Restituiri:
Literatura eseistică, Alexandru Brad,"acasă", Gheorghe Apetroae,
Sibiu
VALORI ALE ESEISTICII
CONTEMPORANE III
Alexandru Brad, „acasă”
Dacă scriitorii Grigore Vieru şi
Leonida Lari aveau să treacă în Edenul
cerului lazur, lăsându-şi rămăşiţele în țărâna sfântă a Basarabiei
româneşti, mereu cu gândul la o reîntregire a României cu Câmpiile Elizee ale
Basarabiei, atunci vă spun că nu am găsit un scriitor român contemporan mai
român decât, poate, Adrian Păunescu, Corneliu Vadim Tudor, Ioan Alexandru sau
Radu Selejan, apărut în literatura noastră după 1959, anul în care am început
să scriu şi să mă intereseze acest domeniu, care să tânjească atât de mult după
locul natal şi să iubească cu atâta înflăcărare satul românesc, să-l
proslăvească cu responsabilitate şi simţ etico-civilizator, aşa cum este poetul
Alexandru Brad. Dar cine e Alexandru Brad? S-a născut la 27 0ctombrie
1938, al cincilea din cei nouă copii ai Corneliei(n.Barna) şi Traian Brad din
Pănade, satul lui Timotei Cipariu, judeţul Alba, fratele poetului şi omului
politic, Ion Brad.
De ce vorbesc de Alexandru
Brad şi ce m-a îndeamnat să-l abordez ? Pentru că era prin anul 1983. Activam
ca inginer şef la una dintre cele mai mari entry- price agricole din judeţul
Sibiu, la Ocna Sibiului. Era atunci când activitatea cotidiană,
diversitatea lucrărilor şi acţiunilor într-
un asemanea domeniu îţi solicitau, desigur, la maxim
toate puterile şi toată voinţa şi îţi ocupau tot timpul şi nu ştiai decât
să vorbeşti cu pământul acela şi să-l îngrijeşti ca pe propriul copil…! Dar s-a
întâmplat ceva...! Era la o oră de dimineaţă însorită de primăvară -
văratică, când spre mine se îndrepta dezinvoltă, parcă rupând rândurile spre o
revendicare, credeam profesională, inginera B.G., fluturând în mână
o revistă ca pe un stindard, după o cucerire războinică… - Te rog citeşte G.A.
această revistă…! Era revista Flacăra redactată
de A. Păunescu!.. Preocupările şi tensiunile producţiei mă făceau să uit cu
totul de literatură, nu-mi lăsau un răgaz... Văzându-mă atât de
încurcat, cu frica de a nu-i aborda revista, mi-a deschis-o ea la o
pagină în care am putut observa, de la distanţă, un titlu scris cu majuscule:
„RECVIEM, pentru bunicii mei”. M-a cucerit această sintagmă. Revista cu pricina
nu mi-ar fi trezit un interes şi putea să-mi rămână necitită, dacă doamna
inginer n-ar fi fost insistentă. B.G., subalterna mea în funcție
înregistrase o primă victorie!. Era poemul lui Alexandru Brad, publicat de
Adrian Păunescu în acel număr din Flacăra. Titlul era reflexiv, provocator şi
mă interesa acum…! I-am luat nerăbdător revista din mână şi am
început lectura poemului cu glas tare, cu tot mai multă
înflăcărare, din care parafrazez: ” E în Ardeal un sat cu pomi
bătrâni,/ în care-s trezi ai mei, ca o pădure,/ rărită an de an în legea ei,/
de aprigă nemernica secure,// La el mă-ntorc , atât cât îmi stă în putere /
cu aceeaşi caldă bucurie,/ ca la un ţărm în care bate unda/ de sânge
bătrânesc şi apă vie./.../”. Citeam un poem care era revendicativ în plin
comunism, articulat, fascinant..! B.G. realizase o a doua victorie asupra
condiţiei mele de atunci...! Reflectam îndelung, pe măsură ce citeam poemul, la
