sâmbătă, 13 ianuarie 2018

Literatura: El, Eminescu; G.A.S.


EL,  EMINESCU
Gheorghe Apetroae, Sibiu

Când pe harfele de unde
stele cad şi se aprind
orgi selenice pe lucii,
valuri risipte-n grind,

fruntea- boltă peste veacuri
și-o înclină visător
să-şi revadă-n codri, lacul,
strălucirea în izvor...

pe azure văi de cuget
cu ochi negri lin coboară
El, Luceafăr al iubirii,
printre nuferi să răsară…

cu Luna se plimbă-n trestii,
iar din cornu-i de argint
îşi desfată nemurirea,
dă tăcerii dor şi gând..!

Teii, încărcaţi de floare,
ning miresme de amor,
El... luceşte-n rostul lumii
spre trecut şi viitor…!


Din grădinile de aur,
îi culege Lunei crini,
...El - ecoul între clipe -
să-i păstreze-n templul firii
candelabre de rubin...

arc de cer în El, lumina
celei mai pure lumini...!

Gheorghe Apetroae, Sibiu
”Depășirea trecerii”, Editura  FIATLUX , București, 2000;
Revista „Foaia Poporului” - ASTRA, nr. 6, ianuarie, 1993

Literatura, De veghe, Iancul; G.A.S.

NTOARCEREA CARMENTEI”
„Patria: locul unde am văzut lumina din vechimea neamului”
Gheorghe Apetroae, Sibiu

..... DE VEGHE, IANCUL

Cât clopote cu dangăt românesc mai înfierbântă Blajul
şi din Sibiu, Bărnuţiu îi declamă libertatea-n zodii,
cât vârful lancei e-n triumf: izvor de legământ eroic...
... ne trec prin fire, ale Iancului tribun, chemările la arme...!

Nu-i loc de şedere, nici de-nchinări, de ni-s umbrite glorii...
cât ţara e -n dureri şi lacrimile-i curg pe şarul Vidrei
şi-i plânge Arieşul, Nistrului, neliniştile zilei,
contăm pe Iancul şi pe moţi!…prin ei, pe toţi românii...!

Chemări de le-nălţăm, ei le-nţeleg şi ştiu să le răspundă!
- stejarii veacului eroic ne cuvântă cu aprinse graiuri!
Ei, mari Goruni, în crezul lor, o taină ne ascund în ramuri:
își cresc coroane: Bucovina, Basarabia şi întreg Ardealul..!

În glorie, cu faptele de arme mari, împovăraţi de stele
păşesc lumini pe cer, iar lângă ei cu mers român, Poporul
ce-l ştie-n veci pe Iancul crai...! în fruntea lui cu cerul scut
de pavăză - trecutul înalţat în fii, în strălucire,Tricolorul..!

Sub semnul stâncii pe - Apuseni ni-s veşniciţi Eroii...!
cu Iancul ne veghează Sever, Pumnul, Dobra şi Buteanu…
cu legământ de ţară, stau dreaptă strajă Ghibu şi Cipariu ...
- urmaşi ai lor, le venerăm jertfirea, ne-nflăcărăm curajul...!

Cu glasul torţei vii - când ei cuvântă se aprinde cerul...!
- noi le-am pus cruci şi flori pe osemânt, în loc de arme,
credinţa să ne aromeze-n veci în lan şi-n vechile livezi
cu-mbălsămări din înfloriri române-n noile (v)lăstare !

Şi-acele flăcări ce ne ard din neam în candele cu veacul,
un soare ce îşi varsă duhul re-nfrăţirii în străvechi hotare
se-nalţă-n imn de slavă ţării, un glas de binecuvântare...!
- Români, sunteţi uniţi şi m(t)ari, cât vi-i de veghe Iancul!!!



 

