sâmbătă, 18 noiembrie 2017

Literatura, Universul...Gheorghe Apetroae

UNIVERSUL GEOGRAFIC, ECONOMIC ȘI SPIRITUAL AL MĂRGINIMII SIBIULUI
- Adunarea Generală a ASOCIAȚIUNII PENTRU LITERATURA ȘI CULTURA POPORULUI ROMÂN – ASTRA, Făgăraş, 8 septembrie, anul 2000.
Moderator al secțiunii de comunicări științifice: Acad. DUMITRU PROTASE, Academia Română - Universitatea din Cluj. Napoca
PRELEGERE ESEU SUSTINUTĂ DE DR. ING. PROF. GHEORGHE APETROAE în Secţiunea a V – a de comunicări din cadrul Manifestărilor stiințifice ale ASTREI.
DISTINSĂ AUDIENȚĂ, DRAGI MEMBRI AI ASTREI:
Îngăduiţi-mi dorinţa ca acest excurs în programul Adunării Generale să primească conotații cu caracter omagial... Să constituie unul din modulele simbol de afirmare a unităţii noastre naţionale în plan spiritual, prin cultură, în matricea istorică a Mărginimii Sibiului, unul din cele mai nobile și mai îndrăgite ţinuturi româneşti...!
- De ce ? Pentru că o cunoaştere a trecutului naţional şi o sacralizare binemeritată a unor astfel de locuri, prin cultul de univers matriceal geografic, economic şi spiritual, de această data ne solicită o descriere mai exaustivă a acestei fascinante zone sibiene, Mărginimea Sibiului, spre a putea conştientiza neclintirea a tot ce-i cu adevărat românesc în ecuaţia istorii naţionale, cu temporalităţile sale de glorie şi restrictive, în acest spaţiu referential dacic-românesc de bunăstare, de luptă şi de jertfe! Şi, toate acestea sunt așa rânduite, numai pentru conservarea istorică a poporului român, a acestui mare neam în toate fibrele sale, din sacralitatea spațiului său statuat la timpul lui cu răsfirate şi vânjoase rădăcini ancestrale! - De ce? Pentru ca neamul acesta să se statornicească în generaţiile de acum şi în cele care vor veni din urmă, și aici, în Mărginime, ca oriunde în Marea Românie. Pentru că generaţii de mărgineni din adâncimile vremii pleacă în timpuri de restrişte și se întorc în dor la obârșie, la locurile lor străbune. Unde? – În aceste sublime locuri hăruite de pronia cerească, locuri bine-cuvântate de Dumnezeu, întru slavă și românească trăire şi întru săvârşirea în credinţa strămoşească românească, în matricea constelară a Cibinului şi a Lotrului, a Secașului și a Hârtibaciului, până hăt, hăt, spre Târnave și spre Mureș, toate, ferestre deschise larg zenitului spiritului naţional, pe care l-a cultivat aici cu prisosinţă, de multe veacuri, Mărginimea Sibiului!
Dacă vrem să vorbim de Mărginimea Sibiului, trebuie să admitem ontologic conceptul spaţial uman de nemărginire, de loc şi de timp, de locuire la sălaşele perimontane şi montane ale munţilor Cibinului şi Lotrului, în frăţi LOR şi în fascinaţia priveliştilor din negurile şi din lumina vremilor.
Unde? – În împărăţia celor două masive muntoase: Cibinul şi Lotrul, în unirea veșnică a celor doi fraţi buni, fără ură, feţi frumoşi, travestiţi în zâne. Nori crisotili şi de travertin, învăluraţi în mariajul lor celest, trec turme de neguri axinii gonite de vremile nestătătoare pe deasupra pajiştilor alpestre, la întrecere cu puzderiile de turme de mioare ce urcă în fiecare an umanitatea, până la stâncile de micaşisturi în reflexii filigrane şi de paragnaise melanitice în străluciri agreste, mereu dezgolite de ploile nesfârşite şi de vijelia furtunilor.
Din împărăţia crestelor înalte, ei, aceşti doi mari munţi din constelaţia Carpaţilor sudici îşi vor slobozi sub ceţuri pantareice, pantoclastice patimi în susurul izvoarelor cristaline, spre a-şi potoli apoi chemările cu urlete frenetice la cascade, în pitorescul şi în liniştea policromă a poalelor lor îngemănate și dantelate. La al lor strigăt, auzit şi de munţii cei de peste Olt, ai Făgarașului, reverberează de multe veacuri spaţiile antropice ale Boiţei, Tălmaciului, Sadului, Sibiului, Răşinarilor, Gurii Râului, Orlatului, Săliştei, Poienei şi Jinei și se nasc în poalele lor sudice, noi şi noi răspunsuri fraterne… Pentru că aici ei, cu anii lor, şi-au brodat straie cuvântătoare din glasuri de izvoare, veşminte înroite cu stele, frumoasele sate mărginene din ţinutul Sibiului.
Trebuie, dar, ştiut că aceste locuiri îndumnezeite din poalele Lotrului şi Cibinului, pentru că de acestea e vorba, stau încremenite și îndesate, unele, sau dispersate, altele, până la umărul masivelor muntoase, locuite de oameni frumoși, vânjoşi, harnici şi dârji, aşezaţi anthropologic în aceste toposuri genomice naturale din cele mai vechi timpuri, de fapt, de la începutul ultimului postglaciar, cu o atestare de 10 – 11.000 de ani... Statorniciţi aici ca populaţii ariene, în locul populaţiilor eschimoşe aduse în glaciații din Cultura Renului, și nevoite a se retrage spre nord, odată cu retragerea calotei glaciare, de mai multe milenii. Populațiile nou venite şi-au consolidat aici identitatea, sorbind-o ca sevă din principiile și spiritul locului şi si-au cultivat-o în solul milenar ca să dăinuiască aici, precum munţii aceştea... De multe veacuri, populațiile din aceste sate s-au îndeletnicit şi continuă a se îndeletnici cu păstoritul și prelucrarea laptelui, a lânii şi pieilor, cu pomicultura, silvicultura, agricultura, olăritul şi comerţul ( Dumitru Moga, 1982).
Dar, ca să ne introducem în universul geographic, economic şi cultural - spiritual al Mărginimii Sibiului, trebuie să identificăm neapărat, în contextul tematic, două Universuri învecinate geographic, iar din punctul de vedere al antropgenezei, cu forţe economice şi cultural – spirituale în dimensiuni economice și culturale, aproximativ egale şi anume: Universul Lotrului - Tălmaciului şi Universul Cibinului - Săliştei, iar exponențialitatea lor o putem identifica în cele două mari localități: Tălmaciu şi Săliştea Sibiului, spații pe care trebuie să le recunoaştem centrele cosmicităţii economice şi spirituale ale Mărginimii Sibiului.
Aşadar, în Universul Lotrului putem descoperi constelaţia Tălmaciului, de fapt fostul scaun zis al Tălmaciului, cu aşezările Boiţa, Tălmăcel, Tălmaciu, Sadu, Râul Sadului, Cisnădie şi Cisnădioara, iar în Universul Săliştei, zis scaunul Săliştei, identificăm aşezările Răşinari, Poplaca, Gura Râului, Fântânele, Sibiel, Vale, Sălişte, Galeş, Tilişca, Rod, Poiana Sibiului şi Jina (Irimie şi colaboratorii,1985). După cum se ştie, toate aceste aşezări au intrat în secolele XIV – XVII în componenţa ducatului transilvănean al domnitorilor Ţării Româneşti, sub denumirea de Ducatul Amlaşului, cu administrare şi cetăţi românești proprii şi în similaritate organizatorică cu un alt ducat românesc din Ardeal, cel al Ţării Făgăraşului, de peste râul Olt. În contextul amintit, ridicarea unei biserici ortodoxe în Răşinari, la anul 1383, cu sprijinul lui Radu Basarab va fi dovada interesului purtat de către voievozii munteni pentru românitatea de pe ambele maluri ale Cibinului şi a prestigiului de care se bucurau conducătorii (cnezii) mărgineni în relaţiile lor cu domnitorii şi dregătorii Ţării Româneşti.
Sunt consfințite în documentele vremii preocupările şi raporturile bilaterale, de creare a unui climat favorabil dezvoltării în perspectivă a unor relaţii economice româneşti în toate spaţiile Sibiului şi ale Făgăraşului, una din condiţiile obiective, încă de atunci conștiientizate, pentru realizarea unităţii statale de mai târziu ( Nicolae Nistor şi Mihai Racoviţean, 1985; Dumitru Moga, 1982).
Călătorind, dar, în spaţiile geografice ale Mărginimii Sibiului prin cele două constelaţii natural de care am vorbit, într-un cadru cu priveliști paradisiace și cu multiple determinări antropologice, vom descoperi pe faldurile celor doi munţi pajişti înflorite şi versante împădurite ori curmături sculptate de vreme din zbuciumul apelor repezite acolo de culmi şi de creştete, vom descoperi, prin ei, cărări pitoreşti şi accesibile, care au înlesnit circulaţia şi umanizarea unui relief în contur climax, în trepte, de la poalele munţilor spre vârful acestora, cu statorniciri umane de secole materializate de multe generații ale acestor locuri în sălaşe, colibe şi mai nou, în cabane impunătoare şi aşezări turistice, presărate pe zare, pe trupurile acestor prielnici munţi… Pentru că netezimea culmilor, lipsa crestelor pronunţate şi a piscurilor stâncoase, prezenţa înşeuărilor largi şi lipsa pădurilor excesiv de întinse, lipsa abrupturilor de pe laturile lor nordice şi rotunjimea formelor orografice îi califică, deopotrivă, pe cei doi munţi, ca având un caracter de ospitalitate, pentru o dezvoltare a unei vieţi umane intens pastorale, caracteristica unui relief uşor ondulat într-un spaţiu diferenţial armonizat, de o intensă vitalitate, cu adevărat matricială, mioritică, aşa cum îl identifică , cu atributele sale ontologic – metafizice, Lucian Blaga, în subima sa Trilogie.
Mai mult, acest spaţiu montan , uşor accesibil, a favorizat instalarea pe bordura nordică a munţilor Cibin , la mare altitudine , mari aşezări umane. Este cazul satelor Poiana Sibiului şi Jina, două dintre cele mai înfloritoare sate din România şi nu numai, iar în partea sudică acestora, până sus, la 1500 m altitudine, este asezată puzderia de sălaşe şi colibe, de case şi grajduri, de târle şi chiar livezi de meri, până departe în munţi, în Crinț, în direcţia Cindrelului şi a Frumoasei. Nu mai vorbim de prezenţa în munţii mărgineni, la altitudini şi mai înalte, a multor obiective turistice, evidentă fiind Staţiunea turistică și climaterică Păltiniş, situată la altitudinea de 1478 m . Staţiunea Păltinis este una dintre cele mai vechi staţiuni de acest gen din ţară, singulară prin altitudinea la care este aşezată şi benficiază de prezenţa în apropierea ei a circurilor glaciare şi a iezerelor, formaţiuni geologice periglaciare şi glaciare unice, situate pe latura nordică a munţilor Cindrel, cât şi prezenţa unei flore şi faune, în tipologii de o mare diversitate, cu multe elemente endemice, perspectiva unui peisaj variat, prin configuraţia sa geografică, dar de o uşoară accesibilitate, caracterizată prin prezenţa mai multor trasee turistice, de o mare atractivitate.
Pe plaiurile Săliştei şi Jinei, pe lunga lor culme, la cumpăna ei, începând cu cele de la Guga Mare şi Guga Mică de pe teritoriul Jina, urcă de multe secole, pentru a o străbate lejer, unul dintre cele mai vechi şi mai lungi drumuri pastorale, de legătură cu Novacii şi cu alte aşezări de la poalele Carpaţilor sudici. Pajiştile întinse, însorite şi grase, drumurile accesibile şi roirile de construcţii din această zonă, ca şi din altele asemenea , identificate pe toată latura nordică a munţilor Lotrului şi Cibinului, împânnzite cu trupuri mari de păduri de brazi crează vara aici o impresie de activitate parcă mai bogată şi mai vie decât cea de la baza munţilor ( Lucian Badea şi col., 1985). Condiţiile naturale favorabile economiei pastorale, gradientic asemănătoare zonelor de la baza Alpilor elveţieni şi a Tirolului austriac, au permis popularea acestor doi munţi şi valorificarea lor economică, pastorală, silvică şi chiar agricolă, baza existenţei umane, aici de veacuri. Regretabil este faptul că astăzi, din cauza unor migraţii de populaţii din aceste locuri spre alte localităţi cu condiţii urbane mai favorabile şi spre alte activităţi profesionale, resursele naturale ale acestor munţi sunt tot mai puţin valorificate, cu impact negativ în realizarea veniturilor din creşterea animalelor şi agricole. Şi totuşi…, graţie dezvoltării altor ramuri economice în mărginime şi perimărginime, un mare aport îl are astăzi agroturismul, iar locuinţele şi aşezările mărginene din acești munți nu se restrâng, ci, mai mult, se extind, se consolidează şi bat recordul devenirii lor , de la o zi la alta, tot mai frumoase şi mai înfloritoare..!