curajul lui Alexandru Brad. Făceam pauze de respiro, după tumultul unor
versuri, cum ar fi: „ Frâng pâinea. nu –i acea pe care-o ştiu,/ deşi
era mai rară ca acum/ Şi nu e albă, nici crescută nu-i,/ cum o creştea cuptorul
ars de muma,/”!.., sau exclamam la versurile în care se arătau inechităţile
socialului rural de atunci: „ Noi, dragul nostru facem ce putem/ pe aici pe
lângă casă, ca bătrânii,/ noroc cu voi, că după cei de aici / ne-ar da ca mâine
se ne mânce câinii/.”, sau cântam dizarmonic la versurile: „Şi stiu că-s drepte
rosturile ţării,/ că-n fruntea ei avem un om de soi,/ tot din ţărani crescut,
că aşa-s ţăranii,/ au lemnul sănătos pentru altoi./”, apoi mă legănam de pe un picior pe altul cu
un ritus de revoltă, la versurile: „ Dar iar mă-ntreb şi zic /de ce dreptatea-i
pusă la mijloc,/ de ce la noi mai sunt boieri/ care trăiesc după săraci,/ De ce
anapoda se dă pământul,/ pe braţ de muncă, tânăr sau bătrân,/ Unii
cosesc pe deal, alţii pe luncă,/ unii adună spini şi alţii fân/ „, apoi îmi accentuam revolta, la versurile: „ Hotarul
nostru pacă e bătut de gheaţă,/din an în an tot mai blestem,/ se ară cu
tractoarele pe fugă, mai rău de cât aram cu plug de lemn,/”, sau îmi schimbam
paloarea feţii spre un regret patern şi compasiune, la versurile: „ La grădină
suntem noi bătrânii,/ că tot avem mijlocu-n covoiat/”....Toate aceste schimbări
de nimică cu accente şi reacţii psihologice de paroxism, de înverşunare, îmi
erau observate de cei care erau la acea oră în preajma mea şi care, de la acea
dată, şi-au dat seama că au de a face, nu cu un om rece, aşa cum păream de ani
de zile de activitate comună în fața lor, ci cu o persoană sentimentală,
simțitoare, cu principii umane… Un
moment memorabil pentru un poem la fel de memorabil..! Am apreciat public curajul înflăcăratului
Adrian Păunescu, de a publica în revistă un asemenea poem. Pentru că în acea
perioadă cine avea curajul să pună în evidenţă racilele sociale, nu puţine,
atunci, pentru că orice mijloc de exprimare ar fi folosit, nu avea decât un
sfârşit dramatic… I-am considerat, aşadar, şi lui Păunescu gestul sacrificial,
deşi nu-i prea suportam acestuia versul prea clasic și "urletele" de
înflăcărare, amplificate de microfoane în spectacolele Flacărei, decibelii care
mă deranjau şi îmi oboseau auzul, cu toate că îi apreciam lirismul poetic şi pe
el, ca poet… L-am apreciat pe Alexandru Brad, poetul care îmi devenise prieten
în ani, pentru curaj , dar şi pentru că acesta reuşea să sublimeze într-un
singur poem toată condiţia satului românesc de la acea vreme, decelându-i şi
radiografiindu-i structura elementelor etico - morale şi politice pe componente,
pentru a evidenţia faptele reprobabile şi grava diluare a principiilor morale,
valorile intrinseci ale toposului rural românesc, liantul naţiunii române de
veacuri...! Erau versurile unui scriitor pe care, să mă ierte acum pentru
preceptul meu de atunci, îl consideram minor, eu fiind un
emfatic la gândul că la vremea când eram licean şi în
primii ani de facultate scriam în vogă poezie, cu mult succes, iar
acum domeniile literare pe care le abandonasem încă din primii ani
de facultate, nu însă fără regret, mi se păreau desuete şi mult prea neimportante.
