slavă ţării, glas de binecuvântare...!
- Români, sunteţi uniţi şi  m(t)ari, cât e în veghe Iancul!!!


 

 

sâmbătă, 19 decembrie 2015

Literatura, De întoarcere, Gheorghe Apetroae, Sibiu

 
   DE  ÎNTOARCERE

Din colbul zărilor străine
zvârlite pe al lor destin,
a-i aduna grabnic în jur,
pe toţi copiii tăi de neam,
tu, Patrie le cântă :
“Deşteaptă-te Române!”
şi varsă-le din al tău cer
dorinţa sfântă- a re-ntregirii ...!

 

Nu înceta  a-ţi rechema
în cuviinţa -ţi încărcată-n
har, în duhul tău ceresc,
şi la trecutu-ţi mare,
fiii tăi..., din orice drum
la mersul tău mai bun,
pe locul lor, străbun...!

 

Să-i reînveţi numai de bine,
cu dor de - o sfântă re-ntregire
cât sunt de mari în neam,
şi mândri de-a lor stirpe,
să le-o aprinzi în suflet
cu semnele iubirii tale
de liberă trezire,
o flacără cu aura  Unirii...!

 
Cu  harul tău ceresc
desprinde-i de bejenii,
din gheara vitregiei...
mai dă-le dreptul lor 
de limbă şi de sânge...,
spre-a te-nălţa în ei, cu ei
şi-a te sluji ca mamă,
cinstindu-te-n vecie...


...şi-a-şi înflori  cu crinii
din grădina ta, a lor-
deşertul sterp al rătăcirii...,
...îi simţi pe toţi acum
în cerul tău re-ntorşi,
la leagănul matern...
la tine-ntorşi din pribegii,
i-auzi cum îţi cuvântă
de dragoste şi de iubire..!

Cu dreptul lor patern
de sânge românesc
zvâgnindu-le în fire
din seva strămoşească-a gliei,
nutresc din nou 
cu rostul lor, acum
pe plaiuri de lumină,
geniul  României...!

Gheorghe Apetroae, Sibiu
 
 

joi, 17 decembrie 2015

Literatura, Anima mundi sau despre adevăr, Gheorghe Apetroae, Sibiu

ANIMA  MUNDI  SAU DESPRE SUFLETUL ADEVĂRULUI

                       Forţa  sufletului nu este de ajuns fără
                       cunoaşterea  adevărului,  Rene  Descartes P.S. XLIX (49)                  


Când simţirea amiezii o sorbi curată din al secundei
pocal şi cercul i-l rupi, înşiroind-o pe frunţi stelare
- ochii ei de vultur: ruguri, săgetând anatase altare,
se hăruiesc în duhurile ce-şi petrec trăirile în floare..., 


Pe osia de lut crinii aprinşi în fiorii clipelor îşi desfiră
Nefiinţa, la trecerea-n fiinţă şi din genunchi ea şe ridică                                          
s-o săruţi clară-n oglinzi şi pe braţe s-o porţi ca pe-o zână-
clipa ploii de stele, a izmă mirosind: arenică tulpină...

 Ea, e pajură zilei austre şi-n aripi de-ntoarcere, solară-
lumina visului de zbor spre slobozirile din vamă şi cânt
sub nori apoteotici, din buiecii deduşi, caldă, stăpână
oriunde şi oricând, de veghe-n cerul plânsului pământ...

 Că zorii ruginiţi în lipsa ei stau ninşi şi prăfuiţi de vrere,
din fire-i unduind placeri, în ierbile-argilii i-adulmeci
un crug ce-l irizează - adamic: noima ploilor rebele,
înlăcrimând sub pleoape ochii alanii - recifi în mările de stele...

Tu, anima mundi, o fire - a duhului stellar, liră divină-
susur de sânge nins în cântecul izvoarelor celeste
curgi înflorită- buchete de raze pe văi buiece-n buiestre,
te înalţi paternă-n tulpină de cuget, în lacrimi, senină...!