Părăsind înălţimile mijlocii ale munților şi coborând la poalele Lotrului şi Cibinului, vom descoperi aici un alt segment matriceal din universul geographic, economic şi cultural – spiritual al Mărginimii, un spațiu intens populat, cel al depresiunilor Sibiului şi a Săliştei.
Aceste depresiuni dantelează poalele munţilor cu păduri întinse de stejar şi de şleau în terasele, luncile şi agestrele sudice ale Cibinului şi Sadului cu mulţimea de afluenţi adunaţi la centrul acestora. Aici stratificaţiile litologice şi direcţia drenajului au permis și au favorizat sculptarea în rocile relativ dure a unui lanţ depresionar montan, accesibil pe toată latura nordică, cu rolul de conservare a legăturii monolitice a antropologicului perimontan şi depresionar cu muntele, configurată printr-o fâşie de trecere proluvo - aluvială cu un glacies fragmentat, în cuprinsul căruia se află înşirate toate satele mărginenilor. Se poate aminti aici că, urmare a efectului glaciaţiunilor din cuaternar, mai precis din pleistocenul cunoscut ca perioada în care s-au desfăşurat fazele glaciare, depresiunile de la poalele Cindrelului şi Lotrului au fost terasate interglaciar cu depozite proluvo-aluviale, iar cea mai joasă terasă depresionară, situată în cea mai apropiată zonă a albiei Cibinului şi parţial a Sadului aparţine ultimei perioade glaciare Wurm- Vistula. Această terasă a rezultat din materialele detritice dislocate din cei doi munţi în postglaciaţia Wurm (Vistula), de acum 13-16.000 de ani, cu depozite sediment şi astăzi la zi, rămase, urmare a terminării - întreruperii scurgerilor glaciare, în găleţile ( Iezerele Cindrelului), precum şi din depozitele aluviale pre şi postglaciale, toate aşternute pe straturile perioadelor geologice tortoniene, sarmaţiene, panoniene din zona Cibinului, sau și cele euxinice – partial pe zona Lotrului și în principal a Oltului inferior, după caz, acestea, determinându-şi amplitudinea în bazin în funcţie de arealele de subsidenţă marină ale stratificaţiilor geologice respective…
Revenind la aspectul geografic al zonei se reţine prezenţa în peisaj a reliefului de o mare amplitudine, de la 400 m în Depresiunea Sibiului, la 700 m în piemontul Gura Râului, de 1478 m, la Staţiunea Păltiniş şi cabana ”Fântânele” și de 2268 m, în vârful Cindrel- Frumoasa și Bătrâna. Un relief în trepte şi acoperit în mare parte, pe lângă fitocenozele de pajişti permanente, diferenţiate tipologic de climaxul-altitudinal, stau comode pădurile de Quercete şi Făgete pe etajul altitudinal de la 500 la 800 m, pădurile de Făgete le găsim pe etajul nemoral, de la 800 m la 1000 m, pădurile de Făgete şi de Molidete( picetae), pe etajul de de la 1001 m la 1250 m, pădurile de Molidete şi de Abiete stau imperiale pe etajul de la 1251 m la 1650 m - 1700m , iar la altitudinea de peste 1700 m, pe etajul boreal sunt prezente cu o frecvență și dominant sporită pajiştile alpine cu Pinus cimbra şi Ienuperus sp..
Revenind la abordarea aspectelor de antropomorfism al acestei mari zone şi al universului economic şi spiritual-cultural al Mărginimii Sibiului, continuarea populării munţilor şi piemonturilor Lotrului şi Cibinului în zonele de “Margine” şi montane este dovedită de izvoarele arheologice, aşa cum am mai arătat, cu o vechime de peste 10.000 de ani. Antropomorfismul a fost cercetat şi descoperit aici, ca fiind apropiat de sfârşitul ultimei glaciaţii. Şi nu e un miracol faptul că satele din munţi cu accesul atât spre largul depresiunilor, dar şi spre interiorul munţilor, de-alungul văilor perimontane, sunt legate istoric, ca rezultat al transhumanţei şi al tradiţionalelor legături economice cu aşezările de la sud de Carpaţii Meridionali. Un exemplu îl constituie “ Villa Gallis”, adică aşezarea Galeş de astăzi în coponența Săliștei, din Mărginime. În perioada cât această localitate era cuprinsă, alături de celelalte aşezări limitrofe în Scaunul Săliştei, acestei aşezări săliştene i s-au găsit surori de nume, de obiceiuri şi de port, urmare a fenomenului de transhumanţă masivă a populației din Mărginime, în mai multe părţi ale ţării. Aceste aşezări omologe celor din Mărginimea Sibiului sunt atestate încă din secolele XII-XIII şi dovedesc transhumanţa intensă a locuitorilor păstori din Mărginime. Ei treceau munţii cu turmele de oi, până la Dunăre şi Marea Neagră, până în Crimeia şi Caucaz( Mariana Rusu, 1997; Constantinescu-Mirceşti, 1976) şi îşi organizau noi aşezăminte în zonele de păşuni cu climat mai favorabil în timpul iernii.. Şi nu întâmplător, cea mai apropiată “ surată” a Villei Gallis o găsim pe celălalt versant al Carpaţilor, în Argeş. Această similitudine toponimică şi antropogenetică demonstrează istoriceşte ca un argument în plus, că munţii care despărţeau pe românii din Ardeal de cei din Ţara Românească, în fapt mai mult îi unea şi nu i-a putut despărţi niciodată ( Dumitru Moga, 1982).
Se deduce, dar , cel puţin economic, că păstoritul a fost din vechime îndeletnicirea de bază a locuitorilor din Mărginimea Sibiului, cu început în epoca primitivă, continuat cu intensitate mărită în perioada dacică şi cea daco-romană, devenită înfloritoare în secolele XVII- XIX. În context, însăşi din perioada romană documentele istorice confirmă că unele păşuni din Munţii Cibinului erau considerate “ patrimonium caesaris” şi erau arendate acelor “ conductores pascui” sau unor asociaţii de vite, celelalte rămânând în folosinţa populaţiei autohtone ca “ ager stipendiarius”. Aceleaşi pajişti vor fi împărţite în secolul al XII între mărgineni şi saşii colonişti aduşi aici de regale maghiar, Gheza al II-lea, la anul 1142, strămutarea saşilor, fiind determinată atunci de inundarea de către Marea Nordului a provinciilor saxone Holand, Ziland şi Flandra. Pe saşii aduşi în aceste teritorii transilvane, regele ungar avea să-i înzestreze, în detrimentul Mărginenilor, printre altele, în regimul de folosinţă, cu păşunile munţilor Cindrel şi Lotru, prin actul “ andreanum decretum “ ( Ion Albescu, Monografia satului Boiţa, 1985; Irimie şi colaboratorii, 1985). Acest act poate fi considerat pentru mărgineni, un act ostil, de frustrare a lor de drepturile naturale asupra munţilor… În alt context, în sensul aprecierii economice a celor doi munţi, merită a fi evidenţiat un alt document, de la anul 1721, care înscrie, de această dată, aprecieri economice asupra munţilor aparţinători satelor Sălişte, Fântânele, Galeş, Sibiel, Tilişca şi Vale, ca fiind “foarte buni, atât pentru semănături, cât şi pentru fâneţe şi păşuni, fiind mai mult întinşi decât înalţi şi îi stăpânesc împărţiţi în familii, fiecare proprietar, având aici clădiri comode de locuit”… Iată, dar, un document prin care se confirmă inductiv şi starea economică şi socială a locuitorilor Mărginimii, de la 1721, o apreciabilă bunăstare, graţie valorificării munţilor şi sacrificiilor transhumanţei.
În dimensiunile matricei spaţiale a Lotrului şi Cibinului, se cuvine a se releva, în continuare, aşezările şi civilizaţia din Mărginimea Sibiului, începând de la “Poarta veche boiceană”, sau “ Poarta lui Traian”, de acum 2000 de ani, acolo unde romanii ridicaseră castrul “ Caput sttenarum”, începând, dar, cu satul sibian Boiţa şi continuând pe toată întinderea pericarpatică a Lotrului şi Cibinului. Perlele de aşezăminte mărginene din şiragul amintit, fiecare cu valenţele sale specifice de identitate, de proprie stare, de istorie şi de mit, se vor releva de multe ori dictate de vicisitudini sau în magia dezvoltării acestei zone, pe măsura strălucirii lor, cuprinse în numeroase monografii şi în documente de arhivă.
Trebuie, în acelaşi timp, să amintim și de contextul istoric, de organizarea statală în zonele mărginene ale munţilor Cibin şi Lotru şi cu deosebire, impactul negativ al retragerii aureliene asupra intregului Ardeal. Ori, se ştie că împăratul Aurelian, la anul 274 d. Cr. , luând act de urgiile migraţiilor răsăritene, care ameninţa tot mai vizibil şi în mod repetat Imperiul Roman, din mai multe direcţii, a retras administraţia din oraşe şi armata din fortăreţele dacice, masându-le tot mai concentrate pe malul estic al Dunării. De aici se poate aprecia atitudinea laşă a administraţiei romane de răsărit, care , deşi exploatase intens Dacia transformată în provincie romană, într-un interval de 170 de ani şi după care trăise tot atât timp în lux și în opulență aristocraţia, armata şi populaţia Romană, iar mai târziu cea a Bizanţiului, după bogăţiile şi după truda populaţiei acestei mari provincii dacice care, acum, în loc să fie apărată de imperiul cuceritor în faţa năvălirilor sălbatice, a părăsit-o fără a opune rezistenţă ( Ion Albescu, Monografia satului Boiţa)… Desigur, dacă regatul Daciei, atât de bine organizat şi înfloritor în perioada regilor Burebista şi Decebal ar fi dăinuit, cu siguranţă că acea puzderie de populaţii- în valuri de migraţii distrugătoare de civilizaţie n-ar fi reuşit uşor să calce și să devasteze spaţiile dacice. Şi, mai mult, cum se poate traduce faptul că acest împărat, Aurelian care, întinând memoria cuceritoare a lui Traian și gloria imperială a Romei antice asupra Daciei își retrăgea cu atâta lașitate și dispreț, neputiincios, armata şi instituţiile într-o notă de indiferenţă crasă faţă de destinul populaţiei dacice, lăsată dezorganizată, fără apărare în faţa năvălitorilor sălbatici (Gheorghe Apetroae, 2000; Ion Albescu, Monografia satului Boiţa)?
Populaţia dacă, văzându-se fără apărare la puhoiul hoardelor de goţi şi de sarmaţi, în faţa acelor sălbatici lipsiţi genetic de omenie şi milă, lipsită, fiind și de instuţia romană de apărare, şi aceasta pentru că Dacia devenită provincie romană, nu mai deţinea instituţiile sale proprii de apărare şi de administrare, pe care le avea instaurate în organizarea sa statală dacică anterioară, a fost vulnerabilă la valurile de migraţii, care au durat secole şi a fost nevoită să se retragă din faţa acestora, să părăsească aşezările lor din zonele de sesuri, din interfluviile fertile şi să ia în masă drumul spre ţinuturile muntoase sărace și greu accesibile pentr hoardele devastatoare, spre munţi şi spre ascunzişurile codrilor... În acest context istoric au apărut în bazinele Cibinului şi Târnavelor, ale Someşului şi Crişurilor, insule rămase slab locuite de autohtoni, și care ulterior au fost populate de maghiarii ajunşi tot ca un val migrator în Câmpia Panoniei, într-un ținut fertil rezultat din retragerea Panonianului prin cataclismele din Pliocen, în Egee și unde s-au aşezat definitiv şi s-au organizat ca stat, de unde au expansionat şi în teritoriile dacice rămase mai puţin populate, până în ținuturile italice. Iar pentru că numărul lor nu era atât de mare, încât să ocupe întreg teritoriul rămas mai puţin populat, regele lor, Gheza al II-lea a încuviinţat popularea unor ţinuturi dacice mai libere din această zonă, la anul 1142, cu populaţia saşilor a cărei teritoriu fusese inundat catastrofal de Marea Nordului.
