LELE ANTROPOLOGIEI ROMÂNEŞTI, Sibiu, 26.09.2014.
Secţiunea
Litere şi Arte - Tema de cercetare: “Poeziile
lui Gheorghe Apetroae din perspectiva conotaţiilor specifice imagologiei
culturale”...Raportor: Clementina Mihăilescu, doctor în filologie,
Universitatea Lucian Blaga din Sibiu,
Coordonatorul secţiunii: dr. în filologie LAURENŢIU BĂLA, Universitatea din Craiova
Pentru a demonstra că abordarea noastră este in consonanţă
cu metodologia elaborată în studiile imaginii ca teorie a stereotipurilor
culturale si naţionale, câteva consideraţii pe această temă se impun a fi luate
în discuţie.
Imagologiştii susţin că naţionalitatea este redată în
contextul perspectival al textului de reprezentare sau a discursului, aşa
numitul “spectant” (Wellek, 8). Din acest motiv,
imagologiştii sunt interesaţi de dinamica dintre acele imagini care-l vizează
pe celălalt şi acele imagini care caracterizează propria noastră identitate.
Studiind imaginile de identificare naţională specifice lui
Gheorghe Apetroae, problema pe care ne propunem s-o demonstrăm este că acest
poet se identifică pe sine nu doar ca român ci şi ca un intelectual european
autentic.
Wellek susţine că “imaginile nu reflectă
identităţi, dar constituie posibile identificări ale acestora” (8). Deci, imaginile valorificate de
Gheorghe Apetroae ne ajută să identificăm
specificul românesc, care specific, în epoca globalizării, vine şi întregeşte
semnificativ sensibilitatea şi valorile estetice ale unei Europe ce se vrea
culturală prin asimilarea contribuţiilor individuale semnificative.
Gheorghe Apetroae, personalitate complexă cu performanţe în
variate domenii: inginerie, publicistică, poezie, relaţionează cu modelul
proustian bogat în imagini ce reflectă itinerariul spiritual al poetului,
focalizându-şi atenţia pe momentele existenţiale: copilăria, care
interacţionează cu memoria şi imaginarul, adolescenţa, perioada zbaterilor în
încercarea disperată de a identifica “esenţa lucrurilor” (Rusu, 110) şi în
sfârşit stadiul creativităţii când poetul se cunoaşte pe sine prin scris. Actul
creaţiei relaţionează strâns cu diferite aspecte ale imagologiei culturale.
Demersul nostru metodologic are ca linie de forţă aducerea
în prim plan a acelor caracteristici naţionale ca sensibilitate, inteligență,
curaj şi de a arăta modul în care poetul Apetroae îi identifică şi îi pune în
valoare pe români ca o colectivitate ce viază şi se regenerează prin fiecare
individ în parte. Aşadar, românul se defineşte şi se evidenţiază ca parte integrantă şi
reprezentativă a conştientului colectiv. Sinecdoca, figura de stil prin care
partea reprezintă întregul, întregul partea, prin care particularul este
expresia generalului şi generalul se defineşte prin particular, este un element
de referinţă al lucrării noastre, alături de teoriile proustiene şi
bachelardiene.
Etapele evoluţiei eului poetic se
circumscriu poeziei “Noime”:
Lângă paternitate să rămâi,
cu nesfârşitul, de el îndrăgostit,
iubitei i-ai furat obârşiei, gralul…
I-ai colorat gândurile vorbite
cu cinabrul pietrei,
în El aprins
de întâlniri sub privirea infinitului:
armoniile vieţii paterne…
Adolescentul bătut dar neînvins
de gânduri izvorâte dintr-un cer
de mistere,
şi atins de carnalul valurilor, rebele
dorinţe vii
le ţii şi le alergi de atunci, noime
pârguite de soarele, aromind
lanurile alămite de nori travertini,
cu culorile vii ale gândurilor…
Trebuie să subliniem că blânda căldură
a zonelor închise, aproape interzise, redate artistic prin cuvântul “gralul” şi sintagma “cinabrul pietrei” sunt
primele indicii de intimitate. Această intimitate caldă este rădăcina tuturor
imaginilor psihologice arcuite în jurul paternităţii. Intrând în armonia vieţii
paterne, imaginile încep să crească, să evadeze din sfera individualului,
dobândind valori ce ţin de conştientul colectiv.
Poetul adolescent exprimă, în a doua strofă, o mare lege
psihologică. El ne plasează într-un punct sensibil, moment în care trebuie să
acceptăm detalii greu observabile. Primul, ne plasează în transcedental, un
transcedental ce se sustrage accesului nemijlocit, devenind un centru de
gravitate pasiv în care adolescentul “este bătut dar
neînvins de înţelesuri izvorâte dintr-un cer de mistere”. Cu memoria încărcată de plinurile şi golurile adevărului, adolescentul
plonjează în realitatea fiziologică “atins de carnalul valurilor”.