Simţirea ţi-o sorbi din gândul clipei tale, ambrozie-n pocal -
cuvintele sângerânde din care zideşti temple solare-,
în TOT- adevărul, din tine şi-oriunde dedus, hăruit cu mister,
nonsensul sedus, să îl scoţi aprins de sub lespezi de cer...
Gheorghe Apetroae, Sibiu
   
 

 

miercuri, 9 decembrie 2015

Literatura, Epistolă, Gheorghe Apetroae, Sibiu

EPISTOLĂ - cu dedicaţie pentru păstorii  Jinei Sibiului.
Gheorghe Apetroae, Sibiu
 
Îţi scriu de aici, de la Vârtoape ,
de unde  vântul în  surle
şuierând  printre ramuri,
învăluie stindardele tremole de pini
iar vulturii, nescăpaţi din abisuri,
de zboruri înalte şi-albastre, nesătui,
te învaţă  căile spre genunile
grele de patimi ...!
 
Aici, din nou ajuns, din  seri
de Dumnezeu decăzut
în izvorul rece, repezit între stânci
de timpul netimp,
în abisul liniştii din mine,
de păcatul înalt, prea adâncit în desmăţ,
repede m-am spălat
de cuvintele grele
şi din ele-am scăpat,
fluerându-mi grijile pe grindul
din mine, un cer  în adamit ...
 
De la Vârtoape, din munţi îţi scriu
de unde din neguri
coborâţi, vârgolacii îmi povestesc despre ei
până în noapte cu  stele-n târziu
în colibele pustii ale jinarilor
despre iarba firavă în creştere,
despre stâncile negre de fulgere,
de tunete şi marile iubiri ale verii
în mit, siluindu-mi ideile..., îţi scriu!
 
.... îţi scriu de aici, de unde împărăţesc
cu ne-nceputul crestele sterpe ale Măgurii
şi pajiştile albe ale Tomnatecului,
sălăşluind sinistre, misterele
împreunate cu  serile în cinabru -
mioarele bolţii în turcoaz...
... fidel culmilor
înfipte adânc în cerul Vârtoapelor
şi sălaşelor reci ale nopţii
la care cerbii Lebei, des adăstând,
îi rumegă primăverii semnele,
aşa am rămas  ...!
 
Dinspre Tâlvă, un miros carnal,
sălbatic şi crud de lupi
răspândit peste ţancul din Şugage,
înnegurat,
în plămâni adânc mi-a pătruns ..!
Ei, în haite uniţi, tot mai mulţi
şi tot mai flămânzi, în graţie,
adulmecă visători urmele mioarelor,
negând neînceputul creaţiei...!
 
... îţi scriu din mine, simţind buimac
firescul frumuseţii cu care turmele
au coborât prea repede
să revină la datini...!
În toiagul orbului alb de aici
pretutindeni şi oricând plăsmuit
cu arabescurile întâiei filosofii
am descoperit cristalele opale ale luminii
şi limpezirile din apus,  aici,
de unde lumii tale i le port şi împart...!
Sibiu, Jina, octombrie, 1996


