Filosofia, Liviu Antonesei În Ostroavele Azore", Gheorghe Apetroae, Sibiu

 VALORI  ALE  ESEISTICII  CONTEMPORANE           III  -
LIVIU ANTONESEI ÎN OSTROAVELE AZORE

Comentariu:Gheorghe Apetroae Delaboroaia
 

        Am considerat poemul-eseu „În ostroavele Azore” al scriitorului-filosof Liviu Antonesei, drept unul dintre puţinele scrieri literare contemporane apărute după anul 1989 în publicistica românească, cu un atât de bogat conţinut filosofic. Este un sublimat gnomic cu configurare versificată,  care a întrunit, ce-i drept, într-o perioadă de gestaţie, s-ar părea îndelungată, pe deplin condiţiile caudine ale apariţiei. Autorul reuşeşte într-un text cu structura discursului monologic non-socratic, să contracareze marginalizarea spiritului absolut prin promovarea unui idealism obiectiv hegelian, urmare a depresiilor şi refulărilor constante generate de o interpretare  dialectică cu  tentă de cvasimaterialitate a cosmicităţii .  Credem că substanţa poemului i-a fost adusă în prim plan scriitorului de experienţa sa în abordarea unicităţii,  contiguului şi disfuncţiilor structural-ontologice în agregatul estetist-monoteistic-metaforic al expunerii versificate cu un stigmat  monologic şi cu corespondenţe factoriale  în varianţa locusurilor ideatice, chiar şi în socialul monocrom şi monocord, de tip lukacsian.

           Poemul „În ostroavele Azore” este revelator pentru eseistica contemporană şi, nu întâmplător, îl relev ca un pozitiv, ca un axiologic lavellean de receptare analitică a poeziei contemporane. Poemul incită la meditaţie şi îngăduie o abordare critică a conţinutului său ideatic, o revelare a misterului din ontologic sub cerul azur al metaforei, fără a se apela la teorii oculte sau la personalismul monistic:” De la facerea lumii încoace”.., precizează filosoful.

        Experienţa , cu valenţe istoriciste şi progresul înregistrat de ştiinţe au incitat tot mai mult şi au condus la deschideri scientiste în receptarea tot mai conştientă a Universalului din spaţiul fenomenologic transcendental - nihilistic, de tip huserllian şi heideggerean : „ Altfel decât pe insula mea” şi  la investigarea ontologică a umanului într-un fenomenologism eudeic antropo-ricoeurean şi husserlian „Stânci negre şi roşii, dure şi buretoase”, prin metode epistemologice, revelator creatoare, dar sensibil încifrate ” Cu aerul închis în alveole”. Interesant!... În context axiologic, s-a realizat interpretarea dublu-axială  in episteme – pe limaxul  scientist  al categoriilor de coexistenţialitate : ” Te ţii tare, suflet al meu,/Stabil şi călător în aceeaşi pulsaţie/ Deodată”, evident dialectic, în frecvente formulări energetist-dinamice antinomice: materie - spirit, obiectiv - subiectiv;  particular - universal; teoretic - pragmatic etc. : ” De la facerea lumii încoace”, din perspectiva paideică a Eului pur, situat în tangaj cu câmpul universal referenţial temporal în limite perathologice... Liviu Antonesei permite în metafore ce sublimează discursul, o pronunţată revelare a fenomenelor şi proceselor naturale din Universal, dar şi socio-umane, desigur, perasic-limitative antropo-spaţial  şi antropo - temporal, cu elevaţii  scientiste la cote axial-epistemologice.

       Se sesizează, în acelaşi timp, succesiunea dinamică a evenimentelor gnosi- fenomenologice în relativitatea Universaliilor: ”Oricum ai privi lucrurile, aici / Este şi altcum, nu doar altunde”. Se relevă relativitatea  sistemică în monada absolută leibniziană  din existenţial, identificarea, ciclicitatea în devenirea cosmică a lumii universale de tip particular cuantic ondulatoriu: ” Aici , totul e după alte ritmuri,/ Iar soarele umblă după calculele Sale secrete”.  -  Bine spus!.