marți, 9 ianuarie 2018

Exegeză: Petre Țuțea, un metafizician neliniștit; G. APETROAE, Sibiu

Petre Țuțea, un metafizician neliniștit-
Eseu, Gheorghe Apetroae, Sibiu

Petre Țuțea (1902 – 1991), licențiat al Facultății de Drept din Cluj și , încă de la vârsta de 23 de ani, doctor în drept, mai mult, cu preocupări redacționale de succes la publicațiile clujene ” Patria” și ”Chemarea”, iar din anul 1930, redactor la periodicile bucureștene ”Cuvântul”, revista ”Stânga”, redactate împreună cu avocatul și omul de cultură Petre Pandrea, precum și la ”Vremea” cu articole filosofice, deține încă de la vârsta de 28 de ani un statut filosofic consolidat… Mai mult, urmând și studii econmice superioare, Petre Țuțea se implică existential și cu succes în problematica economică a socialul românesc.  După mai mulți ani de detenție politică comunistă pentru condiția sa de militant anticomunist, filosoful ne apare cu pseudonym în anul 1964, cu o serie de eseuri filosofice și artistice la revista ”Familia”, precum: ”Mircea Eliade - profil filosofic”; ”Aristotel și arta”, iar la revista ”Viața Românească” cu eseul ” O întâlnire cu Brâncuși”... Având în vedere contribuția domnului  P. Țuțea de anvergură pe tărâmul filosofic și artistic prin studiile sale epistemologice asupra cunoașterii, gândirii generale și sofiste, asupra categoriilor ontologice și axiologice și, de asemenea, asupra stilisticii și sistemelor logice globale, antropologiei creștine mesianice, cu hăruire liturgică asupra religiilor lumii prin Mircea Eleade, el este printre puținii filosofi care reușesc șă conștientizeaze limitele cunoașterii umane, între sacru și profane. Este un cognoscibil asupra lumii sensibile - în etape, căreia îi transcende imposibilitatea de cunoaștere a adevărului absolut și, de aceea, apelează frecvent la prezența divină și la revelație, la o metafizică a creației, în sensul ontologic universal...  A fost un filosof de prestigiu în cunoașterea aletheică, un symbol de conștiință națională… Vulcanic, cu viziuni transcendente ”in sacrum” și absolut, se identifică cu intelectualul român providențial și nu ùn ” țăran imperial” , așa cum îl caracteriza emfatic și  vanitos, în stilu-i cunoscut , Andrei Pleșu…  Personalitate savantă cu geniul românesc prin adâncimnile și înălțimile de înțelegere fenomenologică și de cuprindere ontolgică revelată a universalului,  el și-a înscris geniul în variile registre filosofice și literare românești de princeps ale secolului  20.   P. Țuțea a depășit profesional tot ce a fost oportunism în filosofia idealismului irațional din cultura românească, și nu numai, mișcându-se facil și ingenu reflexiv în cadrul edenic categorial al revelației, al sacralității transcendente și în cel al sublimului... El nu poate fi un rob al mitului și al magicului în dimensiuni platonice în participația la lumea ideilor (c. Fedru) din care s-a generat și religia cristică, fiind, prin definiția specialității sale, un pragmatic, un idol al realului, al necesității și utilului, susținut de asocierea analitică cu metafizica nemistică a lui Bacon (cit, de P.Țuțea, din Ried, Goblod) ... Viziunea sa largă asupra universalului a fost determinată de cunoștințele sale docte juridice și economice aureolate  printr-o vastă cultură, nu la îndemâna altora, dar care ” in summum” l-au determinat să conștientizeze pithagoreic limitele percepției umane asupra universalului, să recepteze logic și ritualic limitele  senzoriale și inteligibile ale variilor entivi umani și a formelor din universal, apelând, în contraponderea acestor limite la o existență dialectică ” dincolo”, aparținătoare în devenire numai universalului revelat ( D. Hume). Nu a fost un mistic, deși prin gnosisul său, axiologic in factum și in fatum, vorbind despre Mircea Eliade, pe care l-a abordat în eseistica sa, are o viziune religioasă creștin-ortodoxă, ritualică și a lucrat cu esențele spirituale ale realului în adevăr din afara dogmaticii transcendente, printr-o interpretare convențională a raționalismului cartezian, din care el abstrage utilul baconian și fără a-l coborî pe Eliade în ” Profan” de pe climaxul istoric al mitului și al misterelor sacre din Eleusis, acceptându-i din hermeneutica culturii și religiilor, din perspectiva fenomenologică, doar mrtafizica invarianțelor arhetipale ale misterelor (L. Blaga)… Abordează cunoașterea numai ca revelație în transcendența dogmatică care emerge ciclic, ireductibil în eternitatea întoarcerii, veșnicia într-o o dialectică a sacrului și a profanului, spre ieșirea din orizontul misterului, spre faptul real (Goethe, Gilson)...  Nu a fost un dialectician, vorbind de idealismul obiectiv aristotelic și cel hegelian, cât și de concretul opac al necesității teylorice ”in ille tempore”, lăsând, astfel, deschise căile multiplicității ontice, acele grile existențiale apofantice, atât spre perathos cât și spre apeyronic ca limite și nelimite pitagoreice în itinerariile sale prin ființarea parmenidică și în accesarea unității monist-eidice, monist- platonice din iraționalismul personalist și intuiționismul bergsonian, cu depășirea în orizonturile siderale ale lucifericului și ale cosmicității a misterelor –a  tainelor sacrului, de o ieșire blagiană din orizontul acestora...  Nu a fost un socratean, dar a practicat dialogul ”in itum” și maieutica prin interpretări și răspunsuri docte asupra absolutului diferențial leibnizian, iar prin discurs și prin textul scris a străpuns în iureș stavila hermeneuticii în registrul epistemologiei cognoscibilului, reliefând existența în adevărul dublu și cuantificând metafizic adevărul absolut în revelații, concomitent cu implicarea în problematica filosofică a fenomenelor literar-artistice cu rangul universalității. Petre Țuțea a contribuit savant,  din plin, cu înscrisuri de principii existențiale în registrul  paradigmelor revelației, cu reflexii de sentințe asupra categoriilor armonice, asupra diferențialelor divine ale simetriilor leibniziene, asupra atemporalității perfecțiunii și ieșirii din timp, în forme și din forme și din spațialitate, asupra adevărului teofanic, trinitar și teandric, asupra absolutului și binelui suprem, ca dominante ale misticului și ale ritualului misterelor trăite nemijlocit pe tractele apeyronice ale ontologicului uman.... P. Țuțea nu este un compteanist sociologistic, nici un senzualist metafizic lockean, nici humean prin revelația limitelor cunoașterii și nici husserllean sciientist cu deschideri fenomenologice pozitiviste spre existențialismul nihilist german ( Heidegger) și nici un intuitionist bergsonian, dar a pătruns sensibil fenomenologic spiritualitatea materiei și a lucrului in itu, decelând esențe părți, formele quadrate, transcenderea-sacralitatea revelată prin varii mijloace și numai pentru scopurile de ordine universal posibile... El, nu este un ateu , dimpotrivă , un hermeneut mistic, și a sacralizat aporetic monismul și personalismul, adoptând dogmatica transcendentă a misterelor prin găsirea de soluții carteziene numai pentru explicarea sacralității revelate, intuiției, aletheicului în sincroniile și diacroniile ontologice, prin efectele afirmației, negației și negării negației în dialectica universalității ontologice și a cognoscibilității, dar nu a intuit istoricul, nici prezentul influențelor retrograde ale magicului, misticului și misterului promovate și astăzi, cum le releva și Mircea Eliade,  religii ce rodesc în pansubculturalul maselor amorfe, ignorante cu nivelul lor de trăire sub orizont, a ritualului mistic, de raportare spirituală al acestora prin credința lor în dogmatica religiilor promovate de ierarhiile preoțești liturgice, tot mai incisive și cu arogări plenipotente de conservare a condiției subculturale a categoriilor chiar și cristice sau de alte religii... De aceea, pe enciclopedistul Petre Țuțea, ca filosof și mare orator, un mare estet al cuvântului scris și vorbit, un credincios ierarh dar și un laic prin conceptul de respingere a monodimensionării imanentiste personaliste a existenței în cadrul natural și promovării realului, prin conceptul de util, pentru numai și aceste motive, îmi place și prefer să-l consider un metafizician neliniștit, kantean, patriarh al filosofiei cristiane pure, așa cum pe fălticeneanul, de unde mă trag, Ion Irimescu, într-o ecuație de echivalență valorică, să-l consider ” patriarhul sculpturii românești”.  
   Pentru că marele enciclopedist român a suferit de sacralitate și nu s-a stins de adâncirea în thanathos. Pentru că,  prin sacrilegiul existenței sale, spre mântuire, a primit și a sorbit, așa cum bine știut, își sorbea și scriitorul poet Radu Selejan, din același potir, picătura de Dumnezeire și Nemurirea, ceea ce Patriarhul Filosof Petre Țuțea le-a obținut în viața sa pământeană, mult înaintea altora...
Gheorghe Apetroae, Sibiu


duminică, 7 ianuarie 2018

LITERATURA: AMOR ALUV; G.A.S.



GHEORGHE  APETROAE - 
ANOTIMPUL  MIRACULOASELOR COMBUSTII                                                                       

https://1.bp.blogspot.com/-bsXMfj6zAfs/Tu4yZp_GY4I/AAAAAAAAAV4/XjG-RkMprp8/s320/Copie+a+DSC02538.JPG

AMOR  ALUV

Din ne-nceput dezlegi mistere,
prin crini o viaţă-n lacrimi curgi,
smulgi florii albe  alchimia
cu mâna pe clavir și-o mângâi,
cerşind  nemărginirii firii!

La prevestiri, un scos din sine
te  plimbi pe-alei în şerpuiri
şi-i  dăruieşti irişi, cu-vinte
din ne-nceput, balsam de crini,
eşti paznic vieţii dure, înger…

Te dăruieşti simţ şi-n  culori
de astre: un buchet  de  roze-
un cer  citrin de trandafiri-
carnalic nimb pe  fruntea  ninsă -
eşti  muzei restul din destin …

Crezi în  regină şi- o-ntreţii
cântându-i sonul despărţirii…
revii  în zbor  din adâncimi,
cu valul mării să te-ngâni…
eşti plin de rost  şi-mpătimiri…

Legile-ţi faci, le  treci prin  tine:
trecut , prezent  şi ne-nceput…
te porţi hedonic, iar reginei,
să o distrezi, cânţi de nebun,
i –oferi  plăcerile –mprejur…!

Orfeu  al razei, zbori în cântec
cu harul  ce i-l sorbi  luminii…
Eşti tu, cum ea, vânt de-nflorire 
şi-un  duh  de umbre-n  răscoliri -

aluv pe  hăul  porfiriu…!

Literatura: Încercări; G.A.S.

TEMPLE ÎN FLĂCĂRI

ÎNCERCĂRI
Gheorghe Apetroae, Sibiu

De-ți încolţesc din cer priviri
ce-n vraja lor uşor te prind
și-n munți-i albi cărări colinzi
de flăcări cu simţiri rebele
îi cânți într-un sobor de stele
luminii din zăpezi târzii…

Dar poţi tu să ucizi o  rază..,
s- alungi din rugul celestin
argintul ametist al stâncii-
balsamul crinului din vis
ca pe-un fluid pe-al clipei harpă
prelins pe-o stea în travertin?

-Nu ! prin vulcanicii ei nuri
pe - obârşii de - amintiri revii
și-ai chipul fraged, re-nflorit…
Te-adoră el, te vrea  levit
Slujbaşul lui cu rost divin:
să-l reînveţi în vers rostirea…!

să-ți cerți în slavă rătăcirea,
vorbindu-I lui de bine-n gând,
de năuciri cu zbor prin fire
de umbre semeni, despărțind,
pe crug te-nalți cu aripi rupte
din zori pe zări înzăpezit…

Pe lungi cătări  aprins, revii
şi-n triste contemplaţii zaci...
Tu-I înţelegi, la rând, ecoul
lui ieri, îi simți și-al morții ceas…
Acolo te desplâng , te iartă
întru neştire, enigmatic…!

Și lupţi în necăzut, te-așezi
la rugă-n vreri, preot în slujbă;
schimbi în lumină chipul ceții
… de pe alt cer…, de mult venit,
înncerci să-l crești într-o văiugă

cu rang regal pe cerul vieţii ...!

miercuri, 3 ianuarie 2018

Literatura: Demers faustic; G.A.S.