Populaţia autohtonă dacică latinizată, prin impunerea administraţiei şi instituţiilor romane, inclusiv a limbii latine, pe periada de 170 de ani de ocupaţie romană a Daciei, acum retrasă în majoritate în munţi, în alte locuri dacice, mai izolate, își asigura existența aici din creşterea animalelor, la început, doar pentru un strict existential. Dar, trecând și la exploatarea lemnului întinselor păduri, în parallel cu construirea de colibe şi sălaşe, au transformat acești munţi, într-o civilizaţie de “ colibaşi”, cu un potenţial economic tot mai ridicat din creşterea animalelor şi din exploatarea lemnului… Aceaste populații silvestre vor comunica între ele economic şi social, la început pe cărări ascunse şi se conduceau după legea locului “ jus valachicum”… Mărginenii din munții Sibiului, în fapt, în majoritate dacii fugiţi de la şesuri, au supravieţuit aici, în ciuda valurilor de migraţii răsăritene şi de ocupaţie a terenurilor de şes fertile, ușor de lucrat și cu rentabilitate sporită de către populaţiile de maghiari şi de saşii aduși de maghiari. În aceste zone de șesi s-au creat habitate perfecte între sași și maghiari, românii rămânând izolați în ținuturile muntoase, accesul lor în aceste zone fiind un lung timp aproape imposibil… Dar ei nu au încetat să se dezvolte economic şi social, chiar în condiţiile vitrege ale munţilor şi a tranhumanţei, ceea ce a permis tot mai mult schimburile economice, în special cu produse zootehnice şi de lemn, care le lipseau celor instalați pe șesurile dacice, creindu-se astfel o penetraţie expansivă de la munte la şes,a acestora în piaţa populaţiilor de maghiari şi de saşi, chiar dacă fenomenul nu era dorit de aceștea. Astfel, se va reuşi în timp, pas cu pas, strămutarea imperceptibilă, în mod gradat a românilor din munți și în spaţiile lor de cuvenienţă strămoşească…! Mai mult, migrarea lor în munţi, în relieful frămmântat, în acel spaţiu ondulat, identificat sublim de Lucian Blaga în metafizica universului mioritic, avea să-i transfere definitiv din spiritul unui spaţiu ontologic plan, al şesurilor, mai puţin ondulat și să-i înnobileze cu spiritul unui spaţiu învălurat intens, determinant al reperelor matricei spirituale şi de civilizaţie, emblematice românismului atât de pronunțat al Mărginimii Sibiului.
De aceea, se cuvine a introduce astăzi în circuitul cultural şi turistic naţional şi european, localităţile Mărginimii Sibiului, fără selecţie şi, îndeosebi, ca un model antropologic existential transilvan, putându-se exemplifica și comenta aici imaginea
matriceală ontologică şi spirituală a aşezării Gura Râului, ca un referential mărginean incontestabil.
Pentru că, intrând în această aşezare din Mărginime, aşezată la poala Cindrelului, până “sub Iezere”, Gura Râului, o simţi hărăzită de Dumnezeu de veacuri a exista în acest cadru pitoresc fascinant şi de invidiat, îi vezi gospodăriile îngrijite şi străjuite de semnul crucii aşezat pe frontispiciul de la stradă al caselor deosebit de îngrijite şi poţi lesne gândi cum aici obiceiurile şi tradiţiile populare au putut dăinui, fiind spiritualizate şi sublimate de poetul şi cărturarul George Coşbuc în poemul “ Nunta Zamfirei”, iar Lucian Blaga avea să esenţializeze, tot aici, matricea ontologică a spaţiului mioritic românesc , statornicind principiul ontologic “ Veşnicia s-a născut la sat”, pe când îngerii cristici îi cuvântau în sobor gândul nobil din casa preotului Manta (Gheorghe Apetroae, Gura Râului, frumoasă aşezare…, Tribuna Sibiului din 25 ianuarie 1999 ).
Spaţiile lor eterne aveau să imprime generaţiilor noi mărginene, trăirile în imagini perene și în dorul astral al cosmicității locurilor! Şi numai acest dumnezeiesc spaţiu, atât pentru cei plecaţi de aici, majoritatea lor în transhumanţă, cât şi pentru cei mereu în el rămaşi în truda locurilor şi în aşteptarea celor plecaţi din ele, trăindu-le în gândul chinuitor mereu întoarcerea… Transhumanța avea să-i copleşească cu dorul şi cu zbuciumul existenţei, atăt pe cei rămaşi în mărginime cât şi pe cei plecaţi, iar dorul lor, cel mai intens aici, în condiţiile antropologice ale acestor locuri mărginene aveau să şi-l aline numai prin doine şi prin cântece, în tradiţia şi în graiul locurilor (Ioana Postelnicu, Plecarea și întoarcerea Vlașinilor, 1979).
Numai acest spaţiu învălurat, mioritic, de dor și de lacrimi (”Octavian Goga, poet al lacrimei”, prof. Virginia Hodorogea, vicepreședinte al ASTREI centrale, Colocviul Cultural Sociologic de la Sibiu, ediția 2001), care era mult mai cromatizat şi mai teofanic decât spaţiile plane ale şesului , va reuşi să-i recheme, reverberând cu o intensitate thantrică în cei plecaţi din el şi să-i adune mereu la obârşie, la răsăritul lor genomic din mijlocul munţilor și din neclintirea stâncilor, din orice spaţii în platitudine şi să rămână înrădăcinaţi în el cu toate fibrele generațiilor, pentru eternitate, adică întoarcerea în satul de acasă, în satul lipit de munţi, în satul stabil şi neclintit, de obârşie păstorească…
De aceea se explică că nu puţini sunt românii din Mărginimea Sibiului care, pentru păstrarea locurilor şi graiului strămoşesc, şi-au dat din plin jertfa lor de sânge pe altarul unităţii naţionale şi, în fond, aceasta a fost, este și va fi soluţia de mare responsabilitate, în exerciţiul de destin al fiinţei acestui neam.
Se cade, dar, să considerăm, acum, la confluenţa dintre două milenii, lupta de cristalizare culturală şi spirituală a neamului românesc din toate timpurile, de pe aceste locuri, ca de pe toate cele în tradiții și frumuseți etern româneşti, de dobândire sau redobândire, de apărare sacră prin jertfă a gliei strămoşeşti, glie de prea multe ori sfârtecată de străinii de locuri şi de neam, de luptă continuă pentru libertate, pentru drepturi democratice şi de civilizaţie naţională, principii de existenţă proprii dreptului genetic, istoric, proprii tradiţiilor şi aspiraţiilor naţionale, drept înfăptuit în anul de grație 1918.
Este, dar, de datoria oricărui bun român, acum, ca şi înnainte, acum şi din tot deauna , de a-i rememora în gratitudine deplină pe oamenii de renume ai locurilor mărginene. Ei sunt cei care au contribuit din plin la conservarea şi întărirea identităţii naţionale a românilor şi în speţă, ei sunt oamenii politici şi de cultură, de spiritualitate românească care, nu puţini, au fost fiii Mărginimii Sibiului. Luând de model ASTRA, dintre aceste personalităţi mărginene multe au fost active în lupta de identitate naţională a românilor chiar în sânul și în miezul cultural national al Asociaţiunii pentru Literatura şi Cultura Poporului Român – ASTRA… Pentru că ei, de sorgintea locurilor mărginene, s-au implicat profund sub stindardul naţional al ASTREI în actul de Unire al românilor de la 1918, ca şi în cel al consolidării Unirii, după anul 1918 .
Asemenea multor locuri româneşti, încărcate de spiritul adânc şi înalt al conservării matricei spirituale naţionale, locurile Mărginimii Sibiului sunt dintre cele mai încărcate de milenii de umanitate şi de spiritualitate naţională constelară și aveau să sublimeze în oamenii lor de seamă principiile unei existenţe culturale şi spirituale româneşti nobile, tradiționale, intens creatoare…
Desigur, la un loc de cinste națională îi putem aşeza pe oamenii cei mari ai Săliştei Sibiului, care nu sunt puțini şi ni se cuvine îngăduinţa de a enumera chiar şi numai câţiva dintre aceştea: profesorul și academicianul Onisifor Ghibu (1883-1972), cel care professor universitar la Chișinău, fiind, a avut un rol covârșitor în propagarea idealurilor de unitate naţională ale ASTREI în Basarabia, apoi marii istorici ardeleni: prof. univ. Ioan Lupaş (1880-1967) şi prof. dr. Ioan Moga(1902-1950), filosoful hegelian, academician professor D.D.Roşca (1880-1967), academicianul Andrei Oţetea din Sibiel, sat aparținător Săliștei (1984-1972), publiciştii Axente Banciu ( 1875-1959) şi Dumitru Lepădat (1861-1954), cineastul Victor Iliu ş.m.a. Doresc să fie reţinut printre aceștea și numele primarului săliştean, Toma Lupaş, un primar inimos cu fibre mărginene, contemporan nouă care, conştient de valorile culturale si spirituale istorice ale Săliştei Sibiului, în perioada primatului său, chiar dacă acesta s-a desfășurat în perioada comunistă, nu a renunțat să puncteze rolul cultural istoric al personalităților din Mărginimea Sibiului, prin actualizarea valorilor istorice culturale și științifice săliştene și prin reușita restituirii acestei localităţi mărginene, a personalităţilor sale marcante.
Răşinarii Mărginimii Sibiului, la fel ca şi Săliştea Sibiului, are , de asemenea, marele merit de a ajunge într-o perioadă importantă un alt exponent cultural şi spiritual al destinul national românesc și aceasta, în primul rând, prin adopţia de către această localitate a marelui ierarh - mitropolit Andrei Şaguna, devenind prin aceasta leagănul ortodoxismului în Ardeal, dar şi pentru că a dat naţiunii române mai mulţi oameni de seamă. În primul rând l-a dat pe poetul şi omul politic Octavian Goga, identificat cu poetul cel mai de seamă al Ardealului, un împătimit şi un înflăcărat luptător naţional pentru întregirea ţării cu Ardealul cel robit de unguri( Onisifor Ghibu, despre Octavian Goga, 1972), şi cu Bucovina furată şi sfârtecată de habzburgi ( Octavian Tăzlăuanu, 1915)…. Lângă Octavian Goga putem aşeza şi alte personalităţi răşinărene. Amintim aici pe dr. Daniil Popovici Barcianu (1875-1900), botanist, agronom, pedagog, publicist și secretar al ASTREI, semnatar al Memorandumului de la 1892, apoi pe publicistul şi politicianul agronom Eugen Brote (1850-1912), pe doctorul Traian Bratu (1875-1940) şi, nu în ultimul rând, pe generaţiile nobile de preoţi Cioran care aveau să dea spiritualității universale pe filosoful Emil Cioran. Se mai pot releva tot din Rășinari, preoţii Barcianu, din care a descins, după cum bine am fost informat și vicepreşedintele şi secretarul literar actual al ASTREI, redactor șef al revistei ”Foaia Poporului, prof. filolog Virginia Hodorogea.. Legat tot de Răşinari, de spaţiul cultural-spiritual mărginean, cu prisosinţă trebuie revenit şi memorat Andrei Şaguna (1808-1873), cel care aromân fiind, nu s-a sfiit să pășească neînfricat în fruntea mişcării naţionale, în tumultul revoluţiei române de la 1848… El este ierarhul care a restaurat Vechea Mitropolie a Transilvaniei, desfiinţată la anul 1702, restaurată de acesta în anul 1853 cu reşedinţa la Sibiu. Spre înaltă cinstire, răşinărenii l-au adoptat pe Andrei Şaguna pentru eternitate, găzduindu-l într-un mausoleu somptuos, în fața bisericii din Rășinari, întru odinna sa veşnică... Andrei Șaguna este marele cărturar care, în anul 1861, a obţinut dreptul de înfiinţare a Asociaţiunii Transilvane pentru Literatura şi Cultura Poporului Român - ASTRA, acea asociaţie culturală care avea să devină un templu de românitate, de literature și de nobilă cultură, un puternic catalizator de spiritualitate naţională, până în anul 1946 şi ca să redevină, după 1990, o mare tribună de luptă pentru continuarea realizării idealului de unitate naţională a populaţiei din toate spaţiile româneşti.