     În acest mod, Liviu Antonesei permite restructurarea şi reorientarea discursului filosofic în spaţiul topologic universal, al înşiruirii monotone nedefinite şi nefinite în spaţialul temporalităţii: ” Doar ceea ce e închis în timpul meu/ Rămâne la fel, oriunde m-aş preumbla“, sau  “Era fără vârstă”.

        În registrul al doilea, al tautologicului, s-a realizat evidenţa dezalienării social-spirituale marcuseene, cu dinamică în stratificaţia gnosic- volitivă schopenhauereană, în paralel cu amendările de bază biologic-umane, mecanicismul structurilor existenţiale armonizate cu inflamări apofantice sociorevolute de tip leibnizean şi blagean, s-a conştientizat şi s-a orientat subiectul cunoscător spre epistemologiile fenomenologico - noumenologice  husserliene ale onticului metafizic: ” Din  lateral, un vânt cald/ Conspiră cu gândurile mele”. S-a pus în evidenţă transcendentul lăuntric- metaphisic, eul personal hyperbolizat, dar şi  universalizat, fără a-l personaliza şi Universalul, fără a-l universaliza în schema şi la dimensiunile sale icognoscibile preremptorii: ” E închisă în mine/ Ca într-un sarcofag/ Care încă respiră”. Pentru argumentarea logică a unor răspunsuri riguroase, dintr-o gestaţie gnomică, pretinse a fi mai apropiate de adevărul aletheic, al Universaliilor, de genomul primat cvasimineral al genezei:  ” Un fel de aer străveziu ce depăşeşte/ Şi încăpăţinarea aspră a pietrei.”... Se receptează în ansamblul textelor cromele policorde ale metaphisicului, ­începînd cu teoriile cosmologice sofiste şi ajungând, prin Platon, Aristotel, Descartes, Kant şi Hegel, la neopozitivismul Şcolii scientiste  de la Viena, la sociologismul neocomptean al Şcolii de la Frankfurt şi la neoraţionalismul critic al lui Karl Popper. 

   Poemul relevă şi existenţa unor concepte filosofice care încearcă o înţelegere cosmică a unei lumi proprii  filosofului – poet, cu valenţe egocentriste, fără universalizare, nemetafizice şi neprovidente, cu conştienţa finitudinii, pe limaxul existenţial al unei lumi alienate şi angoasate, cu referenţialul contiguului metafizic:  ” A plecat agale/ Cu soarele bătându-I în ochi,/ Lăsând în urmă un şchiopătat  uşor/ Şi o mare singurătate în care se regăsea/ Numai foşnetul Oceanului.”

 

   Pentru un demers al reuşitei livreşti, Liviu Antonesei  se va aliena şi el , desigur, în texte şi-şi va travesti eul metafizic, până la monismul hobesean,  într-un corpus monadic leibnizean – axialitatea armonică absolută, diferenţial-divină  a bărbatului complet, generându-l mereu prin maximizarea rezultatului din ecuaţia dintre raporturile experienţă - pură intuiţie de tip bergsonean, georgesberkeleyan şi humean, şi prin minimizarea determinanţilor alienării şi anxietăţii cu variabile non-aleatoare, de natură psiho-claustrofobă: „ Bărbatul care demonta duşurile/De pe Praia da Vitoria”. Se reuşeşte o surprindere refexivă a relativităţii  sale temporal-metafizice antropo-ontice : ”Nu era bătrân , nici tânăr nu era,/ Nu era nici măcar între două vârste”..., pentru  a se identifica : „ Cu părul alb şi sârmos/Şi faţa smeadă întinsă/Ca pielea de pe tobă,” şi pentru a evidenţia limitele semnificantului ontologic uman  în planul limitativ - spaţial şi temporal al antropismului reconstruit cu referenţial evolutiv istoric şi divagaţii existenţiale-temporal spaţiale, din păcate, comensurabile perathologic.