DEMERS FAUSTIC
Gheorghe Apetroae Sibiu

.. cu ochi de stelă în izvoare,
un meteor pe seri căzut
plin de mister și-mpătimiri,
veghezi oricare asfințit…!

ceri sacrul clipei efemere
s-o scapi de ce-i necunoscut…
scoți prin implozii viaţă, vremii
și grai iubirii, din absurd..!

te-acuzi și când te plimbi prin rai,
sorbind din pleoapa clipei mari
ambrozii, stâncii, de paradă,
tot începutul ei de slavă

slujești celui divin, bând vin -,
din mers repeţi cu El trecutul-
magistru, zămislit din El,
sapi în imens neînceputul...!

Te-alinţi fantomă care eşti
neîmplinită-n chip cu gândul,
de braţul lui când tu te prinzi,
din sânge să-ți resorbi pământul...

şi de aceea eşti doar chin,
cea care, neştiind ce eşti,
din flăcări, ca să te sfinţeşti
împarţi infernul la… poeți..!

și cânţi cu îngeri printre roze,
acolo sus când rătăceşti
prin suflete, ca să trăiești
cu-n visitor… Necunoscutul…!

- Dar, tu ce faci?.. prezent și singur
de toarta cerului desprins,
bolnav, în rugăciuni aprins
joci clipele cu Ne-nceputul…!

și cazi letargic într-o slovă
dintr-un magnetic necuvânt,
sporind simţirile în linişti,
sorbind din sânii lor alt gând…

te tot întreci cu- al clipei vis,
tot alte flăcări  să-i aprinzi,
și-arzi în iubiri și în şoptiri
netimpul dragostei de îngeri...

agonic, cânţi psalmul din zori
seminţei cerului din fire –
nou legământ îi ceri şi-n rod
porți rol de sfânt al re-nfloririi…!



marți, 2 ianuarie 2018

Restituiri: Literatura eseistică, Alexandru Brad,"acasă", Gheorghe Apetroae, Sibiu

Restituiri: Literatura eseistică, Alexandru Brad,"acasă", Gheorghe Apetroae, Sibiu


VALORI ALE ESEISTICII CONTEMPORANE       III



http://3.bp.blogspot.com/-oDqno8ItEzg/T2e9Ai_aZMI/AAAAAAAAA3w/WLG1q1OslT0/s320/DSC03611.JPG



Alexandru Brad, „acasă”