Era,
atunci, cu puţin timp înainte de a lua contactul cu marele scriitor Mircea
Ivănescu, cel care avea să mă determine, prin obligarea de a scrie excesiv de
mult şi de a-i prezenta săptămânal scrierile în
reluarea activităţii literare... S-ar putea ca
momentul Alexandru Brad să-mi fi declanşat acea stare anamnezică, care să-mi
reamintească şi de un alt fel de a fi, de un trecut al meu şi să mă
determine să reiau activitatea literar- filosofică în care mă
consideram un templier redutabil, cu toate că o abandonasem de mai mulţi ani,
şi pe care nu ştiam decât să o banalizez, acum, fără a mă
exterioriza... Dar, cred că Alexandru Brad prin poemul său mă mobilizase, iar
acum, când l-am cunoscut în Bucureşti la Societatea
Inginerilor Agronomi şi în urma publicării articolelor mele
tehnice, de cercetare ştiinţifică şi politice, cu zecile în revista
„Agricultura României”, pe care a condus-o mai mulţi ani,
devenisem unul dintre prietenii lui. Aşa, stând lucrurile, m-am
mobilizat pentru această intervenţie a mea, trebuie să ştie de acest lucru
Alexandru Brad, iar aceasta o socot ca pe o datorie de
conştiinţă şi de gratitudine, o încercare de recuperare a unei
literaturi flamante din noianul umbrelor culturnice..!
Tot ce pot azi să spun, este că
tot de atunci, îi port neîncetat în memorie poemul... Aproape zilnic
îmi vin în memorie versurile ce exprimau adevăruri, acum istorice. Un poem şi
social şi moralizator, dar şi patriotic şi destul de estetizat. Un
poem scris aunci când nu puteai
vorbi nici chiar de realitatea ţăranului îmbătrânit şi de
condiţia agriculturii... Dar el nu pregeta a le exprima cu mult aplomb în
versuri, precum: „ .../ajuns în faţa casei buimăcit / cuvintele n - au braţe- a
ne cuprinde/ şi moşul scoate un rachiu bătrân / şi buna împle masa cu merinde.
/... După cum ştii, nu-ţi spun o veste nouă/ Sunt lucrurile tot mai rele-n sat/
Căci s-a ajuns ca-n ale brazdei/ Să fie rară mâna de bărbat / Mai sunt , ce-i
drept, câţiva, puţini la număr,/Care, se zice, ne conduc pe toţi,/ Aceştea, să
ne fie cu iertare, / Ne vâră mâna-n straiţă! Parcă-s hoţi!/"(am reprodus
poemul din memorie).
Pentru că totul trebuia să fie
numai perfect. Consider acest poem al lui Alexandru
Brad, un poem referenţial în reflectarea unei nestrămutate legături
a românilor din Ardeal, cu glia, cu locul natal. Am simţit aici
legăturile strânse cu toposul locului natal şi
preocupările nebănuite faţă de condiţia satului românesc a autorului. Mai
târziu, din răsfoirea volumului său de versuri, intitulat „Carusel”, apărut la
editura Eminescu, în anul 1979, am reţinut aceleaşi elemente topologice rurale
româneşti, ce-i aureolează creaţia, din poemul „Fântână”,
în versurile: ” Vă simt suflarea rece şi doar sunt /
Oglindă de-aşteptări ascunsă-n apă ,/Şi setea vă răstoarnă-n cerul meu, / Şi
cerul se dilată să vă-ncapă/ ”, sau
din poemul „Acasă”, în versurile: „
Acasă - apă vie, cald cuvânt, / Acasă - locul sfânt / În care simt că sânt
chiar când nu sânt /, iar din poemul „Inscripţie pe o potcoavă, închinat lui
Fănuş Neagu, versurile: „ Mi-e dor de cai, de cai adevăraţi /Hrăniţi