              În altă ordine de idei, poemul-eseu „În ostroavele Azore " se poate încadra prin conţinut  între scrierile filosofice autentice cu un fond ideatic însemnat, ale căror tematici propun maximizări receptive şi reflexive cognoscibilului, o încercare de descifrare  a Universalului prin disociere, până la etajele psihismului freudean - reyan, prin Piaget, cu reverberaţii psihanalitice, pâna la accesul tulburărilor logico-lingvistice şi apoi conjunse genomic, după propria schemă a filosofului,  în construcţia moleculară şi atomar - cuantică  a cosmicului,

 într-un sistem de interpretare dual - culisabil  în  
dublul sens semantic.... Sensul umbrei este psiho-revelatoriu , la filosoful-poet, chiar  şi pentru însăşi personalitatea lui Liviu Antonesei, magnific în structura sa livrescă, dar nu lipsit de modestie, aici:  ” În urmă,  o umbră uriaşă-/ Fiecare umbreşte după puterile sale”  şi care îl ajută să privească  cu seninătate apofantică  finitudinea existenţială: ”Sezonul  se încheie, bucuria/Îmi sporeşte cu fiecare clipă”.

      Se dă posibilitatea celor interesaţi de demersul său filosofic, aici, în structuri poetice, să investigheze primordialitatea laturilor Unicului,  atât în plan material, cât şi spiritual - monoteistic, personalizat, precum şi în temporalitate, într-un context analitic disociativ, pentru a înţelege rolul antinomiilor categoriale, materiale şi logico- spirituale, adică a celor două fundamente ale ontologicului, în putinţa evitării sacrilegiilor oricărui naufragiu bio-existenţial, de tip sacrificial-sacerdotal: ”Un om cu aripi de pânză spre capătul golfului: / Sparge apa şi aerul într-o mişcare lunecoasă/ Precum pata  de ulei de măslin pe masă,/ Pe masa din cealaltă insulă,/Ostrovul meu dintâi”.  Se satisface, astfel, dorinţa cunoaşterii prin determinări introspective a esenţelor fenomenologice transcendental-­lăuntrice, extrapolate din esse prin circumspecţia formalismului pe baza antitezelor, vectorilor dubli cu aceleaşi coordonate, dar  care pot asigura evidenţierea axiomatică-asimptotică a Universalului în telescopie duală. Prin acest raţionament, poetul ne asigură,  încă de la primele versuri ale acestui reuşit poem, de coexistenţa sistemică a celor două entităţi categoriale monadice „corpul material” şi „corpul spiritual”, în „trupul unic”, aşa cum le sesiza cândva şi Nicolae Prelipceanu, în poemul său , la fel de reuşit, „Degetul de gheaţă”, prin acţiunea sa de înglobare monolitică a celui de al doilea entiv în primul  şi a primului indentificat  în cel de al doilea”,  de transgresare temporală facilă , ritmică, dintr-un spaţiu într-altul, într-un cadru contiguu culisabil atemporal al monadei unice - absolute,  leibnizeiene: ”/... / Stabil şi călător în aceeaşi pulsaţie/ Deodată”,  „ sau „ Pe masa din cealaltă insulă, Ostrovul  meu dintâi”..., într-un veritabil sistem telescopic dual- universal ....

          Cu  o prezentare sinceră şi nedeterminată,  Gheorghe Apetroae Delaboroaia   

 

Literatura, Un alt schimb, Gheorghe Apetroae,Sibiu

UN ALT SCHIMB

 Gheorghe Apetroae, Sibiu

 

În patul lor acum pustiu de cer imaculat

se lăfăiesc prin umbre desmăţaţi arinii-
la gândul tău, fideli, de sărbători-mălinii,
în liniştea din salcii lesne pot ascunde
sub pletele lor plânse, veşnic aplecat,
trist, nempăcat cu ele, sufletul în sine…

în hohot - seve curg şi-n seva lor se scurg

pe cerul cu un cer ce-şi creşte-n rugă aştrii-
viermi care rod flâmânzi din trupuri, firea
mai nesătui de ea, cum de tulpina zilei,
să lăcrimeaze -n pleoapa ochilor albaştri…