Sintagmele “rebele dorinţe vii”, “noime pârguite de soarele, aromind / lanurile alămite de nori
travertini, / cu culorile vii ale gândurilor” ne oferă “germeni de reverie” (Bachelard, 125).
O lectură lineară ne-ar priva de reverii. Nu este doar o descriere fenomenologică
a intrării în lume a poetului. Poezia vizează intrarea în lume şi emanciparea
noastră individuală şi colectivă. Adevărata valoare dinamică o au “noimele”.
Suntem în prezenţa unei imagini care visează, şi în felul acesta viază,
invitându-ne să continuăm reveria pe care a creat-o. Căci ce poate fi mai
frumos decât să-ţi imaginezi noime “aromind /
lanurile alămite de nori travertini, / cu culorile vii ale gândurilor”. În felul acesta noimele au devenit
“un centru de gravitaţie poetică”(125), un centru de interes poetic. Noimele au
devenit valori ale contemplării poetice, simbol al profunzimii poetului,
expresie a creativităţii sale şi, din nou, prin extensie, a profunzimii şi
creativităţii poporului român.
Poezia “Mărturii” este un duet de
dragoste al poetului vizionar Gheorghe Apetroae cu patria mumă şi cu istoria ei
sacră.
Patriei,
Istoria, cupolă de rubin,
e un cântec de arbore
întins peste neam…
E pajura ce-i poartă
în aripi
izvoarele
în culorile de sânge,
pâine şi cer;
E cântecul de dor
al trezitelor zări
din Cartea Unirii...
Printre genele zorilor
săgeată cerul arc,
întinsele rădăcini
şi trunchiul de Eroi:
arcul noii generaţii...
Trandafirii cresc temple
din sângele ţărânei,
scut şi simbol:
Limba şi neamul,
marea şi cerul
stau mărturii de safire,
Poporului român, Erou!
Această poezie ne poate servi drept punct de plecare pentru
a experimenta în plan sensibil consonanţa dintre imensitatea şi intensitatea
istoriei poporului român şi adâncimea fiinţei intime. Într-o încercare
disperată de a descifra istoria patriei şi a transmite această formă superioară
de cunoaştere posterităţii, poetul transfigurează artistic istoria noastră
spirituală. Consternaţi, observăm mlădierea eului naţional. Pentru a face
această mlădiere perceptibilă, poetul leagă infimul de imens. Astfel istoria
apare transfigurată ca o „cupolă de rubin”, ca un „cântec de arbore întins
peste neam”, ca „o pajură ce-i poartă în aripi izvoarele în culorile de sânge,
pâine şi cer”, ca un „cântec de dor al trezitelor zori din Cartea Unirii”.
Asemenea asocieri demonstrează cum, în plan artistic, se poate depăşi
contradicţia dintre mic şi mare, real şi ireal, material şi transcedental,
sugestii interpretative valorificate pe linia interpretării bachelardiene a
textului poetic.
În ultima strofă, pentru a pune în evidenţă elemente ce ţin
de „psihologia profunzimilor” (Bachelard, 160), „poporului român, Erou”,
Gheorghe Apetroae ne proiectează într-un spaţiu înalt calitativ unde
„trandafirii cresc temple din sângele ţărânei, scut şi simbol”. Pentru a ne ajuta
să experimentăm consistenţa fiinţei naţionale, poetul apelează la o filozofie a
detaliului asociind „limba şi neamul, marea şi cerul”, care, constituindu-se
într-o emanaţie a memoriei naţionale involuntare, parafrazându-l pe Proust,
„stau mărturii de safire / Poporului român, Erou!”
Poezia „Judecata dreaptă” ne copleşeşte încă din prima
strofă cu puterea unui adevăr:
Cei cunoscuţi, în dreptul de laudă,
lăsaţi-vă prezentul pentru început
şi luaţi de model neînceputul
întoarcere-i pedepsită pe rug...
Pentru a interpreta această strofă din perspectiva
„fenomenologiei imaginilor” (Bachelard, 162), metodă care în opinia lui
Bachelard constă în constituirea imaginii ca
„un exces al imaginaţiei” (162), pentru a surprinde irealitatea
imaginii, legată de o puternică realitate, poetul Gheorghe Apetroae accentuează
dialectica lui „început / neînceputul”.
Dar imaginaţia lucrează nu numai în planul imaginilor, ci
şi a ideilor. Poetul creează un exemplu de „idee vis” (162) când continuă jocul
dialecticii, joc ce antrenează opoziţii neaşteptate: vulturi, corbi versus
„zările în care înoată misterele”.
Poetul, psiholog desăvârşit, animat mai mult sau mai puţin
conştient de ideologia proustiană conform căreia scrutarea adevărului implică o
căutare autentică a sensurilor acestei lumi şi în consecinţă a sensurilor care
stau la baza evoluţiei eului poetic, şi prin extensie, a eului naţional,
doreşte ca noţiunea de judecată dreaptă din titlul poeziei să nu rămână doar o
reprezentare. Astfel, în ultima parte, o imensă dreptate cosmică se află în
visul oricărui român despre dreptate. În centrul ei radiază o „geometrie
transcendentală” (162) ce se constituie din: „fluvii de umbre, stele-n
petreceri, / ce curg pe albastre întinderi / ca erele apaşe cu iz de păcat.” Transcendenţa
este dată de data aceasta de dialectica „păcat / lumină”, încărcată de
puternice conotaţii psihologice şi metaforice.