în vis cu foc, înaripaţi,/ Mi-e dor de-o sanie şi de un ham / .../ Mi-e dor de
cai ca de copilărie /.../”.I-am simţit atunci legătura monolitică şi perenă inexpugnabilă
cu spaţiul existenţial românesc transilvan . Acest lucru
explicitează legătura magnetică funciară a românilor transilvăneni
de locurile genezice, de legăturile cu ele, de jertfile lor pentru
glie, ce sunt genomic ancestrale, şi nu pot fi nici azi și nici când rupte. Alexandru
Brad e un legat redutabil de ele și se constituie în exponentul grijii pentru
menţinerea acestor legături cu conotații simbolice, ancestrale. Se
va exprima poetul, în acest sens, în poemul: ” Numele meu în
tăcere”, în versurile: /...câte spice de grâu copt în mirişte/ şi
câtă nesfârşire în cărare / câtă alergare în această odihnă/..../ atâta
sudoare, înclinându-ne frunţile / atâta risipire de tinereţe/”,
cât şi în poemul „ Roşu de inimă”, în versurile: ”... e veghe starea ta primară/ Ca primăvara
să dea-n vară, / Părinţii stinşi să ardă- n fii / Cât mai albastru, cât mai
vii././..../”. Foarte frumoase şi din
mult adânc spuse !
Am trăit cu Alexandru Brad acea nerăbdare a copilului plecat în
oriunde , de a se întoarce mereu pentru a călca în
locurile de joacă cu copiii satului şi pe locurile muncite alături
de părinţii şi fraţii săi, pe propriul ogor, în trecut, mijlocul
unic de subzistenţă al majorităţii românilor. Se trudea în „loc” cu râvnă, cu
sudoare şi cu bucuria de a avea prin munca ţarinei, cele trebuitoare. Născut,
nu departe de Blaj, am simţit în aceste versuri influenţa pe care a
avut-o asupra sa spiritul naţional cultural latin al Blajului. Am reţinut grija
de a transmite continuitatea neamului şi a spiritului locului din toposul
ardelean rural-agrar al Pănade-lui, urmaşilor poetului, în poemul „Rânduri
pentru fiul meu”, în versurile: „ Ulciorul să nu-ţi sece niciodată- // Chiar
marea de s-ar stinge vinovată,/ Să simţi pe limbă cum foşneşte grâul / Ca în
năvodul lunii ramul, râul, / Să-ntorci în bine răul, cât de bine,/ Cinstit mai
mult, de poţi, să fii ca mine,/ Să legeni şi să arzi în vorbă dulce,
/ Să dai şi nume, să ciopleşti şi cruce,/.../...În toate risipit să te
înduri./”… Se observă o grijă permanentă pentru perenitatea antropologică a
ruralului!.. La acele locuri bătrâneşti, din Pănadele natal,
se întorcea de la Bucuresti de mai multe ori pe an, Alexandru Brad cu
bucuria, cu nerăbdarea şi cu memoria bunicilor
şi părinţilor. Se va confesa poetul în poemul „ Stea polară” , în versurile:
„....Numai aici îmi pot uita vârsta, / Zidit în trupul tău veşnic, / Tânăr şi
roditor / Pământ al nemuririi neamului meu …/” şi în acelaşi poem,
„Acasă”, în versurile:” Acasă - cât mai e câte-un părinte, / Acasă - şi de sunt
numai morminte / Ne dau puteri aducerile-aminte;/ Aici, acasă-i şi balsam şi
rug, / Un neam străvechi încovoiat pe plug / Din care nici în moarte n-o să fug…/.
E o contopire genetică panteistică și sacră a teluricului cu spiritul oricărei
entităţi umane, iar câmpul existenţial al poetului îl gravitează mereu spre
referenţialele genezice.