    Dacă scriitorii Grigore Vieru şi Leonida Lari aveau să treacă în Edenul  cerului lazur, lăsându-şi rămăşiţele în țărâna sfântă a Basarabiei româneşti, mereu cu gândul la o reîntregire a României cu Câmpiile Elizee ale Basarabiei, atunci vă spun că nu am găsit un scriitor român contemporan mai român decât, poate, Adrian Păunescu, Corneliu Vadim Tudor, Ioan Alexandru sau Radu Selejan, apărut în literatura noastră după 1959, anul în care am început să scriu şi să mă intereseze acest domeniu, care să tânjească atât de mult după locul natal şi să iubească cu atâta înflăcărare satul românesc, să-l proslăvească cu responsabilitate şi simţ etico-civilizator, aşa cum este poetul Alexandru Brad. Dar cine e Alexandru Brad? S-a  născut la 27 0ctombrie 1938, al cincilea din cei nouă copii ai Corneliei(n.Barna) şi Traian Brad din Pănade, satul lui Timotei Cipariu, judeţul Alba, fratele poetului şi omului politic, Ion Brad.
       De  ce  vorbesc  de Alexandru Brad şi ce m-a îndeamnat să-l abordez ? Pentru că era prin anul 1983. Activam ca inginer şef la una dintre cele mai mari entry- price agricole din judeţul Sibiu, la Ocna Sibiului. Era atunci când activitatea cotidiană, diversitatea lucrărilor şi acţiunilor într-
un  asemanea  domeniu îţi solicitau, desigur, la maxim toate puterile şi toată voinţa şi îţi ocupau tot timpul şi nu ştiai decât să vorbeşti cu pământul acela şi să-l îngrijeşti ca pe propriul copil…! Dar s-a întâmplat ceva...!  Era la o oră de dimineaţă însorită de primăvară - văratică, când spre mine se îndrepta dezinvoltă, parcă rupând rândurile spre o revendicare, credeam  profesională, inginera B.G., fluturând în mână o revistă ca pe un stindard, după o cucerire războinică… - Te rog citeşte G.A. această revistă…!  Era revista Flacăra redactată de A. Păunescu!.. Preocupările şi tensiunile producţiei mă făceau să uit cu totul de literatură, nu-mi lăsau un răgaz... Văzându-mă  atât de încurcat, cu frica de a nu-i  aborda revista, mi-a deschis-o ea la o pagină în care am putut observa, de la distanţă, un titlu scris cu majuscule: „RECVIEM, pentru bunicii mei”. M-a cucerit această sintagmă. Revista cu pricina nu mi-ar fi trezit un interes şi putea să-mi rămână necitită, dacă doamna inginer n-ar fi fost insistentă.  B.G., subalterna mea în funcție înregistrase o primă victorie!. Era poemul lui Alexandru Brad, publicat de Adrian Păunescu în acel număr din Flacăra. Titlul era reflexiv, provocator şi mă interesa acum…! I-am luat nerăbdător revista din mână şi am început  lectura poemului cu glas tare, cu tot mai multă înflăcărare, din care parafrazez:  ” E în Ardeal un sat cu pomi bătrâni,/ în care-s trezi ai mei, ca o pădure,/ rărită an de an în legea ei,/ de aprigă nemernica secure,// La el mă-ntorc , atât cât îmi stă în putere /  cu aceeaşi caldă bucurie,/ ca la un ţărm în care bate unda/ de sânge bătrânesc şi apă vie./.../”. Citeam un poem care era revendicativ în plin comunism, articulat, fascinant..! B.G. realizase o a doua victorie asupra condiţiei mele de atunci...! Reflectam îndelung, pe măsură ce citeam poemul, la curajul lui Alexandru Brad. Făceam pauze de respiro, după tumultul unor versuri, cum ar fi: „ Frâng pâinea. nu –i acea  pe care-o ştiu,/ deşi era mai rară ca acum/ Şi nu e albă, nici crescută nu-i,/ cum o creştea cuptorul ars de muma,/”!.., sau exclamam la versurile în care se arătau inechităţile socialului rural de atunci: „ Noi, dragul nostru facem ce putem/ pe aici pe lângă casă, ca bătrânii,/ noroc cu voi, că după cei de aici / ne-ar da ca mâine se ne mânce câinii/.”, sau cântam dizarmonic la versurile: „Şi stiu că-s drepte rosturile ţării,/ că-n fruntea ei avem un om de soi,/ tot din ţărani crescut, că aşa-s ţăranii,/ au lemnul sănătos pentru altoi./”,  apoi mă legănam de pe un picior pe altul cu un ritus de revoltă, la versurile: „ Dar iar mă-ntreb şi zic /de ce dreptatea-i pusă la mijloc,/ de ce la noi mai sunt boieri/ care trăiesc după săraci,/ De ce anapoda  se dă pământul,/ pe braţ de muncă, tânăr sau bătrân,/ Unii cosesc pe deal, alţii pe luncă,/ unii adună spini şi alţii fân/ „, apoi  îmi accentuam revolta, la versurile: „ Hotarul nostru pacă e bătut de gheaţă,/din an în an tot mai blestem,/ se ară cu tractoarele pe fugă, mai rău de cât aram cu plug de lemn,/”, sau îmi schimbam paloarea feţii spre un regret patern şi compasiune, la versurile: „ La grădină suntem noi bătrânii,/ că tot avem mijlocu-n covoiat/”....Toate aceste schimbări de nimică cu accente şi reacţii psihologice de paroxism, de înverşunare, îmi erau observate de cei care erau la acea oră în preajma mea şi care, de la acea dată, şi-au dat seama că au de a face, nu cu un om rece, aşa cum păream de ani de zile de activitate comună în fața lor, ci cu o persoană sentimentală, simțitoare, cu principii umane…  Un moment memorabil pentru un poem  la fel de memorabil..!  Am apreciat public curajul înflăcăratului Adrian Păunescu, de a publica în revistă un asemenea poem. Pentru că în acea perioadă cine avea curajul să pună în evidenţă racilele sociale, nu puţine, atunci, pentru că orice mijloc de exprimare ar fi folosit, nu avea decât un sfârşit dramatic… I-am considerat, aşadar, şi lui Păunescu gestul sacrificial, deşi nu-i prea suportam acestuia versul prea clasic și "urletele" de înflăcărare, amplificate de microfoane în spectacolele Flacărei, decibelii care mă deranjau şi îmi oboseau auzul, cu toate că îi apreciam lirismul poetic şi pe el, ca poet… L-am apreciat pe Alexandru Brad, poetul care îmi devenise prieten în ani, pentru curaj , dar şi pentru că acesta reuşea să sublimeze într-un singur poem toată condiţia satului românesc de la acea vreme, decelându-i şi radiografiindu-i structura elementelor etico - morale şi politice pe componente, pentru a evidenţia faptele reprobabile şi grava diluare a principiilor morale, valorile intrinseci ale toposului rural românesc, liantul naţiunii române de veacuri...! Erau versurile unui scriitor pe care, să mă ierte acum pentru preceptul meu de atunci, îl consideram minor, eu fiind un emfatic  la  gândul că la vremea când eram licean şi în primii ani de facultate  scriam în vogă poezie, cu mult succes, iar acum domeniile  literare pe care le abandonasem încă din primii ani de facultate, nu însă fără regret, mi se păreau desuete şi mult prea neimportante.
            Era, atunci,  cu puţin timp înainte de a lua contactul cu marele scriitor  Mircea Ivănescu, cel care avea să mă determine, prin obligarea de a scrie excesiv de mult şi de a-i prezenta săptămânal scrierile în reluarea  activităţii  literare...  S-ar putea ca momentul Alexandru Brad să-mi fi declanşat acea stare anamnezică, care să-mi reamintească şi de un alt fel de a fi, de un trecut al meu şi să mă determine  să reiau activitatea literar- filosofică în care mă consideram un templier redutabil, cu toate că o abandonasem de mai mulţi ani, şi pe care nu ştiam decât să o  banalizez, acum, fără a mă exterioriza... Dar, cred că Alexandru Brad prin poemul său mă mobilizase, iar acum, când l-am cunoscut în Bucureşti la Societatea Inginerilor Agronomi  şi în urma publicării articolelor mele tehnice, de cercetare ştiinţifică şi politice, cu zecile în revista „Agricultura României”, pe care a  condus-o mai mulţi ani, devenisem  unul dintre prietenii lui. Aşa, stând lucrurile, m-am mobilizat pentru această intervenţie a mea, trebuie să ştie de acest lucru Alexandru Brad,  iar aceasta  o socot ca pe o datorie de conştiinţă  şi de gratitudine, o încercare de recuperare a unei literaturi flamante din noianul umbrelor culturnice..!
    Tot  ce pot azi să spun, este că tot  de atunci, îi port neîncetat în memorie poemul... Aproape zilnic îmi vin în memorie versurile ce exprimau adevăruri, acum istorice. Un poem şi social şi moralizator, dar şi patriotic şi destul de estetizat. Un poem  scris aunci când  nu  puteai vorbi  nici chiar de realitatea ţăranului îmbătrânit  şi de condiţia agriculturii... Dar el nu pregeta a le exprima cu mult aplomb în versuri, precum: „ .../ajuns în faţa casei buimăcit / cuvintele n - au braţe- a ne cuprinde/ şi moşul scoate un rachiu bătrân / şi buna împle masa cu merinde. /... După cum ştii, nu-ţi spun o veste nouă/ Sunt lucrurile tot mai rele-n sat/ Căci s-a ajuns ca-n ale brazdei/ Să fie rară mâna de bărbat / Mai sunt , ce-i drept, câţiva, puţini la număr,/Care, se zice, ne conduc pe toţi,/ Aceştea, să ne fie cu iertare, / Ne vâră mâna-n straiţă! Parcă-s hoţi!/"(am reprodus poemul din memorie).
  Pentru că totul trebuia să fie numai perfect. Consider acest  poem al lui Alexandru Brad,  un poem referenţial în reflectarea unei nestrămutate legături a românilor din Ardeal, cu glia, cu  locul natal. Am simţit aici legăturile  strânse cu toposul  locului natal şi preocupările nebănuite faţă de condiţia satului românesc a autorului. Mai târziu, din răsfoirea volumului său de versuri, intitulat „Carusel”, apărut la editura Eminescu, în anul 1979, am reţinut aceleaşi elemente topologice rurale româneşti, ce-i aureolează creaţia, din  poemul „Fântână”, în  versurile: ” Vă simt suflarea rece şi doar  sunt / Oglindă de-aşteptări ascunsă-n apă ,/Şi setea vă răstoarnă-n cerul meu, / Şi cerul se dilată să vă-ncapă/ ”, sau din  poemul   „Acasă”, în versurile:  „ Acasă - apă vie, cald cuvânt, / Acasă - locul sfânt / În care simt că sânt chiar când nu sânt /, iar din poemul „Inscripţie pe o potcoavă, închinat lui Fănuş Neagu, versurile: „  Mi-e dor de cai, de cai adevăraţi /Hrăniţi în vis cu foc, înaripaţi,/ Mi-e dor de-o sanie şi de un ham / .../ Mi-e dor de cai ca de copilărie /.../”.I-am simţit atunci legătura monolitică şi perenă inexpugnabilă cu spaţiul existenţial românesc transilvan .  Acest lucru explicitează legătura magnetică  funciară a românilor transilvăneni de locurile  genezice, de legăturile cu ele, de jertfile lor pentru glie, ce sunt genomic  ancestrale, şi nu pot fi nici azi și nici când  rupte.  Alexandru Brad e un legat redutabil de ele și se constituie în exponentul grijii pentru menţinerea acestor legături cu conotații simbolice, ancestrale.  Se va exprima poetul, în acest sens, în  poemul: ” Numele meu în tăcere”,  în versurile: /...câte spice de grâu copt în mirişte/ şi câtă nesfârşire în cărare / câtă alergare în această odihnă/..../ atâta sudoare, înclinându-ne frunţile / atâta risipire de tinereţe/”, cât  şi  în poemul „ Roşu de inimă”, în versurile:  ”... e veghe starea ta primară/ Ca primăvara să dea-n vară, / Părinţii stinşi să ardă- n fii / Cât mai albastru, cât mai vii././..../”. Foarte frumoase  şi  din mult  adânc  spuse !