Să nu uităm, apoi, originea, tot din Mărginimea Sibiului, din Sadu, a marelui cărturar român Inochenţie Micu Clein (1692-1768). Acesta a fost consilier imperial, baron şi membru al Dietei Transilvaniei, filosof şi preot, episcop greco- catolic român, iluminist şi luptător pentru confesiunea sa şi pentru drepturile românilor cuprinse în codixul “ Supplex Libellus Valachorum”. Tot din Mărginime, din Sadu s-a ridicat Samuil Micu Clain (1745-1806), teolog, istoric, filolog, filosof iluminist, reprezentant de seamă a Şcolii Ardelene, cel care a elaborat fundamentele filosofice ale mişcării spiritual-culturale ale Şcolii Ardelene ( Lucian Blaga, Gândirea românească în Transilvania, 1960).
Și, de asemenea, să nu uităm că tot în ţinuturile Mărginimii Sibiului, la Păltiniş, şi-a petrecut o bună parte din ultima perioadă a vieţii sale, începând cu anul 1975, filosoful, eseistul şi scriitorul Constantin Noica (1909- 1987). Îl vom găsi aici, în spaţiile Mărginimii Sibiului, la Păltiniş, în ”creierii” munților Cibinului, pe filosoful cu viziuni parmenidice și heideggeriene, cu afinităţi spre receptarea fenomenologică a spațiului mioritic mărginean, un model paideic de ființare umană întruființă, aici, unde avea să țină în decurs de 12 ani, până la decesul și înhumarea sa în fața schitului ”Păltiniș”, spre a rămâne, după dorinţa sa, ontologic , în eternitatea materială şi spirituală a spaţiilor mărginene, numeroase dialoguri private de filosofie platonică, kantiană, hegeliană și heideggeriană, printre discipolii care l-au frecventat şi printre corespondenţii epistolari, numărăndu-se şi Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu, Andrei Cornea, Alexandru Dragomir, Dan C. Mihăilescu, Sorin Vieru, Ion Dur, Ion Mircea, Dumitru Chioaru şi alţii…
Aici, în spatiul mioritic mărginean a reflectat C. Noica timp de 12 ani asupra cu-vântului scris şi rostit, asupra fenomenologiei de fiinţare-întrufiinţă şi asupra adevărului - aletheiei socratice-, fiind deschis în permanenţă dialogului socratic cu discipolii şi numeroşii admiratori ai săi ( Gabriel Liiceanu, Jurnalul de la Păltiniş, 1991). Iată, dar, ce densitate de creativitate culturală, spirituală şi ştiinţifică se generează pe stâncile spirituale ale munților mărgineni, nestrămutate temple ale slovei de cultură și istorie națională, arbori valerieni de sorginte română ce-și trag seva nobilă din solul cultural şi spiritual, fertil al locurilor mărginene!
Iată de ce aceste principii existenţiale de civilizaţie generate de tradiţiile istorice ale acestor locuri se cer a fi absorbite cu nesaţ și nedeterminat de noile generaţii, spre a se nutri cu conştiinţă românească şi a se împlini naţional prin rădăcinile viguroase, ancestrale aici, și nu în altă parte, în paradisul Mărginimii, în frumoasa și marea lor țară, ROMÂNIA ! Iar acest spaţiu, constituit din elemente geografice, economice, culturale şi spirituale mărginene - componente principiale ale spaţiului şi câmpului spiritual românesc, constituie unul dintre cele mai valorase repere de geneză naţională unitară.
Acesta este în fapt şi dezideratul ASTREI, cel propus ca imperative de la înfiinţarea sa, ca şi cel de acum și cel care trebuie marcat și cu ocazia acestui important eveniment astrist, aici, în frumoasa cetate românească, în frumosul oras Făgăraș. Pentru că ASTRA s-a aprins stea transilvană pentru a arde cu luminare naţională, cu flacăra idealurilor româneşti de libertate şi unitate, cu emanaţii ale revoluţiei de la 1948 şi , în aceeaşi măsură, din spiritul de latinitate şi românism al Şcolii Ardelene, pentru a se înălţa în în spirit național şi deveni prin propagarea culturii şi ştiinţei, călăuza şi model de formare a conştiinţei românilor de naţiune unitară nobilă și multimilenară, ideal împlinit la 1 Decembrie, 1918.
Prin ce reuşea, dar ASTRA, încă de la 1861, a înfăptui acest imperativ românesc și în prim-planul Mărginimii Sibiului, devenit naţional ? Prin seminţele nobile de cultură, îndeosebi transilvană, pe care aceasta le-a semănat cu sârg în ogorul spiritual- cultural românesc, ca să răsară în locul urii și indiferenței de loc și de neam numai iubirea fraternă, unitatea în gând şi în simţire, românească, pentru a creşte şi a rodi un spirit înalt naţional, civilizator în toate sufletele, în şimţirile şi în conştiinţele românilor din toate spaţiile lor existenţiale.
Vorbind de modele, lupta de unitate națională prin cultură ASTRA a dus-o pe mai multe planuri, pentru săvârşirea Întregirii şi pentru conservarea limbei, tradițiilor și unităţii naţionale, un aport categoric în lupta câştigată şi consfinţită prin actele politice de la 1918, la locul de înaltă cinste, aflându-se și mulţi astrişti din Mărginimea Sibiului.
Un model, graţie succeselor economice şi cultural- spirituale, în desăvârşirea Unirii, îl va constitui la 1918, aşezarea mărgineană Săliştea Sibiului. Aceasta a fost reprezentată cu totul semnificativ la Marea Adunare de la 1 Decembrie de la Alba Iulia, de 12 delegaţi. Mai mult, dintre delegaţii acestei aşezări, s-au identificat mari personalități ale Săliștei, precum istoricul prof. univ. dr. Ioan Lupaş, medicul dr. Nicolae Comşa, Dumitru Lepădat ș.a., toţi membri activi ai ASTREI Sălişte şi colaboratori distinşi ai ASTREI CENTRALE , aceștea având înalta cinste de a fi aleşi și în Marele Sfat Naţional Român.
Ca şi înainte de 1918, ca şi atunci, la 1918 şi astăzi în condiţiile culturale şi sociale ale populaţiei româneşti, în principal din spaţiile populate masiv de conaţionalii nostri și din alte teritorii românești aflate sub alte administrații naționale vecine se observă o tensiuni și o deteriorare. Şi aceasta se întâmplă, în principal, în condiţiile unei ofensive politice pannaționale a partidelor cu organizare etnică , cele care propulsează, în general, netoleranță cu populația românească din aceste teritorii, în loc să militeze pentru armonizarea relațiilor dintre conaționali și românii din aceste ținuturi, în loc să militeze numai pentru înțelegere și armonie socială a tuturor locuitorilor din aceste ținuturi, pentru liniștea și bunăstarea egală a locuitorilor din aceste zone. De fapt aceste partide manifestă o viziune politică antinațională, când ele ar trebui să acceadă în Parlamentul țării numai dacă se angajează pentru armonizărea vieții conaționalităților din astfel de locuri, condiția accederii lor în Parlamentul țării, reușind să trateze coaliții cu partidele mari, pactizând unilateral, numai pentru interese politice și nu în interesul unanim national, situație care poate face un rău extreme nu numai românilor ci și conaționalilor români. Suntem la timpul când în propria lor ţară, românii din aceste spaţii conlocuitoare sunt tot mai îngrădiţi, în variate forme în a se manifesta cultural şi spiritual, în graiul şi în tradiţiile lor, simţindu-se singuri pe strămoșeștile lor locuri și când agenți străini şi uneltele lor de aici - trădătorii noştri de neam propagă idei politice aberante, cum ar fi autonomia Transilvaniei şi mai nou, federalizarea și când politicienii români parcă sunt cuprinşi de hipnoză și iau act de cele întâmplate cu uşurinţă , trecând totul cu vederea și parcă nici nu ar ști de atrocităţile comise de instituţiile austro-ungare, rusești și ucrainene asupra populaţiei autohtone – române în decursul secolelor în propriile, în legitimile sale spaţii existenţiale, notând din această experienţă, chiar și numai distrugerea sutelor de lăcaşe de cult ortodox de către armata austro-ungară în Transilvania şi tortura intelectualităţii româneşti, a celorlalţi români din aşezările ocupate și administrate de instituţiile maghiare, în manifestările acestora cu fanatism şi sadism, cu lipsă de orice umanitate față de populația majoritar românească, exemplul fiind acțiunile antiromânesti în urma odiosului Dictat de la Viena, din 1940 (cazul Moisei ș.a.).
ASTRA rediviva trebuie să vegheze şi astăzi, ca şi înainte de 1918, la unitatea naţională, la reîntregirea naţională şi la o conlocuire armonizată a tuturor locuitorilor, indiferent de naţionalitate din toate spaţiile etern româneşti. ASTRA a devenit, deja, prima societate culturală naţională competentă cultural şi capabilă de a reuşi într-un termen scurt să înlocuiască din spiritul multor locuri româneşti elementele antinaţionale să le înnobileze cu elemente cu valenţe naţionale de umanitate, de armonizare interetnică, un model constituindu-l, în acest sens, Mărginimea Sibiului.
ASTREI îi revine sarcina să conştiientizeze,în primul rând, tineretul român și de alte naționalități, în primul rând cel intelectual din toate teritoriile românești, de necesitatea conservării şi întăririi unităţii naţionale prin actul de cultură şi prin progresul economic al populaţiei din fiecare aşezare românească, să-l antreneze într-un demers economic, social şi politic unitar naţional, favorabil creșterii bunăstării și civilizației, monolitizării naţiunii române, indifferent de naționalitate și de confesiune, în toate spaţiile sale, așa cum este cel de aici, al Mărginimii Sibiului .
Să esenţializez, dar, în acest final al comunicării, că munca cu folos, graiul, dorul, doina, folclorul , în general, apoi portul, dansul , artizanatul şi tradiţiile locului sunt principii ale etnogenezei poporului român, în diversitatea sa etnică și confesională, ce curg osmotic în eternitatea culturală şi spaţială românească, filoane de aur, de tezaure cultural-spirituale, nestematele sale mult râvnite şi care sunt la mare cinste aici, în Mărginimea Sibiului, în această vatră incinsă de flacăra românismului transilvan, o mină bogată de cultură , știință şi de spiritualitate națională, de valori umane care reuşesc să contureze și să identifice în eternitate un ţinut nobil românesc, căruia cu greu îi poate fi depăşită strălucirea bogăţiei sale milenare!
Vă mulțumesc!
BIBLIOGRAFIE: Ioana Postelnicu, Plecarea și întoarcerea Vlașinilor, 1979; Lucian Blaga, Gândirea românească în Transilvania, 1960; Dumitru Moga, studii, 1982; Irimie şi colaboratorii, Nicolae Nistor şi Mihai Racoviţean, studii, 1985; Mariana Rusu, 1997; Constantinescu-Mirceşti, 1976; Dumitru Moga, 1982, 1985; Nicolae Nistor şi Mihai Racoviţean, 1985; Gheorghe Apetroae, Sibiu, ”Gura Râului, frumoasă aşezare…”, Tribuna Sibiului din 25 ianuarie 1999; Onisifor Ghibu, despre Octavian Goga, 1972; Octavian Tăzlăuanu, studii, 1915; Gabriel Liiceanu, Jurnalul de la Păltiniş, 1991; Prof., vicepreședinte al ASTREI, Virginia Hodorogea, Colocviul cultural sociologic de la Sibiu, 2001).
Dr. ing. prof. Gheorghe Apetroae, Sibiu, membru fondator
și membru activ al ASTREI rediviva, publicist.