sâmbătă, 28 noiembrie 2015

Petre Ţuţea , Nelinişti metafizice, Gheorghe Apetroae, Sibiu

PETRE ŢUŢEA,  NELINIŞTI METAFIZICE
Gheorghe Apetroae, Sibiu
        Licențiat al facultății de drept din Cluj și , încă de la vârsta de 23 de ani, doctor în drept, mai mult, un intelectual cu preocupări redacționale de succes la publicațiile clujene ” Patria” și ”Chemarea”, și, din anul 1930, redactor de success  cu articole filosofice la periodicile bucureștene ”Cuvântul”, revista ”Stânga”- redactată împreună cu avocatul și omul de cultură Petre Pandrea și ”Vremea”, Petre Țuțea (1902 – 1991) este marele enciclopedist roman contemporan cu Mircea Eleade, Constantin Noica, Mircea Vulcănescu, Petre Comarnescu, E. Cioran ş.a.,  care a deținut, încă de la vârsta de numai 28 de ani, un statut filosofic consolidat .  Urmând  şi studii econmice înalte, Petre Țuțea s-a implicat în problematica economică din socialul românesc, însă conceptele sale  despre organizarea economică a statului roman postbelic,  în contrast cu liniile de început  ale socializării economiei ţării şi condiţia sa de militant anticommunist, îi va aduce mai mulți ani de detenție politică comunistă.
     Din cauza orientării sale politice, de militant anticommunist convins, filosoful va dispărea din registrele editoriale pentru un lung timp de la primele sale apariţii publicistice şi editoriale, şi reapare,  în anul 1964, cu o serie de eseuri filosofice și artistice , dar cu pseudonim, la revista ”Familia”, precum: "Mircea Eliade - profil filosofic"; "Aristotel și arta " şi la revista”Viața Românească”,  cu eseul  ” O întâlnire cu Brâncuși”... Având în vedere contribuția de anvergură pe tărâmul filosofic și artistic, prin studiile sale epistemologice asupra psihologiei cunoașterii, gândirii generale și sofistice, categoriilor ontologice, asupra stilisticii și a sistemelor logice globale, asupra antropologiei creștine mesianice cu hăruiri liturgice și asupra religiilor lumii , prin contemporanul său Mircea Eleade, Petre Țuțea este printre puținii filosofi care reușesc șă conștientizeaze în cadre pitagoreice limitele cunoașterii umane între sacru și profan, un cognoscibil interior posibil asupra lumii sensibile în etape, căreia îi transcende, prin limitarea naturală a percepţiilor,  imposibilitatea de cunoaștere a adevărului absolut, apelând la prezența divină și la revelație, la o metafizică a creației aristotice în sensul ontologic universal... Acest concept gnoseologic , aparţinător lui Petre Ţuţea, îl consacră ca un filosof de prestigiu în cunoașterea aletheică, ca o conștiință națională savantă cu interiorizări vulcanice şi cu viziuni transcendente ”in sacrum” și absolut, un mare roman patriot - providențial și nu  ùn ” țăran imperial”,  așa cum încerca să-l caracterizeze emfatic și vanitos, în stilu-i cunoscut , Andrei Pleșu.    Filosoful , o personalitate savantă cu geniul de nobilă interioritate spirituală românească, prin adâncimnile și înălțimile energiilor sale heraclitice de înțelegere fenomenologică și de cuprindere ontologică revelată a universalului și-a înscris geniul în variile registre filosofice și literare românești de princeps ale secolului XX...  El a depășit profesional tot ce a fost oportunism în filosofia idealismului și în cultura românească, și nu numai, mișcându-se atât de facil în cadrul edenic categorial al revelației, al sacralității transcendente și al sublimului, cum nimeni altul în istoria filosofiei moderne şi contemporane...  De aceea, el nu poate fi un rob al mitului și nici al magicului în dimensiuni platonice, al participației la lumea ideilor (C. Fedru) din care s-a generat și religia cristică, fiind, prin definiția specialității sale, un geniu pragmatic  neliniştit al cunoasterii savante, un idol al realului, al necesității și utilului, un continuator al metafizicii nemistice a lui Bacon (cit, de P.Țuțea, din Ried, Goblod) ... Viziunea sa largă asupra universalului a fost determinată de cunoștințele sale docte juridice , economice și de vastă cultură, nu la îndemâna altora, obţinute pe parcursul întregii sale vieţi printr-o voinţă  schopenhaureană,  dar care ” in summum” l-au determinat să conștientizeze prin reflexii psiho-conjugate profunde limitele percepției umane asupra universalului, să recepteze logic și ritualic limitele senzoriale și inteligibile ale entivilor , în speţă, umani, apelând, în contraponderea acestor limite la o existență dialectică revelată in sacrum ” dincolo” , aparținătoare în devenire numai universalului revelat ( D. Hume,  A. Schmith, Pavlov, Spengler, Sombart, Brochard, D.D. Roşca, Bernard  ...,).   