 Am trăit cu Alexandru Brad acea nerăbdare a copilului plecat în oriunde , de a se întoarce mereu pentru a  călca  în locurile de joacă cu copiii satului şi  pe locurile muncite alături de părinţii şi fraţii săi, pe propriul  ogor, în trecut, mijlocul unic de subzistenţă al majorităţii românilor. Se trudea în „loc” cu râvnă, cu sudoare şi cu bucuria de a avea prin munca ţarinei, cele trebuitoare. Născut, nu departe de Blaj, am simţit  în aceste versuri influenţa pe care a avut-o asupra sa spiritul naţional cultural latin al Blajului. Am reţinut grija de a transmite continuitatea neamului şi a spiritului locului din toposul ardelean rural-agrar al Pănade-lui, urmaşilor poetului, în poemul „Rânduri pentru fiul meu”, în versurile: „ Ulciorul să nu-ţi sece niciodată- // Chiar marea de s-ar stinge vinovată,/ Să simţi pe limbă cum foşneşte grâul / Ca în năvodul lunii ramul, râul, / Să-ntorci în bine răul, cât de bine,/ Cinstit mai mult, de poţi, să fii ca mine,/ Să  legeni şi să arzi în vorbă dulce, / Să dai şi nume, să ciopleşti şi cruce,/.../...În toate risipit să te înduri./”… Se observă o grijă permanentă pentru perenitatea antropologică a ruralului!..   La acele locuri bătrâneşti, din Pănadele natal, se întorcea de la Bucuresti de mai multe ori pe an, Alexandru Brad cu bucuria, cu nerăbdarea  şi  cu memoria  bunicilor şi părinţilor. Se va confesa poetul în poemul „ Stea polară” , în versurile: „....Numai aici îmi pot uita vârsta, / Zidit în trupul tău veşnic, / Tânăr şi roditor / Pământ al nemuririi neamului meu …/” şi în acelaşi  poem, „Acasă”, în versurile:” Acasă - cât mai e câte-un părinte, / Acasă - şi de sunt numai morminte / Ne dau puteri aducerile-aminte;/ Aici, acasă-i şi balsam şi rug, / Un neam străvechi încovoiat pe plug / Din care nici în moarte n-o să fug…/. E o contopire genetică panteistică și sacră a teluricului cu spiritul oricărei entităţi umane, iar câmpul existenţial al poetului îl gravitează mereu spre referenţialele genezice.
     E îngrijorător  pentru poet că la aceleaşi locuri se întoarce şi astăzi, acasă, tot mai în vârstă, fiind, Alexandru Brad, la pietrele de hotar ale neamului. Şi astăzi se întoarce poetul, gârbovit de ani şi de frumoasele amintiri ale locului natal, şi tot atât de nemulţumit, ca şi atunci când îşi scria poemul ” Recviem pentru bunicii mei” , şi la acea vreme prea necăjit şi prea tulburat  de sălbăticiile locurilor de atunci, ca şi de acum,” locuri” rămase nelucrate, ţelini grase și sfinte, dar neroditoare.
       Îl ştiu pe Alexandru Brad că suferă ca un Sisif de lucrurile nefăcute bine.. I-am  simţit durerile  şi i le  ştiu  din bucuria cu care îmi publica articolele mele, nu mai puţin caustice şi mai adevărate, privind condiţia agriculturii şi a satului românesc  de după revoluţie în interesanta revistă  „Agricultura României, pe care a condus-o mai mulţi ani, ca director .
    Nu-l bucură nici condiţia satului românesc de astăzi şi de aceea îşi dă poetul militant  tot obolul  vieţii rămase pentru îndreptarea racilelor şi pentru reînflorirea satului românesc, ca o datorie sfântă şi pe viaţă ce o are  la  părinţii,  bunicii şi strămoşii săi, cu gândul la o întoarcere lăuntrică, „Acasă”…  Pentru că se exprima poetul în poemul său ”S-ar putea”, în versurile: „ ...trupul meu peste clipă să-ţi rămână de veghe / s-ar putea să mă chemi când e ceasul mai drept / când la vremea poruncii nu mai fivom pereche / când din ora aceea ar mai fi de trecut / ca o apă stătută  doar  un pas, o părere / s-ar putea ca bezmetic, muribundul minut /  să m-abată la ţărmul înnecat de durere... /! 
  L-am considerat şi  îl găsesc şi acum  pe  Alexandru Brad  un  neobosit activist al presei vremii şi al culturii române, aşa cum  îl observase şi-l preţuise  public, atunci,  Adrian Păunescu, chiar şi cu puţin timp înainte de plecarea în eternitate, referindu-se la acel strălucit  poet de suflet al neamului și al său, care i-a fost nu altul decât Alexandru Brad.  Il va preţui pe poetul „ Recviemului pentru bunici” şi Ion Gheorghe, care în postfaţa la   volumul  „Carusel” exclamă:  „- Iată-l pe Alexandru Brad, cel până peste cap implantat în solul bătăliilor realităţii, scuturându-se, atât cât trebuie, de toate ţărânile. El vine în poezie dintre ziariştii de linia întâia ai presei... fierbinţi..., din zmulgerea lui din teren şi faptul diurn  a rezultat bărbăţia filosofică  a cântecului din cartea (sa) de poeme ce a păstrat numai Fiorul celor la care a fost martor pe viaţă.  Adică Esenţa... ceva de totdeauna pentru totdeauna. Adică Poezia...” . O radiografie a socialului şi soluţia îndreptării  le expune poetul Alexandru Brad în poemul ” Lemnul de umilinţă”, în versurile: „Niciodată / Furtunile / Nu-şi asmut dulăii / La umbrele tufelor,/La poalele codrului./ Ele cu munţii, se-ncaeră / ,Cu fruntea pădurii - / Să calce, / Să îngenuncheze./ Securea caută / Copacii rămaşi./..../”.  Am citit , nu de mult timp, articolul  lui Alexandru Dumitru în periodicul PORT@LEU, pentru ca să aflu de pledoaria culturală a lui Alexandru Brad pentru   întoarcerea prin literaturaă la unitatea naţională, să aflu că  <<“Presa culturală românească (se îmbogăţise, încă din anul 2009) cu un nou titlu, foarte preţios. Este vorba despre … serioasa publicaţie ” Acasă”, (acest titlu va spune mult) periodic …editat de Fundaţia Naţională “ Satul românesc”, condusă de cine altul decât  de poetul Alexandru Brad…O publicaţie aparte, solemnă, înfăptuită cu devotament şi dăruire de un colegiu editorial…de elită, care îi reuneşte pe Eugen Simion, Viorel Mărginean, Horea Bădescu, Ion Brad, Lucia Mureşan, Ştefan Dincă, George Filiti, Răzvan Voncu, Petru Poantă, Ioan Sălcudean, Mircea Popa, Petru Sechel…Mircea Tomuş…  O publicaţie globală a spiritualităţii naţionale, reunind în paginile sale acea intelectualitate contemporană verticală, durabilă, fidelă unui românism echilibrat, dar esenţial şi … unui consevatorism la fel de echilibrat şi esenţial…  Se spune, în continuare în acest articol, de faptul că în numerele publicaţiei “Acasă” au fost și sunt implicaţi cu scrieri literare de factură spiritual naţională: Cristina Crăciun, Ioan Opriş, Petre Pandrea, Ioan Buzaşi, Nichita Stănescu, Dan Hăulică, Ion Brad, Răzvan Teodoresco, Dumitru Popescu, Maria Corduneanu, Răzvan Voncu, Fănuş Neagu.  De asemenea, sunt omagiaţi la aniversar, “în semn de apreciere şi deosebit respect … reperele verosimile (naţionale)….: Ioanichie Olteanu, Ion Lăncrăjan, Ion Rahoveanu, Toma George , Maiorescu, Miron Scorobete, Augustin Buzura, Nicolae Dragoş… De ce “Acasă”?. Pentru că Alexandru Brad, în toată viaţa lui, indiferent unde a umblat, a fost  în totul, în spaţiu şi în timp, în tumultul efervescenţei sale  spirituale, numai şi numai acasă…!
Pentru că se exprima poetul în poemul ” Numele meu în tăcere”, în versurile: câtă  linişte în această nelinişte/ câtă  neîmpăcare în această  împăcare / câte spice de grâu copt în mirişte/ şi câtă nesfârşire în cărare / câtă alergare în această odihnă / câtă supunere în această tristeţe- / atâta sudoare, înclinându-ne frunţile / atâta risipire de tinereţe / câtă nelinişte în această  neodihnă  / câtă sfiaslă în această durere…!
     Premoniţia unor timpuri de bine, într-o nelinistită  aşteptare şi de încredere într-un anotimp nou, al seninului primăverii pământului o relevă  futuristul Alexandru Brad, atât în poemul comentat, intitulat ” Recviem pentru bunicii mei”, în versurile finale: „Mă-ncred în anotimpul nou în care / Pământul va miroase-sărbătoare”, dar şi în poemul „ Semnul care rămâne, în versurile: „.../ Să aşezăm în pământul poemelor noastre / Sămânţa curată, iertată de lacrimi, / De nedreptatea făcută părinţilor noştri, / Să rămânem cu fruntea sus / În febra mistuitoare a revoluţiei / Până la ultimul, inegalabilul / Şi adâncul răsuflet / Al trecerii noastre în lumina / Care macină la rădăcina nopţii./”, sau în poemul „Inscripţie pe o coloană, în versurile „.../ În tot ce valul veşnic spală / În tot ce timpul creşte-n noi / Nu-s numai fructe de-ndoială / Ci şi nădejdea-n calde ploi/.”
      Îl felicit pentru trecutul său literar curajos, pentru totul pe prietenul meu Alexandru Brad şi îi mulţumesc, în primul rând, pentru tenacitatea abordării socialului românesc prin mijloace culturale, mult necesare  şi la această vreme, pentru acţiunile  sinergice prin fundaţii şi publicaţii ca prim autor, de inducere a  preceptelor etico-politice morale în ruralul românesc, în perspectiva reconstrucţiei sale aletheice şi sincategorematice durabile.