E îngrijorător pentru poet că la
aceleaşi locuri se întoarce şi astăzi, acasă, tot mai în vârstă, fiind,
Alexandru Brad, la pietrele de hotar ale neamului. Şi astăzi se întoarce
poetul, gârbovit de ani şi de frumoasele amintiri ale locului natal, şi tot
atât de nemulţumit, ca şi atunci când îşi scria poemul ” Recviem pentru bunicii
mei” , şi la acea vreme prea necăjit şi prea tulburat de
sălbăticiile locurilor de atunci, ca şi de acum,” locuri” rămase nelucrate,
ţelini grase și sfinte, dar neroditoare.
Îl ştiu pe Alexandru Brad că
suferă ca un Sisif de lucrurile nefăcute bine.. I-am simţit
durerile şi i le ştiu din bucuria cu care îmi
publica articolele mele, nu mai puţin caustice şi mai adevărate, privind
condiţia agriculturii şi a satului românesc de după revoluţie în
interesanta revistă „Agricultura României, pe care a condus-o mai
mulţi ani, ca director .
Nu-l bucură nici condiţia satului românesc de
astăzi şi de aceea îşi dă poetul militant tot obolul vieţii
rămase pentru îndreptarea racilelor şi pentru reînflorirea satului românesc, ca
o datorie sfântă şi pe viaţă ce o are la părinţii, bunicii
şi strămoşii săi, cu gândul la o întoarcere lăuntrică, „Acasă”… Pentru
că se exprima poetul în poemul său ”S-ar putea”, în versurile: „ ...trupul meu
peste clipă să-ţi rămână de veghe / s-ar putea să mă chemi când e ceasul mai
drept / când la vremea poruncii nu mai fivom pereche / când din ora aceea ar
mai fi de trecut / ca o apă stătută doar un pas, o părere
/ s-ar putea ca bezmetic, muribundul minut / să m-abată la ţărmul
înnecat de durere... /!
L-am considerat şi îl găsesc şi
acum pe Alexandru Brad un neobosit
activist al presei vremii şi al culturii române, aşa cum îl
observase şi-l preţuise public, atunci, Adrian Păunescu,
chiar şi cu puţin timp înainte de plecarea în eternitate, referindu-se la acel
strălucit poet de suflet al neamului și al său, care i-a fost nu
altul decât Alexandru Brad. Il va preţui
pe poetul „ Recviemului pentru bunici” şi Ion Gheorghe, care în postfaţa
la volumul „Carusel” exclamă: „- Iată-l
pe Alexandru Brad, cel până peste cap implantat în solul bătăliilor realităţii,
scuturându-se, atât cât trebuie, de toate ţărânile. El vine în poezie dintre
ziariştii de linia întâia ai presei... fierbinţi..., din zmulgerea lui din
teren şi faptul diurn a rezultat bărbăţia filosofică a
cântecului din cartea (sa) de poeme ce a păstrat numai Fiorul celor la care a
fost martor pe viaţă. Adică Esenţa... ceva
de totdeauna pentru totdeauna. Adică Poezia...” . O radiografie a socialului şi
soluţia îndreptării le expune poetul Alexandru Brad în poemul ”
Lemnul de umilinţă”, în versurile: „Niciodată / Furtunile / Nu-şi asmut dulăii
/ La umbrele tufelor,/La poalele codrului./ Ele cu munţii, se-ncaeră / ,Cu
fruntea pădurii - / Să calce, / Să îngenuncheze./ Securea caută / Copacii
rămaşi./..../”. Am citit , nu de mult timp, articolul lui
Alexandru Dumitru în periodicul PORT@LEU, pentru ca să aflu
de pledoaria culturală a lui Alexandru Brad pentru întoarcerea
prin literaturaă la unitatea naţională, să aflu că <<“Presa
culturală românească (se îmbogăţise, încă din anul 2009) cu un nou titlu,
foarte preţios. Este vorba despre … serioasa publicaţie ” Acasă”, (acest titlu