 Eseu relevat de „Rondul de Sibiu, din 7 decembrie, 2000, pag.4.

joi, 9 noiembrie 2017

Literatura: Despre păcatul adamic


VIII   ELEGIE ÎN IMAGINI



DESPRE  PĂCATUL  ADAMIC

Copac, te creşti din tine, încă liber,
o boltă  trecătoare lesne păstorind
dorinţa  stelelor în crise coborâri,
să-ţi  cânte  de-nălţările în  umbră…

cu păsări albe peste-al tău tărâm,
petreci cu-vântul printre- ale tale frunze
austră-nflăcărare inimii sporind…
Nu eşti copacul pentru alţii slugă...,

cât scoşii din a ta robie-ți cântă...
sfinţit cu-al florilor de rai balsam,
izvor  de vreri şi sfinte primăveri,
îţi cauţi harul în misterul firii...

însângerând luminile din  tine
şi  creşti vânjos în  prea-înaltul bine
din cercul Lunei, nopţii, străluciri
iubirii,  arcă,  mării  de turcoaz…

Și înfrunzeşti bogat, copac din fire
în alt  altar să arzi, de sărbătoare
prea plin de sevă  liber, în păcat
ne-în-tomnat  de  vremile-n orgie

rămâi neclătinat şi neîncovoiat,
cu-al primăverilor dureri învii…
Îţi creşti şi  astăzi trunchi vânjos
și stelele de ramul tău sunt prinse

în ruginiu, cu vânt al serilor de vise
când ştii c-ai fost un idol în plăceri,
acum un rege, mării  de  tăceri…
Pătruns de sarea lacrimii, te vrei

copacul ars  şi   biciuit de ploi ,
într-un păcat adamic,vrerea multor umbre…
Nu eşti copacul , cel în el trecut,
uscat  de ani, în rugii de pe hat !…

mai mult îţi cânţi, la cer ca să ajungi
şi duhu-ţi  încă mai pogoară crud
ţinând de rug  şi veşniciei , pat…
Din văl de raze să-nverzeşti curat...  

pe calea sevei,  întru înflorire,
te-ntorci în cer,  din lunga rătăcire,
prin  frunze ruginite  de  păcat…

luni, 6 noiembrie 2017

Literatura: Cosmicitatea Cuvântului dintrâi; G.A.S.



Descriere: https://1.bp.blogspot.com/-KSln_uEsbuA/TycH5B3OMsI/AAAAAAAAArM/a-NZMdMEolA/s320/Copie+a+DSC02375.JPGRESTITUIRI: RADU SELEJAN -  _ COSMICITATEA  CUVÂNTULUI  DINTÂI
                      Comentariu eseu de Gheorghe Apetroae, Sibiu