 

La schimb, în grija razei altă grijă-ţi nărui

tăcerii, chinul greu, din netăcere, chinul:
un cer cu nori ce-n irişi prind lumină
şi ceaţă-n ceasul lung…, uitărilor, seninul
s-oferă tot al tău, la altul, tot la schimb…

 

Un hoit încins de putreziri i-oceanul de iubire

când libertatea mărilor se zbuciumă în sine
cu aură smaraldă-n veşnicul lor nimb
şi când lumini de-abis dispar din a lor vină
din îngeri renascând, din demoni- heruvimi,

 

să li se-nchine –n rugă, călugăr, adevărul,

prin albe dimineaţi mai pure-n  străluciri
glas înălţând la cer şi ca un sfânt grăind
de ce nu ştie el, de ce nici tu nu poţi să ştii…
… în tine-ascunse ard tot mai împătimite
stele  sorbind din duhul tău preacristele iubiri…

 

La schimb, îţi înfloresc cuvintele narcise

din clipele-ţi ciobite de-un sincer asfinţit
cu sângerări de pleoape - din raze răsăritul …
demn de-nălţări, i-oferi în dar Neînceputul-
cu lira orfică îi cânţi, un zeu, Eurydicei,
nelinşte zvonind…,  l- al toamnei anotimp…

Literatura, Reverberaţii, Gheorghe Apetroae, Sibiu

    TEMPLE  ÎN  FLĂCĂRI

     REVERBERAŢII

  Gheorghe Apetroae, Sibiu

                                        Cred că clipele copilăriei  dimensionează

                                       conştiinţa şi reverberează în destin.  G.A.S.            

 

Privelişti,

de braţele  zorilor prinse

farmec copilăriei,

izvoare de vise,

prin floarea fiinţei

îţi curg primenite

şi le asculţi :

Te- aleargă, gătite :

Stânişoara în soare,

la vârfuri pleşuve,

stropite pe zare;

Moişa şi Suha,

răsfrânte  de  poale,

prin hora lor să treci

copil la Slătioare…

 

Te strigă în susur

pârâul de munte,

de maluri prăbuşit

în recele cristal,

la meandre adânci

umbrite de sălcii

cu pletele despletite

de undele repezi

şi în framăt, arinii,

cireşii şi mălinii...

pe coasta înverzită

şi lunca de flori,

la primăveri de soare

te cheamă înapoi…

 

Pe drumul lung

al lumii fiinţei tale

te caută în tine: casa

între livezile de rai

ce-i râd sub povară ;

izvorul rece din deal

grăbit pe uluce

la florile mume,

setoase, să piară…

şi plopii, brâu la izvor,

piramidali, paterni…

şi brazii prinşi de cer

de strajă pe alei,

părinţii tăi ,

în rătăciri de lut,

îndrăgostiţi de zări…

 

 

Pe lira soarelui

cântă- aprins în tine

colorate, senine,

păsări, primăveri,

inefabile lumi

din fragede vremi..

când păstoreai copil

florile de crin

şi salutai din vad

pădurile de brazi,

iar pe poteci adînci,

repezite de stânci,

spre însorite poieni,

te strecurai zburdalnic

prin pasul de joc

al fraţilor tăi…

 

De Stânişoara

şi cerul Bucovinei

porţi sufletul, fiorul…

Boroaia-ţi maternă,

vis fericit

şi împlinit pe zare-

cea mai iubită floare,

îţi înţelege dorul…

Să o revezi senin,

azurul să i-l canţi

şi s-o admir

mireasa noilor culori,

îţi râde de copil…

 

La raiul vieţii tale,

oricând vei reveni :

să frângi plaiul de cer

şi să-ţi asculţi... izvorul!

Fălticeni, 1963

 

 

Literatura, Poeziile lui Gheorghe Apetroae din perspectiva conotaţiilor..., Clementina Mihăilescu

ZILELE ANTROPOLOGIEI ROMÂNEŞTI, Sibiu, 26.09.2014.