Petre Ţuţea nu a fost un mistic, deși prin gnosisul său axiologic, vorbind despre Mircea Eliade, pe care l-a abordat în eseu, are o viziune religioasă creștin-ortodoxă, ritualic-cristică și a lucrat cu esențele spirituale ale realului în adevăr din afara dogmaticii transcendente, printr-o interpretare convențională a raționalismului cartezian, din care el abstrage utilul baconian, și, fără a-l coborî pe Eliade în ” Profan” de pe climaxul istoric al mitului și misterelor sacre din Eleusis, acceptă din hermeneutica culturii și religiilor, din perspectiva fenomenologică, doar invarianțele arhetipale ale misterelor și cunoașterea numai ca revelație în transcendența dogmatică care emerge ciclic, ireductibilă, eternitatea întoarcerii, veșnicia substanţei într-o  dialectică a sacrului și a profanului, spre ieșirea din orizontul misterului, spre material, spre faptul real (Goethe, Gilson)... Petre Ţuţea nu a fost un dialectician, vorbind de idealismul obiectiv aristotelic și cel hegelian, cât și de concretul opac al necesității teylorice, ”in ille tempore”. El a lăsat deschise căile apollinice ale multiplicității ontice, acele grile existențiale apofantice paradisiace, atât spre perathos, cât și spre apeyronic, ca limite pytagoreice și nelimite nihilist-heideggeriene (Peter Kunzman, Franz Wiedman) posibil a fi investigate şi depăşite revelatoriu... Pitagoreic, vorbind, în itinerariile sale prin ființarea parmenidică și în accesarea unității monist-eidice-moniste platonice , prin iraționalismul bergsonian, filosoful parmenidian realizează depășiri în orizontul sideral al lucifericului și al cosmicității, de misterele - tainele paradisiace , ale sacrului, de ieșire blagiană din orizontul acestora... Petre Ţuţea  nu a fost un socratean, dar a practicat dialogul ”in itum” și maieutica prin interpretări și răspunsuri docte asupra absolutului, iar prin discursul oral și prin textul scris, de o precizie logică fascinantă, a străpuns în iureș stavila hermeneuticii din registrul epistemologiei cognoscibilului, reliefând existența în adevărul dublu și cuantificând magistral adevărul absolut în revelații, în fiinţarea apeyronică parmenidică presocratică(C. Noica).  În acelaş timp, el se implică în problematica filosofică, psihologică  şi estetică a complexelor fenomene literar-artistice naţionale şi universale, evidente în registrul istoric al  sacralităţii și în paradigma revelației (Aristotel, Leibniz, Dilthey,  Paul Valery, Edgar Poe,), cu reflexii de sentințe asupra categoriilor armonice , asupra diferențialelor divine a simetriilor leibniziene asupra atemporalității perfecțiunii și ieșirii din timp, din forme și din spațialitate, asupra adevărului teofanic, trinitar și teandric, asupra absolutului și binelui suprem, ca dominante  nietzscheiene asupra misticului și ale ritualului misterelor trăite nemijlocit pe tractele apeyronice ale ontologicului şi teologicului... Filosoful Petre Ţuţea  nu este un compteanist sociologist şi nici un senzualist metafizic lockean, nici humean, prin revelația sa asupra limitelor cunoașterii și nici husserllean scientist, cu deschideri fenomenologice pozitiviste spre existențialismul german( Heidegger), dar a pătruns sensibil şi platonic adânc în fenomenologia spiritualităţii materiei și a lucrului in itu, în substanţa eternă, decelând în plasma sa spirituală  esențe spinoziste, părți materiale cu energii interioare, care generează transcenderea-sacralitatea revelată prin varii mijloace și numai pentru scopurile de ordine universal posibile... El nu este un ateu , dimpotrivă , un hermeneut mistic consacrat cristianismului, care a sacralizat aporetic monismul și personalismul, adoptând dogmatica transcendentă a misterelor prin găsirea de soluții raţio-carteziene numai pentru explicarea sacralității şi iubirii cristice revelate, a intuiției bergsoniene şi  a aletheicului platonean în sincroniile și diacroniile ontologice prin efectele afirmației, negației și negării negației în dialectica universalității ontologice şi teologice, dar nu s-a putut gândi şi nu a reuşit a intui istoricul, nici prezentul influențelor retrograde ale magicului, ale misticului și misterului, promovate și astăzi cu acuitate, cum le sesiza şi le releva și Mircea Eliade, de religii ce rodesc în pansubculturalul maselor amorfe, ignorante, cu nivelul lor de trăire sub orizontul ritualului mistic, de raportare spirituală al acestora, prin credința lor în dogmatica religiilor promovate de ierarhiile preoțești liturgice tot mai incisive și cu arogări plenipotente de conservare a condiției subculturale a categoriilor cristice,  sau de alte religii care, din păcate, contrastează şi astăzi cu evidenţă ca erori în dinamica revolută a toposurilor socio-umane... De aceea îl considerăm pe filosoful Petre Țuțea, în tot acelaş timp, ca filosof - psiholog, mare orator, un mare estet al cuvântului scris și vorbit, un metafizician aristotelic şi teofanic, un credincios ierarh dar și un laic constant prin conceptul de respingere a monodimensionării imanentist- personaliste a existenței în cadrul natural de promovare permanentă  a realului, prin conceptul de util...  Pentru numai și aceste motive, ne place să-l considerăm sistemic pe axa valorilor spirituale româneşti, metafizicianul neliniștit,  kanteanul român al raţionamentelor ideale şi al ordinei universale, un patriarh al filosofiei cristiane pure, al armoniilor orfice, așa cum şi pe fălticeneanul Ion Irimescu, din zona din care personal mă trag, îl putem considera patriarhul idealismului sculpturii româneşti, într-o ecuație de echivalență  axiologică...
    Revenind la marele metafizician şi enciclopedist român, Petre Ţuţea, acesta a suferit în mod permanent de sacralitate și , în aceeaşi măsură, de adâncirea în nelinişte şi în thanathos. Pentru că, prin sacrilegiul existenței sale, spre mântuire, a primit și a sorbit , așa cum bine știut, își sorbea și scriitorul poet Radu Selejan, din același potir, picătura de Dumnezeire și  harul Nemuririi, ceea ce patriarhul filosof Petre Țuțea le-a revelat şi le-a obținut în viața sa pământeană, înaintea altora...
Gheorghe Apetroae, Sibiu