 Referindu-mă dar, la începutul creaţiei  versificate a lui Radu Selejan, voi reda câteva fragmente reper, înserate în capitolul „Poezia - cealaltă faţă a energiei Cuvântului Dintâi” din volumul de memorii, intitulat „Privind înapoi cu mirare”, apărut la editura „Cartea românească”, la un an după dispariţia scriitorului, în anul 2001. Se va confesa, în memoriile sale, poetul Radu Selejan : „Versuri am scris, poate-n joacă, poate că aveam prea multă energie primară, originară în mine care trebuia preschimbată în altfel de energie, poezia fiind, de fapt, o  formă de energie sufletească… dar poezie, în realul ei înţeles n-am scris decât în facultate...”.  Iată, dar, pe unde sunt începuturile creaţiei versificate selejaniene. În primul rând, parcurgând volumul de debut în poezie al lui Radu Selejan, intitulat „Cântece şi descântece de piatră”, apărut în anul 1972, am înțeles că poetul inginer minier avea să fie  predestinat  spaţiilor ancestrale ale neamului românesc, abordându-le cu o maturitate responsabilă, atât social cât și cultural. El, însuşi, a devenit  laboratorul organic al genezei poporului român cu destin de legendă, în care teluricul inflamat de spiritul de statornicie  al munţilor va  decliva antropomorfic zăcămintele sublimate de prometeicul ancestral şi se va constitui mediul ideal de antropogeneză, așa cum îl va exprima, din Cuvântul Dintâi în creaţie, prin contopirea panteistică a genelor sale - esenţe materiale şi spirituale din piatra primară – fibre clivaj în cristalizarea acestui mare neam, mare popor... Avea, dar, a le exprima pe toate acestea  cu Cuvântul Dintâi în cântecele sale, poetul :„/ când un bulgăre de jar/ se aşează pe cântar/ cu un miez de sânge-n gură./”, (1), spre zămislirea din locul şi-n timpul  lui  neamul şi a le susţine în zicerea sa poetică. Carpaţii sunt, deci, locul de geneză al românismului, iar poetul, ca inginer  şi geolog, va demitiza  crezul asupra genezei fiinţei neamului său în perenitatea şi spaţialitatea  sa existenţială,  într-un  nous al eternităţii munţilor, al fertilităţii lor umane, şi-l va  exprima versificat, în metafore, încă din primul ciclu al volumului, intitulat „Cântece de piatră” cu „Cuvântul Dintâi”, precum „/Carpaţii urnesc soarele / către marginile lumii, /şi-i fac loc de popas / cerului ostenit de albastru ./” (Omul care seamănă şi adună), iar în spiritul genezei „.../strămoşii coboară / din munţi / printre noi - / suflet de ţară / cu izvoare limpezi, afunde, / bogate / crescute din rădăcini carpatine - /.../(Basm). Există la Radu Selejan  crezul revelării entităţii  neamului în sfințenia și  statornicia locului: „ / ... şi fiecare am jurat - / sfânt / adevăr adevărat /.../pământului din / care-am răsărit - /credinţă  şi / să-i fim statornici, / să-l păzim /...” (Ţara) . Pentru că poetul  a cercetat sevele ancestrale primare şi a identificat în compoziţia  genetică perenă a neamului românesc, în spaţiul semenal statornicit în provincialul peren, primordiile zeice ale pietrei  munţilor, în solarizare dacică... Acestea aveau să genereze  fructul nobil  al viziunii sale cosmo-antropomorfice, care nu este altul decât neamul  etern-durat, consolidat în hotarele sale sacre, insensibil la vicisitudinile mediului existenţial în interrelaţiile sale cu  alte neamuri existenţial-aleatoare,  pe care îl va expune cu perseverență și fără emfază, cu fervoarea unei lucidităţi spontane  în vitralii de cântec, precum: „ / Soarele s-a  născut din munţii Orăştiei, la Sarmisegetuza /...” (Dacica I)  şi ” /...Zamolxe / s-a risipit în fiecare. /Cenuşa din altare / s-a adunat în pietre / de alte începuturi /.../iar munţii şi-au împlântat /cu tărie / umbrele până dincolo de adânc, / seminţe ale întâilor hotare /” (Dacica  II)m,  sau „... /Drumurile lumii s-au risipit / prin munţi .../ În păduri / a înfrunzit de-atâtea ori / liniştea / înveninată  de săgeţile / noilor veniţi /...” (Dacica III), în „  Transilvania, Moldova , Muntenia /.../Hotarul dragostei / pentru pământul în care / ne dorm strămoşii /.../Furtunile  n-au fost în stare / să adune / ţărâna pieirii în jurul inimilor. /.../ şi viaţa a fost de veacuri /mai puternică decât moartea ./...”(Dacica IV). Perenitatea poporului său o referențiază în versurile: „ / La Grădiştea Muncelului, /osia lumii / se opinteşte / rotindu-se / între naştere / şi nemurire, /.../La Grădiştea Muncelului, / tăinuită / în miezuri de piatră, / veşnica / inima ţării, /.../de fapte / de vreri /de-mpliniri / adăpată, /în numele / Sfântului Decebal, / nu conteneşte / să bată / „ (Inima ţării). Poetul  inginer Radu Selejan, cu cunoştinţele sale  de  mineralogie, paleontologie, geodinamică, stratigrafie și gravimetrie, atât de  temeinic şi de sistemic  asimilate, putea, îndreptăţit, să susţină că „ /Pământul acesta / ne ştie de la naşterea începutului /...”(Credinţa). În istoria sa existenţial-ancestrală,  românului  îi vor reverbera mereu din spaţialitatea începuturilor sale, undele genelor, vibrând  necontenit,  în fibrele stâncii lui, spre continua trezire, de  a-şi apăra neamul şi de a-şi rotunji  ţara… Va spune-o, dar circumstanţial, poetul: ” / bătut de vânt / şi legănat de ploi. /” (Cum ne-a cerut atâtea veacuri glia), dar de a cărei certitudine, de eternizare a neamului său se leagă cu gândire-i dezinvoltă: „ / a cioplit din munţi o poartă / şi pe frunţile de zare / a crestat cu slovă mare: /”Străbătut-am lanţ de zodii, / drum pustiu, drum fără rodii, / între unde şi neunde, / între când şi între dacă, /.../Îngropând cer peste cer / altoind crug după crug / cu brăzdarul de la plug /...” (Balada).
               În ciclul al doilea al volumului, intitulat „ Descântece de piatră”, poetul, inginer minier şi geolog,  va reitera, încă o dată, cu regretul de a nu  reuşi să cuprindă acea perspectivă apollinică pentru neamul său românesc,  universul geologic al peisajului  montan strălucitor al Transilvaniei, al Carpaţilor dacici, acea regiune  geografică a lumii superioară  prin valorificarea  istorică, civilizatoare a geosistemelor sale, cu diversitatea geofaciesurilor şi geotopurilor, ca unităţi geoecologice  statornicite  istoric şi extrapolate genetic în  geomorfologii  încărcate de  antropomorfismul neamului românesc ancorat de spiritul pietrei, efigia hotarului de neam, acum  căzut, vremelnic,  o pradă „între lumea / adunată-n bob de piatră / şi un cearcăne de fulger / răsfirat pe umbra lunii / ca un blestemat altar /...”(Descântul 20). Este o geneză imaginată, concepută şi  expusă de poet, parcă  prea dramatic, ca antropomorfisme ale naţiunii, istoric şi cultural, consolidat, iar acum relativizat în ipostazierea umbrelor, nesiguranţei ontice, într-o  reciclică şi versatilă desublimare, cu rezultatul degradării sale  genomice. Pentru că, iată un alt descântec de piatră al poetului: „/Pe ascuns, ca o ispită, / dintele muşcă din os. / Umbra-n două se despică. / Din risipă în risipă / rătăcitul prin viaţă / soarbe flămânzit din ceaţă / „( Descântul 3)… Sufletu-i înalt înflăcărat, poate fi înconjurat acum de  incertitudini şi și de preziceri sumbre, angoasat și cu reverberaţii în cosmicitatea Cuvântului Dintâi, declarate acum apocaliptice pentru neamul său cel atât de mult iubit de Radu Selejan… Acesta, resemnat,  se va refula într-un spaţiu liturgic, în  descântecul ” Bat cărarea-n miezul nopţii, / cucuveaua strigă hoţii. / Mă opresc pe-o margină / ajunsă paragină /...”(Descântul 4), care i se relevă politic și dantesc, într-o o vădită pierdere a încrederii în  ideologia politică a unui partid unic, menit a conduce destinul neamului, în făgăduinţele ideologice ale acestuia, constatate a nu fi acum decât  gratuităţi, şi care, dacă  în „Cântece de piatră” acele ziceri de multe ori îl înflăcărau, acum sunt ajunse doar vorbe goale și aproape că-l înspăimântă pe scriitor. În acest mediu ajuns, va gândi cum să-şi  atenţioneze,   apere şi să scape neamul de o atingere malefică. Va striga, dar, poetul în unul din descântece: „...Dealu-i sec, / umbre-l petrec, /iarba-i înflorită-n foame, / urlă fiara, lungă-i gheara /...”(Descântul 6).  Trădarea neamului prin jurământul fals al acelor care-i conduc destinul, va fi  înfierată de poet  în versurile  altui descântec  creat  din Cuvântul Dintâi în afara  subconştientului său de un principiu apocaliptic: „Undeva, un jurământ / s-a scurs  cu neaua-n pământ / Râul curge-nspre izvoare / schilod şi flămând de mare. /.../Ochiul jurământului, / parastas la făgădău, /...”(Descântul 7).  Şi nu-i  indiferent  unui fiu bun, iubitor de neam, aşa  cum se va dovedi  Radu Selejan, de soarta ţării sale mamă,  România. Se va   confesa Radu Selejan demiurgului salvator,  elegiac, aproape nestăpânit de  starea precară a  poporului său, cerându-i  un ”picur de dumnezeire”: /Dragostea adâncului, / bate-n pieptul pruncului / când o lacrimă de mamă / înroşeşte o năframă ./  Murmurul de rugăciune / se preschimbă în tăciune / Umbre ard la foc de vatră, / dor de mamă / ros de piatră / se-nfăşoară-n jar de brumă. /...” (Descântul 8) . El, poetul, cuprins de amărăciune, de lipsa unei viziuni clare și  imediate, de reabilitare a condiţiei neamului românesc, în antiteză cu  acei mari bărbaţi, goruni ai istoriei neamului, care  purtau cununile neamului şi care erau glorificaţi de poet în „Cântecele de piatră” din primul ciclu, cum  ar fi: Zalmoxe, Burebista,  Decebal şi alţi mari bărbaţi, precum Muşatinii, Basarabii, Menumoruţii, cei  care „ .../au izbit în porţile / lumii, / în porţile veacurilor, / altoind lumina / pe trunchiul nemuritor / al străbunilor daci /”(Fiecare căpătâi de acum),  pare a se răzvrăti cu un curaj nebănuit   la timpul apariției acestor poeme, asupra  conducătorilor din în acel timp adormit și netrezit. Aceştia din urmă  se vor regăsi, în revolta sa, doar cenuşa  gorunului, lipsindu-le vigoarea  marilor antecesori, iar starea de descânt  acum  devine o normală existenţială a acestui popor ce  o va exprima cu regret,  în versurile: „ /În cenuşa de gorun / pribeagul caută zvon.../Şi-nvelit în piatră seacă / taie brazde şi adună / grindină /.../Plugu-i vânăt,/ bou-I ciung /”(Descântul 10).
          Mai mult,  trâmbiţatele  glorii  şi  promisiuni ale acestora, de revigorare a neamului nu s-au arătat şi toate politicile au condus la  degradări sociale şi la colapsul condiţiei neamului românesc, au fost deconspirate, dezavuate de scriitor în descântul: „/mustind a foame, / colţuroasă /o piatră a crescut / într-un copac. / Minciună /...”(Descântul 11). De asemenea, atitudinea unor oameni politici, care  prin acţiunile lor n-au adus decât răul naţiunii,  a exprimat-o   cu mâhnire în versuri cu accente apocaliptice, de descântec, precum „/ După  vrere şi soroc / piatra s-a cioplit pe sine / luând chip de nenoroc. /Şi călcând din prag în prag / a-ngropat drag după drag. /...” (Descântul 13).  Viitorul strălucit al neamului, mereu gândit ca posibil şi aşteptat de câtre poetul născut şi crescut în inima Apusenilor, la Brad în nobleţea spiritului ţinuturilor dacice aurifere,  inversat acum  pe un tract antinomic  de cei care erau în drept  a-l explora şi valorifica în filigrane naționale, de faptul că paradisul dantesc, trâmbiţat de îngerii comunişti nu era decât o „Fata morgana” a sistemului socialist, vremelnic instalat peste neam… Poetul, intuitiv, nu-l mai întrevedea, motiv pentru care  se va exprima  resemnat: / Despletit în rădăcină, / focul rumegă tulpină. /Fusul, învelit în lut, / se trudeşte / şi din fire de lumină / toarce-n taină / zodii pentru-un nou-născut. / Strop de rouă putrezeşte-n / floarea care nu mai creşte / Şi-n sfărâmul ochi de piatră / lumea creşte răsturnată. /" (Descântul 15). Poetul va avea, fără a apela la Fortuna şi fără recluziuni in fatum, premoniţia prelungirii  stării malefice a neamului său, a zodiei peştelui, pe care poporul român avea a o tranzita, în care  alunecase şi se  zvârcolea, iar acest crez ce  îl va  releva enigmatic, ca un descântec  ancestral,  în versuri, unele de formulă  blagiană: „Pântecele se dospeşte / fugind de zodia peşte. / Ţărmul Marelui  se-ntoarnă / către un izvor de toamnă / şi-o pădure se adună / într-un strop de mătrăgună. / Foşnetele curg de-a dura /...” (Descântul 17). Destinul de legendă al neamului românesc în lume, cu istoria  şi tradiţiile  sale  milenare, nu trebuie abandonat, cum lesne s-ar întrezări acum, ca fiind un dat acestui timp, ci apărată cu sfinţenie fibra și seva de nutrire a existenței sale. Va gândi mereu poetul  şi, dacă „/A crescut fulgerul trup /şi pornit din ochi de nor, / fulgeru-a făcut omor. / Şi în loc de întrupare / s-amplinit / în nehotare /unde dorul s-a fost dus /pe drum strâmb, /pe drum ascuns. /”(Descântul 24), iar /Steaua-i piatră / dezlânată.../Focu-i s-a mâncat / pe sine / ca un făcător de bine. /Şi rămas ca o găoace, /omul fără încotro, /în pustiu de suflet zace ”, ca un corolar al descântecelor, în care  se va prelinge acel „picur de dumnezeire”, și îl va aureola pe  poet cu spiritul matern, plutind într-o spaţialitate astrală, o floare salbă  găsită de mama  sa, a se înţelege ţara sa şi care îi va da  o utilitate  practică  de înnoire din rădăcina sănătoasă a neamului, sfidându-i  (non)existenţa-i thanathică  din lumea  umbrelor…   Va conchide, astfel, în
 finalul ciclului de descântece, încercând