 Secţiunea Litere şi Arte  - Tema de cercetare: “Poeziile lui Gheorghe Apetroae din perspectiva conotaţiilor specifice imagologiei culturale”...Raportor: Clementina Mihăilescu, doctor în filologie, Universitatea Lucian Blaga din Sibiu, Coordonatorul secţiunii: dr. în filologie LAURENŢIU BĂLA, Universitatea din Craiova

 Pentru a demonstra că abordarea noastră este in consonanţă cu metodologia elaborată în studiile imaginii ca teorie a stereotipurilor culturale si naţionale, câteva consideraţii pe această temă se impun a fi luate în discuţie.

Imagologiştii susţin că naţionalitatea este redată în contextul perspectival al textului de reprezentare sau a discursului, aşa numitul “spectant” (Wellek, 8). Din acest motiv, imagologiştii sunt interesaţi de dinamica dintre acele imagini care-l vizează pe celălalt şi acele imagini care caracterizează propria noastră identitate.

Studiind imaginile de identificare naţională specifice lui Gheorghe Apetroae, problema pe care ne propunem s-o demonstrăm este că acest poet se identifică pe sine nu doar ca român ci şi ca un intelectual european autentic.

Wellek susţine că “imaginile nu reflectă identităţi, dar constituie posibile identificări ale acestora” (8). Deci, imaginile valorificate de Gheorghe Apetroae ne ajută să identificăm specificul românesc, care specific, în epoca globalizării, vine şi întregeşte semnificativ sensibilitatea şi valorile estetice ale unei Europe ce se vrea culturală prin asimilarea contribuţiilor individuale semnificative.

Gheorghe Apetroae, personalitate complexă cu performanţe în variate domenii: inginerie, publicistică, poezie, relaţionează cu modelul proustian bogat în imagini ce reflectă itinerariul spiritual al poetului, focalizându-şi atenţia pe momentele existenţiale: copilăria, care interacţionează cu memoria şi imaginarul, adolescenţa, perioada zbaterilor în încercarea disperată de a identifica “esenţa lucrurilor” (Rusu, 110) şi în sfârşit stadiul creativităţii când poetul se cunoaşte pe sine prin scris. Actul creaţiei relaţionează strâns cu diferite aspecte ale imagologiei culturale.

Demersul nostru metodologic are ca linie de forţă aducerea în prim plan a acelor caracteristici naţionale ca sensibilitate, inteligență, curaj şi de a arăta modul în care poetul Apetroae îi identifică şi îi pune în valoare pe români ca o colectivitate ce viază şi se regenerează prin fiecare individ în parte. Aşadar, românul se defineşte şi se evidenţiază ca parte integrantă şi reprezentativă a conştientului colectiv. Sinecdoca, figura de stil prin care partea reprezintă întregul, întregul partea, prin care particularul este expresia generalului şi generalul se defineşte prin particular, este un element de referinţă al lucrării noastre, alături de teoriile proustiene şi bachelardiene.

Etapele evoluţiei eului poetic se circumscriu poeziei “Noime”:

Lângă paternitate să rămâi,

cu nesfârşitul, de el îndrăgostit,

iubitei i-ai furat obârşiei, gralul…

I-ai colorat gândurile vorbite

cu cinabrul pietrei,

în El aprins

de întâlniri sub privirea infinitului:

armoniile vieţii paterne…

Adolescentul bătut dar neînvins

de gânduri izvorâte dintr-un cer

de mistere,

şi atins de carnalul valurilor, rebele

dorinţe vii

le ţii şi le alergi de atunci, noime

pârguite de soarele, aromind

lanurile alămite de nori travertini,

cu culorile vii ale gândurilor…

Trebuie să subliniem că blânda căldură a zonelor închise, aproape interzise, redate artistic prin cuvântul “gralul” şi sintagma “cinabrul pietrei” sunt primele indicii de intimitate. Această intimitate caldă este rădăcina tuturor imaginilor psihologice arcuite în jurul paternităţii. Intrând în armonia vieţii paterne, imaginile încep să crească, să evadeze din sfera individualului, dobândind valori ce ţin de conştientul colectiv.