sâmbătă, 21 noiembrie 2015

Literatura, La Porto Santo, Gheorghe Apetroae, Sibiu


LA  PORTO  SANTO

din ciclul „Cântecul lui Cristofor”

 Gheorghe Apetroae, Sibiu

Felippa, din Levant, un  vis,
cu mlădierile-i în valuri
sub cerul  nins de ametist
pe- alesul ei şi-l duse cântec
în  dezmierdări şi  dăruiri
pe lunga caravelă  Sfinx
în paradisul  Porto Santo
- o insulă-n  strai andaluz
şi-o  floare-n braţul ei - Azore
al Madeirei, lumii -  Eden !

acolo zorii ninşi pe zare
se sparg  de  stânce arenii,
aşa cum stelele, de haos!
acolo - şi prinse neuitarea
în el, icoană -n roze crome
şi-acolo, ea  l - aşează prinţ,
stăpân castelului pe stânci
de argilii şi-agate marmori…

 Când cerul tot  în sine-i  cade
pe braţe- nlănţuind lumină
în dezmierdări pure, fierbinţi
spre  arzătoare, noi dorinţi
cu pătimiri sfinte-n săruturi,
Felippa -n  El, e şi mai mult
 prelinsă-n lacrimi - duh al firii

şi, gând al inimii din  astre
rămase-n cer  şi în simţire,
de sânge-i clocotesc fiorii:
un trup cu El, un singur duh 
ţinut de drag..., cerul iubirii!