 descifrarea  finalităţii  printre tautologii şi locuri comune, poetul Radu Selejan: „ Salbă, salbă /rădăcină albă /.../ai împletit maramă. / din fir de izvor / din bocet de dor, / din ochi de fântână, /din zbucium de vânt /.../din foşnet de stele / din oftat de iele / din murmur de piatră /către niciodată /....” şi ”a găsit-o mama / plecată oriunde / pe drumuri de umbre, / veşnic neoriunde /..../A cules-o mama /şi-a  pus-o-n fereastră / ca un dor de piatră / dinspre niciodată ,.../”.
                M. R. Paraschivescu, comparând  în „Prefaţa întârziată” la „Descântece de piatră”, conţinutul plachetelor „Corturile neliniştii” şi „Descântece de piatră” relevă faptul că în cea de  a doua plachetă,  Radu Selejan  „încearcă o altă modalitate de expresie decât cea dintâi, fără să-şi trădeze însă nici timbrul, nici orientarea lirică modernă... poezia lui Radu Selejan descinde din spiritul liricii lui Blaga...” va accentua M.R.P.  şi  va  revela „pecetea unei constelaţii  sufleteşti comune...” cu cea a poetului Victor Nistea, recunoscută în placheta sa  intitulată ”Păstorul pietrelor”.  Va releva M.R.P.: „Unul păstoreşte pietre, altul le descântă, dar şi unul şi altul îşi caută materia-n care-şi clădesc visările şi versul, într-un sentiment al gravităţii şi al trăiniciei, în vrerea de a dura...”.
Iată, dar, începuturile şi locul poeziei selejaniene. Şi, după ce i-am parcurs  consistentul volum  post debut „ Cântece şi descântece de piatră”, să vedem care i-au fost mentorii  şi magiştrii în arta versificării. Îi vom găsi pe: colegul şi  prietenul de facultate din Petroşani, Roman Mihai, pe poeţii George Suru şi prozatorul Sorin Titel, ambii din Caransebeş, pe poetul Ovidiu Cotruş de la revista „Familia”, pe criticii literari  Cornel Ungureanu  şi Ştefan Foarţă  de la revista „Orizont”, pe Ioan Oarcăsu de la revista clujeană „Tribuna”, pe Vladimir Streinu de la revista „Luceafărul” ş.a. În toate versurile pe care i le-am parcurs cu plăcere, din acest volum, am reţinut acel excurs al contopirii facile şi definitive pe care poetul o realizează, în spiritul său cu teluricul, cu esenţele materiale primare, înnobilând cu seva versurilor libere simple spiritualitatea fibrelor neamului... Discursul său nu este încifrat, el abundă în cavalcade de metafore şi în paradigme din flacăra nestinsă a patriotismului  său, în contextul geomorfologic al existenţialismului antropologic transilvănean. În multitudinea evenimentelor existenţiale şi de locuri descrise este înrădăcinat spiritul de conservare şi rezistenţă la orice vicisitudini al românilor. Ei sunt contopiţi spiritual şi chiar material, la Radu Selejan, într-un habitat continuu cu piatra munţilor din al cărei clivaj izvorăşte numele fiecăruia şi din spiritul locului, iar dezrădăcinarea  presupune doar strămutarea acestei pietre, a monoliticei stânci…, lucru imposibil. El va cultiva, deopotrivă, pitorescul şi geologicul în straturile antropomorfice subsecvente care sporesc, interstiţial, umanitatea şi spiritul locului, ca esenţe antropice de-a lungul veacurilor în hotarele Apusenilor, văzând în acelaşi timp, în intuiţia umanului, o perspectivă raţională  ontică cu extrapolarea spaţială pe arealele definitive ale neamului românesc, cu valenţele însumate ale socio-toposurilor dinamic diversificate şi  înnobilate de  ”Cuvântul Dintâi”,  dospit  de atunci şi-n Graalul poetului Radu Selejan. Metafora poeziei sale întrece marginile imposibilului, „Carpaţii urnesc soarele / Către marginile lumii”, devenind succesiv litotică și hiperbolică, conferind unicitate stilului, personalitate unică.  Din liticul  astral, din biologic şi din  reflexiile existenţial-gnomice  expuse în părţile „Cuvântului Dintâi”, din promovarea spiritului uman în toate ipostazele unei epistemologii a ontologicului primordial se eluvionează  spiritul său  sinecologic - antropomorfic dynamic, sporind necontenit actualitatea şi valoarea  insolită a marii sale opere. Pentru că discursul metaforic şi cu o încărcătură de mare calibru patriotic îl menţine pe creator în planul unei deontologii creatoare cu reflexii socio-umane constelare, cu o flexibilitate specifică, cu valenţe estetice consolidate, mesajul fiind accesibil şi având multiple perspective axiologic recunoscute… Fizicul, în toate ipostazele sale, este pe deplin consolidat, dinamic şi într-un mediu de revelare a fiinţării  sinelui. În acel templu al verbelor şi al căutării de lumină prometeică, în aletheie, îşi transgresează dincolo de comprehensibilul comun  „picurul de dumnezeire” şi îşi  şlefuieşte mineralul rostirii cristalizate din Cuvântul Dintâi, poetul...
În „Târziul clipei”, decelând  axiologic opera  lui Radu Selejan, volumul  de poezii care cuprinde două cicluri, primul intitulat „Târziul clipei” şi al doilea „Balade cu soare”,  volum cu dedicaţie pentru nobila sa soţie, Ana, scriitor și filolog- professor universitar, în primul ciclu, geneza, cosmicul, geotoposul şi erosul  sunt la ele acasă, expuse cu  geniu  maieutic de poetul, un socratic al versificaţiei axiomatice şi cu reuşita unor transfigurări semantice pe coordonatele ființării heideggeriene, într-o aritmie şi acromatică a versificaţiei, luciferice. Cuvântul Dintâi are şi aici muzicalitatea astrelor. Discursul este metaforic şi încărcat de thimonul unui profetism  însumat apofantic, angelic. În al doilea ciclu, versificaţia este clasică, iar dialogul este perpetuu între creator şi eroii neamului, Horea și Avram Iancu. La Radu Selejan, spre deosebire de alţi creatori contemporani de poezie, puterea şi fluxul creaţiei sale nu vin din imaginaţii intuitive, fade, ci sunt admise facil, comod, din realitatea obiectivă, din relaţia sa directă, legată  organic de flama erupțiilor existenţial fenomenologice, a cotidianului şi filtrate prin grila raţionamentelor subtile, în creuzetul metaforei, prin spiritu-i apollinic al pietrei, al  teluricului. Se  va  exprima confesiv, dar, în context, poetul „ sap la rădăcina cerului ,/ cânt şi descânt ,/mă închin şi mă rog odată cu stelele. / Caut sămânţa –cuvânt / din care au crescut rădăcina / şi  tulpina şi frunzele nescuturate / de furtuni ori de linişti / ale pomului cer. /.../caut coaja seminţei întâiului cuvânt. / (Sap la rădăcina cerului) sau spre mineralizarea  existentului „ precum o scoică / în teama de furtună a mării, /doarme / zidită-n visul valului /către înalt. / sau  ”De-atâta zbor flămând /rotirea aripilor a pietrit / şi pescăruşu-i boabe de nisip .” (Cântec de sirenă). Dar Radu Selejan, abordând geneza, nu acceptă finitatea existenţială, viziunea sa  este cea a eternităţii, într-o conversie a formelor  dictate astral de zodii… Va spune, dar, poetul: „N-am zi de naştere / ca să-mi colind, / nici zi de înviere / să-mi plâng moartea. /Mă ştiu din începuturi / şi-am să pier / cu soarele odată, /Ca bulgăre de jar / pe colţ de cer / privind nestânjenit în ochi de tată. /” (Zodie).  A încercat Radu Selejan un joc al germinaţiei şi ce a zărit poetul ?: „ / O sămânţă se scurge /prin carnea fructului / şi apoi se-ngroapă în pământ / cu gândul / la îmbrăţişările cerului / Copacul plânge / de  prea puţine rădăcini, / de prea multe seminţe / în care s-a adunat / rodul pământului /.”(Joc). Lângă spaţii şi după spaţii, niciodată, sau dintotdeauna alunecă izvoarele, şi  soarele oaselor  se modelează  ca o statuie a femeii  cuprinsă de ancestrale și cosmice  doruri, pe care Radu Selejan le va înfăţişa într-un joc barbian, în versuri, precum „Din adâncuri de mare, / odată cu luna / răsare / murmurul înecatului izvor. Şi se tânguie, /  printre stele aleargă, / risipă /căutând  în neştire / între marginile lumii / locul naşterii sale, / unde fata născută din dragoste / îl aşteaptă / cu încă neumplutul ulcior /...” ( Joc).  Metafora  poetului este consistentă, poate subînţelege sincere şi mari  iubiri de care acest poet apolinic nu putea să le ducă lipsa, iubiri propuse de el unui demers panteistic al voluptăţii și redat reuşit în versurile: „Dacă minunea ochilor tăi / ar împresura o pădure, / foşnetele, / adormite pe buzele uscate / ale frunzelor / îndrăgostite de păcat, /s-ar trezi /învăluindu-ţi umbletu-n iubire. / Dacă lumina ochilor  tăi / ar înfrunta /adâncul nopţii, / stelele ar păli /.../şi-n zori, / albastrul cerului / ar mai înflori. /” (Minune). Din cavalcada de toposuri şi timpuri, de esenţe  astrale şi fenomenologii, expuse  versificat în tropisme de poet, se deduce că Radu Selejan   are cunoştinţe  de paleontologie  şi  geomorfologie  consistente, cu care reuşeşte  o developare  a erelor marine şi  geosistemelor transilvane: „ Nisipu-i ars de zborul ciocârliilor / căzute în atâtea nopţi / din pomul soare. /Ascunde somnul peştilor în el /şi dorul /plânsului de mare. /Şi stăruie nisipul sub zăpezi / cândva cu mine alungate - / şi urme vechi de târâtoare, / neîmplinitele păcate, / zodii târzii, întortocheate / din căutare-n căutare, / se scaldă încă-n depărtări / de mare. / „ (Şi stăruie nisipul sub zăpezi). Şi o altă iubire va fi   înălţată  de poet „Atunci, /în dimineaţa de–nceput ,/ când zidul, ca un şarpe, / se-ncolăcise-abia / în jurul gleznelor tale, / când mănăstirea / nici nu se dorea, / atunci, / când între drum şi mine / erai tu, / când zidul te  înfăşura / de bună voie,  /  ...când cerul meu /era de tot întreg, / ars nici măcar de-o stea, / de ce-ai fugit / pe urma visului încă / neîmplinit? /”. Şi, pentru că Radu Selejan spunea că l-a citit cu plăcere pe Ştefan Augustin Doinaş, printre care şi capodopera sa baladescă „Mistreţul cu colţi de argint”, cum să nu  ne minunăm de răsfrângerea acestei lumini din faciesul colorat al  creaţiei solare în  cugetul adânc, ca al  unui  miez de pădure mitologic, al poetului, ”.../Ori, cine ştie? /Poate-i pădure / cu copaci numai scorburi / în care o pândeşte  viitorul /cu ochii sticloşi. /.../ Pădure e şi cerc  ,/ sau cine ştie / ce semn al sorţii întru veşnicie. /”(Răscruce). Şi uşa intrării în labirintul dedalic al copilăriei şi pe ferestrele adolescenţei, atunci în mâinile mamei, acum  vorbind doar o umbră anamnetică, sepulcrală, de amintire maternă cu strigăt de chemare și se va  prăbuşi la strigătul  său de acum, întărâtat  de timpuri vesperale, în versuri cu nuanţe de (ne)rostire blagiene:” /De ce-ai zidit ferestrele /şi uşa casei noastre, mamă ?/ Afară-s eu şi lângă tine-s eu, / de ce să cerem umbrelor povaţă? / N-auzi? Se tânguie prin preajmă / o frunză neagră-n  cânt / neistovit de lebădă. /N-auzi? De nerostit strigătul / cu care mă chemi / se revarsă dincolo de margini ./.../De ce-ai zidit ferestrele / şi uşa casei noastre, mamă ?/ Vorba de azi e-adusului / de ieri şi bate-n uşa ferecată-n zid /şi sub ferestre, chipul soarelui, /cu-n mugure de noapte-n colţul / gurii, aşteaptă să-l dezlegi. / În jurul lui, nu simţi cum / dănţuie a nebunie curcubeul / sădit în mine de povaţa ta? / De ce-ai zidit ferestrele, /şi uşa casei noastre, mamă ?/”.(De ce-ai zidit ferestrele?).  O căutare a iubirii sincere, ce, în vis, îl va osteni pe poet, îl va înseta, până a-i ajunge la izvorul ei, şi, plecat  pe drumul infinit al iubirii  o va releva din start în versurile: „Doar tu mă cauţi; visului doar tu mă ceri / şi mă îmbrăţişezi / cum setea-mbrăţişează, din depărtare-n depărtare, / abia născutul suflet de izvor.”(Doar tu mă cauţi).
            O apropiere de iubita sa   şi o  simţire organică eresică, de  îndestulată conjungere  le va  realiza poetul, chiar şi ca o ficţiune,  abia când se refulează  dintre parteneri orice  inflamaţie de depărtare: „/.../O viaţă de secetă / am purtat în mine. / Sângele se înămolise / în vine, / ostenise.../ Sufletul bolea ca o pădure / înecată de foc. /.../ Astăzi plouă-ndelung. / Plouă cu rouă. / Am ajuns lângă tine. / Pustiită de apă ,/ seceta dorului a pierit ./”(Plouă).
Dar lumina din ochii iubitei îl priveşte pe  el, oricare ar fi iubitul, de oriunde, simţindu-i căldura dragostei, dogoritoare, colorată ca un curcubeu  şi o va elibera  ca dintr-un vis  prin versurile sale: ” /Păleşte, râvnitoare, în ochii tăi , / lumina. /Tu eşti oriunde. / Pipăi jur-împrejurul / ca  un orb / şi tu eşti pretutindeni.../Şi-ţi simt căldura dragostei, dogoritoare, /cum se revarsă / ca dintr-un soare / veşnic pământean, /înmlădiindu-se în preajma mea ,/mereu / mai în putere, /ca un curcubeu. / ( Ochii tăi).
        Dar cel mai  semnificativ  poem din primul ciclu din acest volum, intitulat „ Poveste” aurealează condiţia unei iubiri mari, sincere, angelice, statornice pe care poetul cu siguranţă, cu experienţa sa a  trăit-o, atunci când  poemul aduce prin metaforă lumina iubirii apolinice, o argumentează şi o confirmă în versuri ce creează  imagini viabile, fascinante, de un exotism şi un erotism luxuriante, solare, ademenitoare și încântătoare, ce  zvonesc o mare şi candidă iubire: ”  Printre zilele mele, tu treci / ca printr-o grădină / cu nenumărate alei, / împodobite cu viaţă / de flori, de fluturi, de păsări ,/ de soare, de foşnete, de  răcoare /.../ O pasăre  o-ndemni să cânte / dându-i să ciugulească / din mână / două trei grăunţe de soare. / Pasărea cântă, cântă, / nu osteneşte /şi în jurul urmelor /paşilor tăi / se îndeamnă să zboare / Un fluture îţi încearcă / dulceaţa sărutului, / răcorindu-se-n setea/ buzelor tale/...” Şi cât de frumos a spus-o poetul...