Poetul adolescent exprimă, în a doua strofă, o mare lege psihologică. El ne plasează într-un punct sensibil, moment în care trebuie să acceptăm detalii greu observabile. Primul, ne plasează în transcedental, un transcedental ce se sustrage accesului nemijlocit, devenind un centru de gravitate pasiv în care adolescentul “este bătut dar neînvins de înţelesuri izvorâte dintr-un cer de mistere”. Cu memoria încărcată de plinurile şi golurile adevărului, adolescentul plonjează în realitatea fiziologică “atins de carnalul valurilor”.

Sintagmele “rebele dorinţe vii”, “noime pârguite de soarele, aromind / lanurile alămite de nori travertini, / cu culorile vii ale gândurilor” ne oferă “germeni de reverie” (Bachelard, 125). O lectură lineară ne-ar priva de reverii. Nu este doar o descriere fenomenologică a intrării în lume a poetului. Poezia vizează intrarea în lume şi emanciparea noastră individuală şi colectivă. Adevărata valoare dinamică o au “noimele”. Suntem în prezenţa unei imagini care visează, şi în felul acesta viază, invitându-ne să continuăm reveria pe care a creat-o. Căci ce poate fi mai frumos decât să-ţi imaginezi noime “aromind / lanurile alămite de nori travertini, / cu culorile vii ale gândurilor”. În felul acesta noimele au devenit “un centru de gravitaţie poetică”(125), un centru de interes poetic. Noimele au devenit valori ale contemplării poetice, simbol al profunzimii poetului, expresie a creativităţii sale şi, din nou, prin extensie, a profunzimii şi creativităţii poporului român.

Poezia “Mărturii” este un duet de dragoste al poetului vizionar Gheorghe Apetroae cu patria mumă şi cu istoria ei sacră.

Patriei,

Istoria, cupolă de rubin,

e un cântec de arbore

întins peste neam…

E pajura ce-i poartă

în aripi
izvoarele

în culorile de sânge,

pâine şi cer;

E cântecul de dor

al trezitelor zări

din Cartea Unirii...

 Printre genele zorilor

săgeată cerul arc,

întinsele rădăcini

şi trunchiul de Eroi:

arcul noii generaţii...

Trandafirii cresc temple

din sângele ţărânei,

scut şi simbol:

Limba şi neamul,

marea şi cerul

stau mărturii de safire,

Poporului român, Erou!

Această poezie ne poate servi drept punct de plecare pentru a experimenta în plan sensibil consonanţa dintre imensitatea şi intensitatea istoriei poporului român şi adâncimea fiinţei intime. Într-o încercare disperată de a descifra istoria patriei şi a transmite această formă superioară de cunoaştere posterităţii, poetul transfigurează artistic istoria noastră spirituală. Consternaţi, observăm mlădierea eului naţional. Pentru a face această mlădiere perceptibilă, poetul leagă infimul de imens. Astfel istoria apare transfigurată ca o „cupolă de rubin”, ca un „cântec de arbore întins peste neam”, ca „o pajură ce-i poartă în aripi izvoarele în culorile de sânge, pâine şi cer”, ca un „cântec de dor al trezitelor zori din Cartea Unirii”. Asemenea asocieri demonstrează cum, în plan artistic, se poate depăşi contradicţia dintre mic şi mare, real şi ireal, material şi transcedental, sugestii interpretative valorificate pe linia interpretării bachelardiene a textului poetic.

În ultima strofă, pentru a pune în evidenţă elemente ce ţin de „psihologia profunzimilor” (Bachelard, 160), „poporului român, Erou”, Gheorghe Apetroae ne proiectează într-un spaţiu înalt calitativ unde „trandafirii cresc temple din sângele ţărânei, scut şi simbol”. Pentru a ne ajuta să experimentăm consistenţa fiinţei naţionale, poetul apelează la o filozofie a detaliului asociind „limba şi neamul, marea şi cerul”, care, constituindu-se într-o emanaţie a memoriei naţionale involuntare, parafrazându-l pe Proust, „stau mărturii de safire / Poporului român, Erou!”