va spune mult) periodic …editat de Fundaţia Naţională “ Satul românesc”,
condusă de cine altul decât de poetul
Alexandru Brad…O publicaţie aparte, solemnă, înfăptuită cu devotament şi
dăruire de un colegiu editorial…de elită, care îi reuneşte pe Eugen Simion,
Viorel Mărginean, Horea Bădescu, Ion Brad, Lucia Mureşan, Ştefan Dincă, George
Filiti, Răzvan Voncu, Petru Poantă, Ioan Sălcudean, Mircea Popa, Petru
Sechel…Mircea Tomuş… O publicaţie globală
a spiritualităţii naţionale, reunind în paginile sale acea intelectualitate
contemporană verticală, durabilă, fidelă unui românism echilibrat, dar esenţial
şi … unui consevatorism la fel de echilibrat şi esenţial… Se spune, în continuare în acest articol, de
faptul că în numerele publicaţiei “Acasă” au fost și sunt implicaţi cu scrieri
literare de factură spiritual naţională: Cristina Crăciun, Ioan Opriş, Petre
Pandrea, Ioan Buzaşi, Nichita Stănescu, Dan Hăulică, Ion Brad, Răzvan
Teodoresco, Dumitru Popescu, Maria Corduneanu, Răzvan Voncu, Fănuş Neagu. De asemenea, sunt omagiaţi la aniversar, “în
semn de apreciere şi deosebit respect … reperele verosimile (naţionale)….:
Ioanichie Olteanu, Ion Lăncrăjan, Ion Rahoveanu, Toma George , Maiorescu, Miron
Scorobete, Augustin Buzura, Nicolae Dragoş… De ce “Acasă”?. Pentru că Alexandru
Brad, în toată viaţa lui, indiferent unde a umblat, a fost în totul,
în spaţiu şi în timp, în tumultul efervescenţei sale spirituale,
numai şi numai acasă…!
Pentru că se exprima poetul în poemul ” Numele meu în tăcere”, în
versurile: câtă linişte în această nelinişte/
câtă neîmpăcare în această împăcare / câte spice de grâu
copt în mirişte/ şi câtă nesfârşire în cărare / câtă alergare în această odihnă
/ câtă supunere în această tristeţe- / atâta sudoare, înclinându-ne frunţile /
atâta risipire de tinereţe / câtă nelinişte în
această neodihnă / câtă sfiaslă în această durere…!
Premoniţia unor timpuri de bine,
într-o nelinistită aşteptare şi de încredere într-un anotimp nou, al
seninului primăverii pământului o relevă futuristul Alexandru Brad,
atât în poemul comentat, intitulat ” Recviem pentru bunicii mei”, în versurile
finale: „Mă-ncred în anotimpul nou în care / Pământul va miroase-sărbătoare”,
dar şi în poemul „ Semnul care rămâne, în versurile: „.../ Să aşezăm în
pământul poemelor noastre / Sămânţa curată, iertată de lacrimi, / De
nedreptatea făcută părinţilor noştri, / Să rămânem cu fruntea sus / În febra
mistuitoare a revoluţiei / Până la ultimul, inegalabilul / Şi adâncul răsuflet
/ Al trecerii noastre în lumina / Care macină la rădăcina nopţii./”, sau în
poemul „Inscripţie pe o coloană, în versurile „.../ În tot ce valul veşnic
spală / În tot ce timpul creşte-n noi / Nu-s numai fructe de-ndoială / Ci şi
nădejdea-n calde ploi/.”
Îl felicit pentru trecutul său literar
curajos, pentru totul pe prietenul meu Alexandru Brad şi îi mulţumesc, în
primul rând, pentru tenacitatea abordării socialului românesc prin mijloace
culturale, mult necesare şi la această vreme, pentru
acţiunile sinergice prin fundaţii şi publicaţii ca prim autor, de
inducere a preceptelor etico-politice morale în ruralul românesc, în
perspectiva reconstrucţiei sale aletheice şi sincategorematice durabile.
15.09. 2009, Gheorghe Apetroae- Sibiu