Finalul poeziei „cu lumina voastră le înveşmântaţi” ne
proiectează metaforic în miezul unei imagini luminoase. Judecata pronunţată în
primele versuri se transformă în stare de vibraţie, iar simbolul luminii apare
dezumbrit, umanizat, parte integrantă a sufletului românesc în ansamblul său şi
care se evidenţiază prin sufletul fiecărui român în parte.
În poezia intitulată „Timpuri în imagini”, poetul Gheorghe
Apetroae deşi face un apel la un vocabular care vizează lucruri precise din
lumea exterioară, totuşi, când intrăm cu adevărat în atmosfera poeziei sale, nu
suntem prinşi de imaginea acestor lucruri, ci, de ceea ce Rusu numea „viziunea
lăuntrică”, „sensul existențial” (142) care nu are un caracter strict
individual, ci mai degrabă este emanaţia conştientului colectiv.
Primele două versuri: „Primordiul vieţii / mi l-am oferit
trecerii”, pătrund la rădăcina spirituală (142) a cuvântului viață. O citire
lirică pune în ecuație cuvintele „vieții” și „trecerii” care trădează o
atmosferă plină de profunzimi, așa cum este și sufletul românesc și conștientul
colectiv în ansamblul său.
La a doua citire, vom sesiza lucrurile din afară: „verile
calde”, „pădurea” „acasă”, „ploile”. Ele ne surprind sensibil în următoarele
versuri:
În verile calde
coboram pădurea acasă,
albastră de lumină,
după ploile repezi
flagelată
de zbucium și de neguri.
Înlănțuirea versurilor nu intră în contradicție cu logica
externă a lucrurilor și fenomenelor naturale. Această înlănțuire corespunde și
„logicii interioare” (Bachelard, 144), fiind în armonie perfectă cu simțirea
adâncă a poetului.
Poetul, acea parte de sensibilitate individuală, este
expresia sensibilității românești, iar reprezentările sale în plan poetic sunt
expresia fidelă a imagologiei culturale românești și nu numai. Sensibilitatea
care răzbate din reprezentările comentate până acum este cea care face ca
părțile succesive să se încadreze armonios în structura globală a poeziei.
Revenind la strofa prezentată în această lucrare o putem
interpreta ca o „coborâre în real”, (Bachelard, 145) căci ce altceva ar putea
reprezenta versul „coboram pădurea acasă”. Nu este vorba însă de un real
obișnuit, ci de un real transfigurat de simțire poetică. Pădurea este „albastră
de lumină”, „flagelată / de zbucium și de neguri”. Antinomia „lumină / neguri”
demonstrează cum imaginația surprinde metamorfozele lumii exterioare, pentru a
ne conduce în strofa a doua spre lumea interioară.
De pe stânci admiram,
albind, credința mea,
ce creștea în mâhnire,
unsă cu mirul de brad,
în canicula verii,
a buștenilor, în balans
purtați de puhoaie,
amirosind a rășini.
La prima vedere, strofa induce ideea de ascensiune în ideal
„de pe stânci, admiram, / albind, credința mea”. Și totuși destinul uman este
încrustat în brad, în concret, „căci credința mea ce crește în mâhnire” este
„unsă cu mirul de brad”. Viața este redată metaforic prin imaginea buștenilor
„purtați de puhoaie”. Dar bradul, simbolul conștientului colectiv, nu acceptă
înfrângerea. El este simbolul invincibilității deoarece continuă să poarte în
sine mirosul „mirului” și al rășinii, ambele expresia curajului.
Căutând parcă o amintire culturală, din strofa a treia,
răzbat accente ale zbaterilor spirituale ale poetului, și, prin extensie, ale
poporului român.
Câteodată fremătau sinistru,
în furtunile grele
pădurile albastre
de blesteme mii.
Pentru a păstra viu „lirismul culorii” (Bachelard, 146) din
imaginea pădurii „albastră de lumină” din prima strofă, în strofa a treia,
poetul adaugă lirismul materiei. Pe lunca de stele „se ascundeau / în zăvoaiele
de cireși și mălini” „fulgere sinistre, revărsate din cer”. „Lumina cerului
lucrează în materie”, spunea Bachelard, construind „labirintul luminii” (45).
Prin acest măreț elogiu bachelardian al culorii, timpurile
reflectate în imagini din poezia cu același titlu analizată mai sus, sunt
etapele evoluției sufletului și ale minții care ne fac să ne simțim tulburați
în fața acestui joc estetic al profunzimilor, specific nu numai sufletului
românesc ci și sufletului universal.
Dr. CLEMENTINA
MIHĂILESCU