Poezia „Judecata dreaptă” ne copleşeşte încă din prima strofă cu puterea unui adevăr:

Cei cunoscuţi, în dreptul de laudă,

lăsaţi-vă prezentul pentru început

şi luaţi de model neînceputul

întoarcere-i pedepsită pe rug...

Pentru a interpreta această strofă din perspectiva „fenomenologiei imaginilor” (Bachelard, 162), metodă care în opinia lui Bachelard constă în constituirea imaginii ca  „un exces al imaginaţiei” (162), pentru a surprinde irealitatea imaginii, legată de o puternică realitate, poetul Gheorghe Apetroae accentuează dialectica lui „început / neînceputul”.

Dar imaginaţia lucrează nu numai în planul imaginilor, ci şi a ideilor. Poetul creează un exemplu de „idee vis” (162) când continuă jocul dialecticii, joc ce antrenează opoziţii neaşteptate: vulturi, corbi versus „zările în care înoată misterele”.

Poetul, psiholog desăvârşit, animat mai mult sau mai puţin conştient de ideologia proustiană conform căreia scrutarea adevărului implică o căutare autentică a sensurilor acestei lumi şi în consecinţă a sensurilor care stau la baza evoluţiei eului poetic, şi prin extensie, a eului naţional, doreşte ca noţiunea de judecată dreaptă din titlul poeziei să nu rămână doar o reprezentare. Astfel, în ultima parte, o imensă dreptate cosmică se află în visul oricărui român despre dreptate. În centrul ei radiază o „geometrie transcendentală” (162) ce se constituie din: „fluvii de umbre, stele-n petreceri, / ce curg pe albastre întinderi / ca erele apaşe cu iz de păcat.” Transcendenţa este dată de data aceasta de dialectica „păcat / lumină”, încărcată de puternice conotaţii psihologice şi metaforice.

Finalul poeziei „cu lumina voastră le înveşmântaţi” ne proiectează metaforic în miezul unei imagini luminoase. Judecata pronunţată în primele versuri se transformă în stare de vibraţie, iar simbolul luminii apare dezumbrit, umanizat, parte integrantă a sufletului românesc în ansamblul său şi care se evidenţiază prin sufletul fiecărui român în parte.

În poezia intitulată „Timpuri în imagini”, poetul Gheorghe Apetroae deşi face un apel la un vocabular care vizează lucruri precise din lumea exterioară, totuşi, când intrăm cu adevărat în atmosfera poeziei sale, nu suntem prinşi de imaginea acestor lucruri, ci, de ceea ce Rusu numea „viziunea lăuntrică”, „sensul existențial” (142) care nu are un caracter strict individual, ci mai degrabă este emanaţia conştientului colectiv.

Primele două versuri: „Primordiul vieţii / mi l-am oferit trecerii”, pătrund la rădăcina spirituală (142) a cuvântului viață. O citire lirică pune în ecuație cuvintele „vieții” și „trecerii” care trădează o atmosferă plină de profunzimi, așa cum este și sufletul românesc și conștientul colectiv în ansamblul său.

La a doua citire, vom sesiza lucrurile din afară: „verile calde”, „pădurea” „acasă”, „ploile”. Ele ne surprind sensibil în următoarele versuri:

În verile calde

coboram pădurea acasă,

albastră de lumină,

după ploile repezi

flagelată

de zbucium și de neguri.

Înlănțuirea versurilor nu intră în contradicție cu logica externă a lucrurilor și fenomenelor naturale. Această înlănțuire corespunde și „logicii interioare” (Bachelard, 144), fiind în armonie perfectă cu simțirea adâncă a poetului.