 15.09. 2009, Gheorghe Apetroae- Sibiu

 

luni, 1 ianuarie 2018

Literatura: Cloșarul, Gelu Vlașin; Comentariu eseu -G.A.S.

GELU VLAŞIN ŞI ROMANUL FACEBOOKIST  „ CLOŞARUL”




Comentariu – eseu,  Gheorghe Apetroae, Sibiu.

        Romanul  facebookist scris de Gelu Vlaşin, intitulat „ Cloşarul”,  cu cele  două  prime capitole : “ Piatra din lună” şi “Dumnezeul”, se constituie ca un roman psiho - moral şi social, având ca obiect remediile sociale necesare readucerii din periferiile socialului în câmpul său axial valoric a  drepturilor artistice şi sociale ale intelectualului român, cu scopul restituirii depline a acestora la cei în dreptul lor intelectual natural.
     Pe tot parcursul narativ se observă dorinţa arzândă a personajului central, intelectualul român autentic,  de asigurare a prezenţei sale cuvenite în agora literaturii naţionale, de împlinire  a misiunii sale intelectuale complexe în mediul cultural şi material- social românesc şi nu, spre exemplu, cel de câine dianic “cloşar” al caldarâmelor pariziene, steaua Prokion din constelaţia Canis minor, cea care abandonând ființa și starea de android  „era acum patrupedul închis în cușca neputinței” constelare…  El, intelectualul roman de atunci și de acum era și este, reluând comparația, subjugatul unui infern controlat de cea pe care o credea zeița luminii, a iubirii, ajunsă acum ”Afrodita dominând ulița satului” din constelarul efemeridic românesc.. Dar acest ideal astral al intelectualului român autentic, devenit artistul “cloşar dianic” al  occidentului, de ce nu poate fi realizat în toposul cultural şi existenţial românesc, locul meritat cu prisosinţă acestuia?
   Pentru că poziţia sa intelectuală îi este  uzurpată  frontal de entivii acestor medii culturale, mulţi dintre ei cu structuri intelectuale grosiere şi  cu elaborări fetide, dar cu fundaţiile politice  şi mercantile adânci în solul culturii române,  releveul lor dezinvolt şi denigrator, cuprinzător  al înaltimilor valorice, constituie în faţa intelectualului autentic român, un zid inexpugnabil...
         În condiţiile culturale şi sociale relevate, și intelectualul român autentic, asemanea multor categorii sociale, este  nevoit a se dezrădăcina, apelând la Occident, la  ţari ale făgăduinţelor, la căutarea fericirii şi împlinirilor sale în altă parte, drumul fiindu-i deschis de mirajul Occidentului, pe care, apucându-l, idealul său aparent asimptot -hiperbolic  nu poate fi văzut  decât „fata morgana” a  unui donquijotism teatral .
        O plecare definitivă din cadrul existenţial intelectual românesc, din mediul ingenuu  ajuns la stara singularităţii sensibile în  evidenta căutare de sustentare a eului: „Eul din sine a plecat pe un drum fără de întoarcere”,  atunci când autorul , artizan al cuvintelor ajuns în alte spaţii intelectuale, nu va reuşi să ocupe decât  spaţiile sinuziale ale societăţilor de alienare a condiţiei sale genetice,  în spaţiile de jos ale toposurilor  culturale occidentale  pe care avea să le investigheze  el, cu chipul  de “cloşar dianic ”, pe aceste medii cu variabilitate valorică minoră în topologia culturală occidentală. 
         Acesta va reuşi să intuiască  cu greu fiinţarea  în raţionalitatea cunoaşterii spaţiilor înalt cognoscibile şi fiinţiale ontice şi să sustenteze cu gravitate spatial-temporală  în momentul eliberării polare din crisalida nihilismului heideggerian inerțial, din neantul din care evadase  numai pentru idealul fiinţării într-o  lume a transcendenţei, intelectivă, dyanică şi  moral exponenţială…  Când “ statueta s-a aruncat cu trup și suflet în hăurile nimicitoare ale dorinței de premărire”, chiar şi statueta erotică - selenică cu trăsături feminine constelare, admirată și purtată de acesta, nu  putea reflecta decât starea inerţială a mediului cultural românesc la momentul  desprinderii sale de cadrul proustian mobilat cu numeroase scene şi trăiri panteiste, de spaţiile în care poposise fericit cu copilăria şi cu adolescenţa sa, profesorul, un “cloşar dianic”, pe care îl imaginez a fi însăși autorul romanului, mereu în braţe cu statueta sa, cu steaua sa strălucitoare cu care se contopise în zbor, un ”cloșar” parizian… Este momentul  când  intellectualul începe să – și nege condiția  minoră, să fie cuprins de acel intuiţionism bergsonian și blagian,  începe să-și conştientizeze existenţa sa valorică culturală şi socială, lavelliană, într-o iluminare ancestrală, substanţială aristotelic  şi ideatic- creatoare, platoniană, în fond ajunsă în alambicul principiipiilor cunoasterii ontologice. Asistăm la o conştientizare sentenţială celestă transcensă cu noile energii din panteism în fiinţa dyanică a absolutului apollinic „ Mâinile pipăiau scoarța copacului (zeu), acolo unde atârnase altădată întreaga magie a prăbușirii.... Atingerile acelea mistice îi provocau senzații de neînchipuit. Trupul copacului se deschidea ca o ușă spre cer cu zumzet de insecte orchestrând muzici ale astrelor, numai de el auzite. Era stăpânul absolut al scoarței copacului, al dimensiunii ancestrale, al macrocosmosului din microcosmos, al eului rătăcitor”, şi din acest loc, de  acolo unde agregat cu acesta „ Ajungea la Piatra din Lună, pe vârfuri, acolo unde numai cunoscătorii puteau să poposească în drumul lor spre absolut” ...  Starea sa devine complexă prin reflexii anamnetice, de conştientizare a fiinţării prin reamintire, deloc uşoară şi o realizează numai „Când lumina se îndrepta către cealaltă parte de lume, (când ) începea marea aventură”, numai atunci când el începe să fie  pătruns adânc, în verticalitatea luminii cunoaşterii de propria lumină....
        Aventura eului său începe numai atunci când  realizează  o conştientizare freudiană, a desprinderii metafizice de spaţiile ancestrale , când conştientizeză raţionalitatea  printr-o raţionalitate kantiană, că acesta poate fi eliberat  de  „ suferințele după o iubire absurd”. Este aceasta iubirea pentru obiectul care l-a trădat „   prin abandon  , realizând, astfel,  enunţuri verosimile ale fiinţării cu referenţial la asimtotica fenomenologicului husserlian, a sensibilităţii şi sensurilor existenţiale în statueta sa care îşi dorea preamărirea în contopirea cu aceasta, dar nu şi schimbarea... Şi aceasta, prin renunţarea conştientă la trăirea afrodiziacă „ fosta lui mare iubire, Statueta” aceasta, constituind simbolul cadrului artistic- cultural  inertial românesc, putând astfel  accepta trădarea şi învinge suferinţa  prin revigorarea  trăirilor incandescente în monumentul- statuiei dyonosiace,  pentru a transcende, apoi, cu uşurinţă,  în imperiul sacru cultural, cel al Occidentului.... Cum? .. Prin dedublarea sinelui, reluând scena trunchiului copacului  valeryan dar şi reflexiile de dedublare în mediile citadine „Când a deschis ușa cafenelei și a urcat scările parcă avea o presimțire sumbră. Deși nu el mergea ci pașii lui îl purtau într-un sens numai de ei știut.”... Este evidentă, în acelaş timp, condiţia intelectualului cu  o ideatică dusă într-un orizont erotic heraclitică, vulcanică  iniţial, statueta „piatra din lună” cu reflexii de cristale, flamând în universalitate...
      Se observă că personajul este  abuzat de o situare a sa impusă şi minerală în combustiile proprii spirituale, este  supus la dedublarea ontonomă şi noetică în universalitate şi în afara universalităţii româneşti, situaţie care îi impune resemnarea şi acomodarea, preferând, astfel, mai bine fiinţarea simptomatică aparent statică în  „Statueta de pe ulița satului ”, „Cloşarul” de mai târziu în nebănuita relaxare  ” …   Își căuta un loc aletheic. Își căuta locul în care putea să-și bea liniștit ceaiul. Locul relaxării.”...