 Visa ,el, Crist..., un vis al ei,
ea , lui -  oceanul fericirii ?!


joi, 19 noiembrie 2015

Literatura, Un trandafir albastru, Gheorghe Apetroae, Sibiu


Sibiu, 18. 11. 2015

 GHEORGHE  APETROAE -

ELEGII  ÎN  IMAGINI                                                             

UN  TRANDAFIR  ALBASTRU

 
Bolnavul de furtuni e cerul în El nins
cu duh, şi-l culci uşor pe turmaline  roze,
jertfindu-i din Cuvânt, corola să-i admiri,
lazură-n necuprins, printre stelarii crini, 
pe–alei adânci, beţive de narcoze…

 
Cu El,  furi zările din amorţita rază
cuprinsă de delir şi de-ncâlcite fraze,
sorbindu-i seva grea de noi împătimiri…

 
Din când în când înfingi şi mai adânc
în scalpul Lui, lungi  ghimpii lor sihaştri
din El crescuţi angelici trandafiri,
din sânii albi rotunzi ai Lunei sfinte,
înmiresmând albaştri-n vindecări târzii…

 
A te  hrăni mereu din « pomenirea  lui »–
balsam de  mosc…, tu, stelă călătoare,
porţi clipele în crez de  bine-cuvântare,
când sorbi ambrozii din lumina-i  Blue…

 
Să creşti din El ai vrea argilică - divină
cu slăvile-i  din rugă-ţi firea-i resorbind
prin crude rădăcini adamice stelare,
iubirea scoicii reci din mările smaralde !

 
Te prinzi de al lui cer ca şi un policandru
de stele-n El , sorbi vieţii, adevărul
şi înger blând, în gândul sfintei taine
cu zborul crist  prin lumea celor sus
nu-l vrei pretext de- o nouă cu-vântare!

 
… că toate se rodesc cu vrerile în cripte
să crească crucile albastre-n  irişi,
să o alini poţi să te pierzi  în a ei minte,
Treime-n fire - frunte gândului divin...

 
Cu el, în el, te aperi şi-ţi  hrăneşti  cuvinte
şi tu, ca El, din seva sfintelor  morminte !

 

 

 

 

 

vineri, 6 noiembrie 2015

Literatura, Amorul mincinos din rest, Gheorghe Apetroae, Sibiu


 

AMORUL MINCINOS DIN REST

                 

Iar prinzi curaj, când pentru tine

cad frunze reci pe coapsa bolţii

şi aura-n rugini le-o mângăi,

sporind voci dulci în curcubeu…
curtaţi de cer şi de mălini,

din pasiuni se cresc… poeţii,

primind îmbrăţişări de ramuri,

descolăcind cărarea ceţei,

iubirea-n zei, de au cerşit
viaţa vieţii  ce-i apusă,

din hiacintul har, narcise…

în rit, primesc al lor balsam…,

cât îţi urmeazi raza în suflet

de gura cerului vărsată

spre Pollux, tu, la ea în slujbă

şi-n duhul de copil uitat,

te-nfrupţi din Tot, din harul bolţii

prin zodii criste-n senectute,

lovind carnal în alte duhuri

secunda-n Unul dezbrăcată,
cum tu ai fi, cum el ar fi

în lăfăiri, pe un drum de linişti…

din viul grai, treci la tăcere
… ca să-ţi ascunzi în cerul cristic

cum un Brumar, pe văi, sticleţii

de lut.., extaz, ninsori în suflet,

şi, ca Antares, la crepuscul

de un glas sirenic reaprinsă,

spre înălţare uitând visul,
din ea îţi izvorăsc cuvinte

angelice şi sfinte-n vers…,

….să creşti mari heruvimi din îngeri

şi-amorul mincinos, din rest …
G.A.S.