Poetul, acea parte de sensibilitate individuală, este expresia sensibilității românești, iar reprezentările sale în plan poetic sunt expresia fidelă a imagologiei culturale românești și nu numai. Sensibilitatea care răzbate din reprezentările comentate până acum este cea care face ca părțile succesive să se încadreze armonios în structura globală a poeziei.

Revenind la strofa prezentată în această lucrare o putem interpreta ca o „coborâre în real”, (Bachelard, 145) căci ce altceva ar putea reprezenta versul „coboram pădurea acasă”. Nu este vorba însă de un real obișnuit, ci de un real transfigurat de simțire poetică. Pădurea este „albastră de lumină”, „flagelată / de zbucium și de neguri”. Antinomia „lumină / neguri” demonstrează cum imaginația surprinde metamorfozele lumii exterioare, pentru a ne conduce în strofa a doua spre lumea interioară.

De pe stânci admiram,

albind, credința mea,

ce creștea în mâhnire,

unsă cu mirul de brad,

în canicula verii,

a buștenilor, în balans

purtați de puhoaie,

amirosind a rășini.

La prima vedere, strofa induce ideea de ascensiune în ideal „de pe stânci, admiram, / albind, credința mea”. Și totuși destinul uman este încrustat în brad, în concret, „căci credința mea ce crește în mâhnire” este „unsă cu mirul de brad”. Viața este redată metaforic prin imaginea buștenilor „purtați de puhoaie”. Dar bradul, simbolul conștientului colectiv, nu acceptă înfrângerea. El este simbolul invincibilității deoarece continuă să poarte în sine mirosul „mirului” și al rășinii, ambele expresia curajului.

Căutând parcă o amintire culturală, din strofa a treia, răzbat accente ale zbaterilor spirituale ale poetului, și, prin extensie, ale poporului român.

 Câteodată fremătau sinistru,

în furtunile grele

pădurile albastre

de blesteme mii.

Pentru a păstra viu „lirismul culorii” (Bachelard, 146) din imaginea pădurii „albastră de lumină” din prima strofă, în strofa a treia, poetul adaugă lirismul materiei. Pe lunca de stele „se ascundeau / în zăvoaiele de cireși și mălini” „fulgere sinistre, revărsate din cer”. „Lumina cerului lucrează în materie”, spunea Bachelard, construind „labirintul luminii” (45).

Prin acest măreț elogiu bachelardian al culorii, timpurile reflectate în imagini din poezia cu același titlu analizată mai sus, sunt etapele evoluției sufletului și ale minții care ne fac să ne simțim tulburați în fața acestui joc estetic al profunzimilor, specific nu numai sufletului românesc ci și sufletului universal. 

    Dr. CLEMENTINA  MIHĂILESCU

: Literatuira; Ecliză; Gheorghe Apetroae, Sibiu.

ANOTIMPUL  MIRACULOASELOR COMBUSTII                                                                       

 ECLIZĂ 

Admiri din vremuirea bolţii,

crepusculul : un  vid olivic,

icnind a neguri şi-a xilinic

în jocul gândului..., în umbră,

mesteceni verucoşi se  plimbă

la Sihăstrie-n albe văluri...

De zi şi noapte, se-mpreună

în luminări: ...cu  jar de rugă…

Roiesc  făclii  pe luciul  bolţii,

de-nvăluie  catapeteasma

cu chip de sfinţi: bătrâni călugări,

pe-adâncile cărări presfinte

cu sufletul păşesc prin naos,

de umplu candele  cu haruri

din Dumnezeu şi sie-şi cântă

în ruga  avraamei  treceri…

Sperând  a-şi drege greu, destinul,

au năvălit întru  ne-ştire

cum  ea, măicuţă-n mănăstire,

...atâţi "ne"-buni şi proşti din fire,

la Sihăstrie- n Sihăstrie!

iar, tu desfaci  corola, stelei, 

şi- o-ntinzi pe cer, în al lui sine,

trezind din seară tot alţi aştri,

în zori, spre-a colora azurul

cu plânsul munţilor sihastri...

 

Sihăstrie, Neamţ

17 august 1965