        Da!... Asistăm acum la  un simulacru de existenţialitate, la “Cloşarul dianic” de azi,  fostul profesor, resemnat acum, adică acceptând  şi o condiţie statică “ piatra din lună”, statueta sa determinată de o caracteristică proprie, omniscientă în fondul său intelectiv, ceea ce îi conferă reputaţia şi independenţa: “Omul, alt om și monumentul iubit. Și ceea ce era și mai cumplit: niciun vânt nu se încumeta să îl împrăștie de acolo, să îl azvârle în cele patru zări. Cenușă nemiscată. La “ Diana” piatra din lună vorbea o limbă neînțeleasă”..  Interesantă această reflexie hiperbolică  asupra condiţiei intelectualului român autentic cu o viziune platonică, în fond axiologic-lavelliană, prezenţa sa în cadre principiale de reţinere şi de rezistenţă la influenţele statuetei cu reflexii cosmopolite antinaţionale, dar obiectivate de chemările istorice româneşti, ritualizate conservativ acuzator şi ingenuu:  “ Rostea cu voce tare cuvinte pe care numai scoarța copacului le înțelegea. Era forma nedeslușită a unui ritual antic. Modul prin care abandona formele fără fond în căutarea absolutului...  Trupul copacului devenea trupul său și din el plecau într-o călătorie nemaipomenită perechi de îndrăgostiți îmbărățișati într-o lumină eternă”...   Iată un început tensiv - febril- nerăbdător şi o modalitate de transfer  a intelectualului din mediul artistic şi cultural istoric naţional, din păcate puţin agreat de  statueta care nu-l înţelegea, din dorința de a nu se despărţi de mediul românesc, de acelaş mediu care grăbea şi dezrădăcinarea intelectualului autentic  şi plecarea sa din mediile genetice ancestral- tradiţionale, într-un alt  mediu, chiar și în cel de cloşar al Occidentului, rezonând în noile medii cu fiinţa sa încărcată genetic de statornicia locului, de condiţia mineral a statuetei  cu secole de existenţă, rămasă cu memoria statică pentru “ Primele atingeri, primele sentimente îngropate în cenușa uitării, primele șoapte transformate în fluturi, primele îmbrățișări fără sfârșit. Era în al nouălea și ultim cer, era pradă poftei celuilalt “...
       Era o plecare cu  statueta şi în statueta sa” Piatra din Lună”, care nu-i înţelegea avatarul lingvistic şi care îşi dorea preamărirea numai acolo.  Cu  greu îşi accepta mişcarea din climaxul  nemoral- boreal, fie al Năsăudului românesc, din mediul său panteistic, visând o lume reificată, paradisiacă.   Visa şi dorea acelaşi mediu static, al statuiei dyanice, nu cel al intelectualului roman nevoit  a-şi  părăsi spaţiile sale istorice ancestrale ... Pentru aceasta, declamă personajul central al romanului:  -“ Secundele păreau milenii, clipele deveneau pietre de moară atârnate la gâtul clownului nedorit. Era pe coasta ungurului cu nume românesc alergând să îmbrățișeze Statueta nemișcată, era în prispa casei unde mulțimi de nevinovați, miniaturi arhaice, obiecte manufacturate, frați, surori, măcelăreau niște așteptări paternale cu iz de maltratare pentru care mai târziu chiar el avea să fie acuzat. Era scuza perfectă pentru deturnarea unei iluzii. Orb, orbecăind printre promisiunile unei dorințe „până când moartea ne va despărți”. Abandonat, abandonându-și trecutul și viitorul, trăind într-un prezent numai și numai al ei, al Statuetei nemișcate (dar) cu dorințe de preamărire.”...., “ Secole trăind în cea mai teribilă minciună a unei iubiri inexistente. Milenii rupte din existență doar pentru satisfacerea unor pofte nesătule și nesăbuite. Însă nu avea niciun fel de scuză. Nesăbuitul cel mai mare era chiar  el.”
   Proiecţia misterelor în lumină panteistică , chiar şi de un  cloşar, fostul profesor, acum  expozând doar pe caldarâmele din ” Esplanade de La Defense ”, prin cromatica luminii cu valenţe cuantice în proiectie social-culturală, reflectată  de acesta în operele sale, obligă şi fac posibilă configurarea realităţilor de simţire şi de fiinţare intelectivă în  formele universalității culturale, de atragere a atenţiei  asupra aportului intelectualului român , ieşirii sale în décor, chiar şi în mediile minore exnaţionale în care reuşeşte să se regenereze ideatic şi să creeze, asupra valorilor creaţiei umane, asupra condiţiei sale intelectuale:  “  Când simțea atingerea ca pe o vibrație de nedescris era deja în trupul copacului. Prin venele lui începeau venele copacului să circule. Prin frunzele lui epiderma sa se transforma în rouă. Prin seva lui neuronii săi se scăldau ca-ntr-un ocean sângeriu. Era acolo ca și cum rădăcinile lui ar fi crescut din trupul acestui arbore țâșnit din piatra aceia albă înfiptă pe vârful muntelui din timpuri imemoriale.” ...
        Urmele lăsate de dezrădăcinarea brutală a intelectualului român reiterează  tot atât de accentuat condiţia acestuia în alte habitaturi creatoare, chiar şi minore, fiind, obiectivând  Profesor şi Statuetă  în perspectiva  noilor cadre ale creaţiei sale şi cele existenţiale expuse de autor estetizate:   “ Piatra din Lună îi spuneau localnicii rătăciți secular. Prima dată Profesorul și Statueta au rămas înțepeniți la masa din colț. Nu se așteptau deloc la această apariție. Mâinile ei albe, marmoreice, altădată nemișcate începeau să tremure și ochii ei se dilatau precum un melc ieșit la vânătoare după prima ploaie de primăvară. Statueta nu mai părea lipsită de viață ca altădată. Părea straniu de vie. Fața Profesorului tumefiată alunecând prin ungherele unei încăperi devenite deja prea strâmtă. Niște urlete se alungeau peste mese și clienții pluteau pe deasupra întâmplării. Era prototipul din Țipătul lui Munch, era una dintre figurile emblematice pogorându-se din seria neagră a lui Goya. Prin el răbufneau toate suferințele omului decor.”....
       În capitolul 2  , intitulat  „ Dumnezeul”, autorul desconspiră în reveriile sale prezenţa intelectualului credincios, câinele credincios  al vânătorului dianic (Ursache) şi o  Diană credincioasă  idealurilor  acestuia, putându-şi imagina prezenţa perenă şi destinul alături de  Diana, credinciosul ei, iar ea, fiind cea care va folosi  arcul şi toate săgeţile întru apărarea acestuia. Statueta sa îi însoţea acum  destinul şi înălţimea  valorică  într-o altă lume, şi o va purta ca un miraculos dar al singurătăţii luminii sale selenice !...
        Este statueta care îi dă puterea învingerii străinătăţii, cea care îl însoţeşte în exilul său pe” cloşarul dianic” credincios omului şi îi asigură protecţia meritată acolo unde acesta: „Cu Diana și-a redescoperit apetitul înălțimilor, fascinația zborului...  Era darul său... Omul și câinele. Două ființe îngemănate colindând lumea singurătății. O singurătate în doi ca și cum nimic altceva nu ar mai fi existat în lume. Pășeau alături, hoinăreau prin pădure în drum spre locurile de taină  într-un decor aproape ireal...” iar „ Gândurile lor navigau libere depășind orice obstacol. Erau îngemănați prin iubire, prin starea de fapt, prin armonia trăirilor intense”...
       Plecarea în altă lume, în cea a luminii, acolo unde el se doreşte zeul acestei lumi apollinice, astrale,  libere şi  naturale , dar un credincios al locului şi al muritorilor, statueta sa care îi mobilează apoteotic  perimetrul existenţial, reflectându-i eudaristic în noul mediu existenţial lumina selenică, ideatică a  creaţiei sale...  Dar, spre deosebire de statueta sa dyanică  statică şi rece, autorul vede în cloşar , deşi un strămutat acum, o fiinţă afectivă iubitoare de spaţii ancestrale, dar și o rupere de acestea: ”  Clipocitul pârăului pierdut printre colțurile de stâncă, adierea domoală a vântului împleticindu-se cu frunzele de mesteacăn și carpen și fag și arțar. Aroma pământului reavăn colindat de viețuitoarele pe care le întâlnești la tot pasul.”...
    Imaginea  endemică  stigmatizată de spaţiile de adevărate libertăţi creatoare pentru intelectualul român  o construieşte cu migală  alături  de statuetă şi în statuetă, în altă lume,  vizând  universalitatea cunoaşterii şi cea ontogenetică:  ” Nu-și putea imagina bucurie mai mare decât această evadare din lume înspre altă lume, nu-și putea stăpâni dorința de-a se rupe de toată micimea unui spațiu iluzoriu pentru a trăi momentele unice ale existenței pure într-o libertate absolută.”, acolo unde îşi va petrece veşnicia, acolo unde „Ochii lui începeau să vadă fără să mai fie nevoie să privească, călătoriile lui deveneau din ce în ce mai aproape de absolut, mintea lui cuminte se transforma într-un univers contopindu-se cu linia orizontului”...
     Intrarea intelectualului român autentic exilat într-o nouă lume, prin  ieşirea din zona profanului şi transcenderea în orizontul sacrului , al universalului verticalizat în unicitate, o realizează printr-o atitudine patetică faţă de existenţa în alte spaţii existenţiale: „  Nu cerea nimănui nimic, doar timpului să nu treacă prea repede în acea zi miraculoasă în care natura devenea rotundă, cu tentația ei nemaipomenită, cu splendoarea năvălind prin toți porii transformând epiderma într-un teritoriu complex al senzațiilor nebănuite.”
     Această lume, colcăind în noroiul din subsolul toposurilor artistice şi culturale românești, unele evident nihiliste, înainte de a o părăsi el, și care îi devenine în prezența noului topos quadrată și utopică, mai întâi o radiografiază, o dezbate, îi identifică  sensurile, riscurile şi imploziile pentru a putea emite principii şi enunţuri dialectice asupra structurilor sistemice culturale occidentale,  care îi validează  fuga  în atemporalitatea altor spaţii şi locuri aleatorii:  „ Fugea de oamenii mici și nu privea înapoi cu mânie, știa că oamenii mici sunt neînsemnați, predestinați ratării, că au doar frustrarea neîmplinirii și că în fond vorbeau două limbi diferite : limba lui,  necuvântătoare și limba lor nimelungă, formată din silabe icnite și din săgeți șerpuitoare. Vânătoare de cuvânt. Vânătoare de vânt.”
    Asistăm la un ciclu existential meristemic al intelectualului român, cel al conştientizării condiţiei sale intelectuale, a conştiinţei oprimate şi interzise într-un mediu social rugos infectat de  supuneri  ideologice şi  obturat de decantările balastului mediocrităţii, un mediu  neecologic social şi cultural,  dar greu părăsit de acesta,  spre  a apuca spre tărâmul unei libertăţii  personale şi al cuvântului frumos rostit,  preluând dynamic , apoteotic , din unicitate,  sublima sa fiinţare , atunci când : ... din evadarea lui țâșneau neuroni veseli și nou-născuți precum pruncii iubitori de lumină, din evadarea lui gânduri neastâmpărate îl învăluiau cu aura lor delicată îndreptându-i pașii înspre locuri pe care nimeni niciodată nu le mai văzuse.
     Este o  devenire constientă a intelectualului, desprins de zodia ”Cloșarului” sub imperativul fericirii personale şi, de ce nu, sociale prin meditație și creaţie, impunea pozitivarea  fiinţării sale prin desfinirea cunoaşterii ontologice, cu efectul  conştientizării morale şi valorice în Nirvana, stingerii dogmelor  şi prejudecăţilor în actul libertăţii divine, dumnezee, capabil şi de o acţiune camusiană, de relaționare cu divinitatea  a intelectualului revoltei şi  al suferinţelor rostite de acesta, de dedublare în infinitatea spaţială a cunoasterii.... Soluţia era cea a dezrădăcinării spre o alienare în alte spaţii existenţiale chiar și profane, dar cu libertatea manifestă alături de statueta dianică a umbrelor şi luminii selene, declanşator şi catalizator al fiinţării sale în infinitatea mulţimii şi libertăţii  creaţiei divine!..
      Acestea le obţine, participând la spectacolul umbrelor : "Pe strada Edgar Quinet la numărul zece o mulțime dădea năvală să vadă spectacolul umbrelor. Oameni și chipuri, stări și ficțiune, aparențe la tot pasul. Nu-și imagina că va ajunge să trăiască momentul în care o să fie atât de aproape de infinit. Trupa de teatru ambulant vizita zona pentru prima dată. Veneau din depărtări și departarea își pusese amprenta peste cortegiul format din spectatori și decoruri absente. Dirijorul vocifera precum un leu domnitor tailandez într-o cușcă iluzorie în timp ce lumea își continua traseul existențial în acea rutină prea ușor acceptată și el știa prea bine de ce.  ... prima stare de prăbușire trăită în direct la înălțime, prima senzație de zbor descătușat”, de trecere în ascendență culturală și spirituală.
      Acum intelectualul „cloşarul dyanic”, cu valenţele sale existenţiale constelare va sfinţi un alt mediu cu harul artei sale , cu  ”   o muzică simfonică  în ritmuri de picături țîșnind în amfiteatrul artezian din Esplanade de La Defense”,  în sonanţele armonice angelice pentru vibraţii empatice şi cu potrivirea cromelor imaginilor ţâşnind din statueta sa, din  mediul narcisic al deveniririi apollinice, fiinţării sale panteistice în obiectele multe înşirate în noile  locuri şi spaţii   intelectiv-humeiene apollinice. ,  putând  deveni mâine, cu certitudinea  purei raţiuni „ Dumnezeul” propriu  şi cel al  mântuirii veşniciei...  Ne lasă  să înţelegem aceasta, atunci când acesta ne  spune că  „ Nimeni nu bănuia că printre nimicuri și banal un om sfințea locul, iradiind energia ca pe un scut incandescent... Era omul zile de mâine. Era ziua cea mai lungă. Era ziua în care timpul s-a oprit în loc iar locul s-a transformat în veșnicie. Veșnicia mântuirii. Când a simțit prima dată senzația zborului în prăbușire... O senzație ciudată de amețeală, apoi totul clătinându-se ca o muzică simfonică  în ritmuri de picături țîșnind în amfiteatrul artezian din Esplanade de La Defense „ .
    Romanul facebookist scris de Gelu Vlaşin, şi intitulat „ Cloşarul”,  cu cele  două  prime capitole : “ Piatra din lună” şi “Dumnezeul”,  relevă “ drumul spre absolut” al intelectualului autentic  „în căutarea lumii de dincolo de lume, în zona infinitului asumat ”, refuzând  prejudecăţile şi sintoamele acute ale conştiinţelor carieriste pământene şi obscure, false dar cu înflluenţe turbide în mediile  culturale, fie şi naţionale, părăsite!... Spune, în final „ Cloşerul dianic” personajul astral construit de Gelu Vlaşin, autorul acestui roman, creatorul statuiei luminii în lumina sa, apelând la vizionarism şi la iluminarea  apolinică şi morală din lăuntrul statuietei, al feminităţii dyanice, devenirea-i conştientă  prin eliberarea de neputinţă şi prin limpezirea fiinţării cu dragajul absolut al glodului mediilor telurice amorale, învesmântarea acesteia cu plăsmuirile sacre ale infinitului, divinului şi dumnezeului propriu relevat:  „ Să obercăim - spuneau gurile rele - să închidem ochii și gura, să fim o turmă ascultătoare. Dar Cloșarul continua să creadă în miracole și de pe înălțimile unde sălășluia  Piatra din Lună vorbea lumii întregi ca și cum ar fi fost el Profesorul, Profetul:gurile rele își vor închide clămpănitul atunci când tu vei fi conștientă Statuetă efemeră că iluminarea nu vine din întunericul muribund ci din propia ființă  iar cuvintele tale nu sunt cutiile închise ale pandorei ci forma de evadare, de eliberare.”..   Excepţională, această prezentare psiho morală complexă, personificată şi alegorică a condiţiilor şi stărilor turbide, de degradare a mediilor culturale şi   sociale românești, de explorare anatomică  şi de disecţie a realităţilor culturale realizate profesional de Gelu Vlașin prin prisma actului intelectual românesc în exercițiul cunoasterii acestora, odată cu relevarea  soluţiilor de eradicare şi de pozitivare valorică a socialului cultural românesc, atent configurate și relevate de autor , membru al U.S.R. și membru al Societății Scriitorilor din Spania, în cuprinsul acestui roman.   Felicitări şi multe aplauze! ... Gheorghe Apetroae, Sibiu