        În ciclul „Balade cu soare”, cu optimism şi bucurie, Radu Selejan îşi manifestă spiritul de libertate istorică  în vremi pentru locuri paterne, libertatea  poporului de a convieţui monolitic cu soarele şi luna, cu  piatra munţilor,cu pădurile şi jivinele, potecile şi ascunzişurile, foşnetul de plai, râurile şi izvoarele, cu Dunărea şi cu brazii, cu glia brăzdată-n hotar şi rodul ei crescut într-o ordine genetică naturală,  a unui popor  ce-şi  sărbătoreşte acum geneza sa, cinstindu-şi eroii  căzuţi, apărându-şi vatra,  trecutul său  istoric,  sub  o zodie solară, de început dacic  al neamului „ rânduit în jurul Carpaţilor”, sub semnul lupului.  Acestea,  va spune poetul, vărsând, în acelaşi timp, din amfora stelară  peste versul său „gramul de dumnezeire”, au fost „tainele credinţei lui în nemurire, / a fost Decebal şi Sarmizegetusa, / a fost veşnicia. / Şi de atunci, de mult, / de la începutul începutului, / suntem Noi /../sângele nostru-i sufletul acestei ţări, / duhul munţilor, apelor şi câmpiilor /... /Poporu-i stâncă şi / izvor de viaţă.
      Interesantă  apare, în acelaşi context, şi  balada „La începutul pământului” şi cele exprimate mai sus sunt, părţi ale „Cuvântului Dintâi ”care se regăsesc în versurile: „ / Atunci, demult, la începutul începutului /au fost foşnetele pădurilor, foşnetele stelelor de deasupra pădurilor, /,foşnetele râurilor ce purtau către  mare / dorul de adânc / al munţilor / al cerului /.../ păsările ciuguleau  liniştea /înmărmurită pe crengile zilelor şi nopţilor, / alintând oameni şi pământuri ./”...(I), „/ Atunci, demult, / căpeteniile acestor pământuri / îşi spălau tainele vieţii ,/ tainele nemuririi / în spuma murmurilor de izvoare, /întrecându-se în a fi / mai presus decât zeii. (IV)/”. Să ne închipuim şi pe  acei oameni zdraveni şi teferi la minte, strămoşii, părinţii şi fraţii pe care poetul le sublimează existenţa în versuri imnice, precum :„/În miezurile limpezi, / de-mpliniri. / ochii strămoşilor mei / vieţuiesc. /Strălumină şi dor, / bucurie /din luminile lor / izvorăsc. /Şi din zare în zare, / din albastru, / din galben, / din roşu /  se-nfiripă anume / o şoaptă / şi-o alta-i urmează / şi-o alta.../ şi toate cuvântă / în grai de eroi: / din glie / noi creştem prin voi, / slăvită fii în veci, /Românie. /” (Imn).
          Din acelaşi ciclu, „Balade cu soare”, să   reţinem şi  lunga speranţă de bine a moţilor, din care poetul se  trăgea,  şi revolta acestora  prin Horea,  exprimată în versurile sale înflăcărate: „Ţara de piatră / mocnea / ca adâncul unui vulcan / în aşteptarea / desprinderii de pământ / Ascunsă-n păduri, /răzvrătirea /îşi ascunde tăişul /pe roşul inimilor / înfierbântate / Munţii îşi despietreau /piepturile / să ascundă / până la vremea sorocului / flacăra vie a răscoalei..../ moţii trudeau / cu frunţile aplecate-n ţărână ./.../stăpânii sorţii lor / şi ai pământului / moştenit odată cu sufletul / de la strămoşi. /.../La cârma istoriei / Horea rânduia / după datini străbune / vadurile dreptăţii, /.../ La Bălgrad, /cu sufletul cât / o Detunată, Horea a frânt roata / cu care  duşmanii /i-au măcinat trupul, / despărţindu-l de viaţă. /.../ s-a nuntit / cu românescul infinit. /”(Vuietul).
Să reţinem , din glasul orfic al poetului şi strigătele de luptă  către moţi ale lui Avram  Iancu, de răzbunare a lui Horea, de a dezgropa „prometeica roată  / cu mădularele cioplite / din Abrud, din Câmpeni, din Ţebea./.../ să-i îndreptăm umbletul / după mersul nostru / neaplecat / după vorbele noastre, neprefăcute , / după lumina ochilor  noştri / ţintătoare către / vârfurile munţilor /a istoriei.../ ai crescut roditor / copac de lumină / urcând din rădăcină-n rădăcină /”.( Copac de lumină).
            Şi din acelaşi volum  nu vom trece  peste „Balada cu mineri”, dar mai înainte  vom  aminti de simplii  mineri, subingineri, ingineri, şefi  de mine  sau de orizonturi, directori de  trusturi miniere,  pe care   poetul, inginer minier, avea a le pomeni cu sutele, numele, faptele, fiind mulţi ani însoţitorii de muncă şi de viaţă ai  inginerului  minier. Radu  Selejan  era aici contopit  cu subpământul, cu piatra, cu dinamita, cu dalta şi fistăul, ca pe vremea romanilor, cu sfredelul şi ciocanul perforator,  cu bezna pură şi  întoarcerea la lumină a minerilor culeşi pe trasee din puţurile oarbe ale abatajelor, şi numai cu  acei  scăpaţi de moartea ce-i pândea la tot pasul, de truda grea. Va exclama  în vers elegiac, de amintiri, poetul: .../Când, azi, / minerii  trec, /Pe lângă prunci ,/ ce-n lunci, clădesc / din sclipitor / nisip, tunele ,/ zâmbesc / şi nu le mai / strivesc / ca-n zilele / copilăriei mele:”(Baladă cu mineri).
       Că  fiecare ceas  al poetului este ascuns în piatra şi praful abatajelor de pe filoanele botezate cu nume de femeie din  minele Munţilor  Apuseni şi ale Carpaţilor răsăriteni, pe care Radu Selejan în calitate de inginer minier avea să le conducă   Barza, Brădişor, Musariu, Valea Morii ,Ruşchiţa, Delineşti, Crâşma, Valea Fierului, Teliuc, Aninoasa, Uricani, Măgura-Tina Neagră, acolo unde filoanele de aur aflorau pe Măguri, cu tina care venea din adâncuri cu aurul, neagră., în coamele  abatajelor  şi  în galeriile  cu rampele puţurilor oarbe, în filoanele aurifere  de la Certej şi Săcărâmb, în  patrulaterul aurifer al Munţilor Metalici,  acolo de unde  nimeni nu putea ieşi din mină la lumină fără să treacă prin purgatorul  verificării şi  percheziţiei, apoi la mina de talc şi mică de la  Voislova. Dar destinul de scriitor poet avea să i-l hotărască mina de cupru  Leşu  Ursului  din Bucovina  unde, aşa cum se confesa  scriitorul, aici a scris  multe poezii. Era în anul 1967, şi de aici s-a hotărât poetul să părăsească subpământul şi să se dedice  poeziei şi jurnalisticii. Aici poetul  şi jurnalistul a început să câştige teren în faţa inginerului, iar Costică Cotoşpan, care era şeful secţiei de cultură a  jurnalului „ Steagu Roşu” din Petroşani, ”îi va deschide uşa spre publicistică, uşa prin care  Radu Selejan avea să iasă din lumea inginerilor”, la 32 de ani,  mineritul se va confesa scriitorul, nu-i oferea omului decât spectrul morţii înainte de vreme, mina fiind un uriaş labirint în care omul, numindu-se miner, rătăceşte într-una... pentru a se juca cu viaţa proprie de-alabirintul.... Dar o ucenicie a vieţii în creaţie era necesară şi aici,  aşa încât, va spune poetul: ”...Înclin să cred că picurul de dumnezeire, picurul de energie care sunt, a trebuit să treacă prin toate acele stări pentru  a se  purifica, pentru a se transforma, pentru a deveni ceea ce trebuie de fapt să fie, parte a Cosmosului, parte a Universului în permanentă înnoire. Şi încerc să mă văd sus, de tot sus, undeva în piscul cerului, privind pe pământ şi căutând albia secată a vieţii mele, albia care mai  păstrează urmele  paşilor mei, urmele vorbelor mele, urmele privirilor mele, urmele gândurilor mele, albia-martor a existenţei mele pământene, întru facerea şi  refacerea Cuvântului Dintâi.”
     Şi aşa se face că, în mare parte, la Radu Selejan reflexiile conştientizării existenţei  sale creatoare, sublimate în mirare, sunt motivul de exprimare a maturităţii copilăriei, cum şi copilăria o evidenţă a maturităţii sale creatoare. Aceasta este mirarea „muntelui" care încearcă depăşirea trecerii spre un alt munte în spaţiul montanului perpetuu pe drumul dinspre celest, motiv al depăşirii existenţiale, şi nu, aşa cum ar fi fost aşteptat, cel spre celest.
În acelaşi timp mirarea, ca motivaţie ontologică în scriitura selejeniană se defineşte ca element de diagnoză a vieţii scriitorului în decelarea unor urcuşuri absconse printr-o voinţă a devenirii, întreruptă de raţiunea întoarcerii spre reluarea drumului mirific al vieţii sale eterne. Această reluare, va  spune el, este prin „odihnă" dar aceasta nu este aşa cum o memorează Radu Selejan, „pentru a mă odihni, şi ca să privesc în urmă. Mă opresc pentru a mă reconsidera", spre alte avataruri existenţiale.
Mirarea, la Radu Selejan, este o metamorfoză a maturităţii în încercarea de a atinge „cu luminile ochilor de cuvinte locurile copilăriei", de accedere la zorii farmecului existenţial, un catalizator al spaţialităţii maturităţii iniţiatice.
Mirarea în memoriile selejeniene este coerentă, urcând ca un filon al devenirii, componentă mentală a destinului scriitorului, un exerciţiu al descoperirii permanente pe domeniul înălţimilor hermeneutice, de înnobilare. Pentru aceasta, Radu Selejan avea să reitereze mereu copilăria, nelăsând loc în memorii despărţirii de aceasta şi „de locul de unde am pornit", spre muntele înalt al vieţii sale creatoare urcat din mit şi denumit de el „soartă",  sfidând surpările, în expresia alegorică a acelei „ceaţă de taine".
    Vreme de 14 ani, va declara imperativ scriitorul, „copilăria mea se hrănise cu ea însăşi, se autodevorase, murise în fiecare zi, puţin câte puţin, până când s-a transformat în amintire” şi „ M-am despărţit de copilărie din mers. Ca de un cadavru mumifiat...Pe care cu greu l-aş mai fi purtat cu mine într-o raclă, fie ea şi-a amintirilor...Trebuia să dau uitării multe întâmplări, multe eşecuri şi succese pentru ca să-mi pot  construi o adolescenţă  în stare să moară pentru triumful tinereţii care venea pe urmele ei ca o umbră”. Dar „copilăria unui pământean", atunci când mirarea capătă inconsecvenţă în vâltorile unei vieţi geologice, de miner consacrat, îşi poate pierde inocenţa. Decapând mineralul memoriei, spre iluminare, spre o viziune euristică cu reflecţii uraniene, faţetele infinite ale mirării devin componente ale aurei divine în arderea unei vieţi celeste prin abatajele galeriilor adânci dedalice ale unui consistent filon poetic, în memorii, parte din axa universului scriiturii sale.
Mirarea este şi un ecou prelung în abatajele întoarcerii scriitorului în „ţara copilăriei" la rădăcinile viselor de depăşire, izvorând din locurile de taină ale munţilor. Dar ce îi era mai uşor lui Radu Selejan? Să o ia pe poteca „ce începea să urce de-a lungul înaltului cer...", împingând, cum Ulise, stânca cuvintelor, fără a şti „ce i se poate întâmpla de-a lungul urcuşului" şi nici a coborâşului, sau să rămână în ţara minunilor copilăriei şi să o străbată de la un capăt la altul spre înalt pe ocolişuri!? Tot călătorindu-şi viaţa, cu modestia ce i-a caracterizat-o, el nu a sesizat că prin mobilul mirării sale ajunsese demult în „piscul Muntelui de Taine", dar nu printr-o abordare telurică, ci printr-o coborâre euristică pe piscul muntelui vieţii de taine, venind din zenit şi spre înălţare, urcarea nemaifiindu-i necesară.
„Fiecare popas" de-a lungul drumului croit de Radu Selejan pe spinarea „muntelui vieţii" sale creatoare era într-un relief al planului cosmic, al reflexiilor astrale iar devenirea lui o permanenţă a gândurilor stelare „săpând în - carnea – câmpiei spre Ţara Copilăriei privind spre Fata Morgana ce mă urmăreşte ca o taină presimţită..."
Radu Selejan, „transfug din Ţara Copilăriei la realitate", a decelat înălţimile cosmice ale munţilor vieţii, survolând cu nava aglomeraţiilor de stele gânditoare, universul unic al mirărilor sale de consistenţă metaforic-alegorică. Acesta este motivul unicităţii sale în universul inspiraţiilor din spaţialitatea geologic-montană , în coordonate unice, atât telurice plane cât şi zenitale, ale unor componente umane. Aceste componente, situându-se mereu în mijlocul lor scriitorul, l-au conştientizat, l-au reperat şi marcat definitiv ca referinţă literară, determinându-i reflexii ontologice de factură metafizică ancestrale „păcătos şi nădăjduind în iertarea păcatelor pe care le-am moştenit împovărat de mirarea păcatului.”. Şi, uşurat prin spovedanie în memorii, şi-a conştientizat mereu dorinţele, preferinţele, ura şi iubirea prin conceptul de armonie a cuvintelor, în perspectiva iertării ca taină a vieţii izvorâtă din adâncul copilăriei, din mirare, din pipăirea mâinilor şi picioarelor, din simţul auzului, văzului şi vorbirii, din „mamă şi tată, soare şi noapte, vis şi realitate, dorinţă şi împlinire", multiplicate dialectic în devenirea unui imperiu infinit al descoperirilor, ca neînceput din „Ţara Copilăriei", undeva pe malurile unui râu cu ape sfioase ce curg a lene şi indiferente către niciodată... "Am  trăit dominat de versurile scrise de Puşkin”, va recunoaşte poetul, ” Nu poţi fugi de patimi oarbe, nici să te aperi de destin”, versuri cu care se încheie poemul „Ţiganii”. „Şi-am încercat să justific fiecare greşeală, acuzând  destinul care este de neclintit”, se va confesa  nu o dată Radu Selejan în memoriile sale.
Tăierea ombilicului de conştientizare a naşterii sale primare i-a determinat lui Radu Selejan redevenirea în imperiul scriiturii celeste, al cuvintelor gândite şi lipsite de mirare. De ce s-a întâmplat aceasta a fost doar conştientizarea de sine a unei apartenenţe la universal, „la frumosul şi urâtul universului, la sensul creării şi existenţei lui veşnice", o renaştere spre învingerea finitudinilor temporale, acceptând trecerea sa ca un „ascunziş a unor energii primare, dumnezeieşti.” „Scorbură celestră era trupul meu pentru un roi de energie generată de Cuvântul Dintâi, forţa care a spus să fie şi virtualul a început să se contureze ca existenţă”. Din acest moment mirarea va pierde poziţiile primare ale copilăriei pentru a se aşeza definitiv în planul subconştientului selejenean, cu o conotaţie de unicitate şi irepetabilitate în „Ţara Copilăriei", locuită de un popor de umbre, de amintiri şi incertitudini, de vise veştede, de ambiţii - sugrumate - păzită de Adolescenţă" şi  de aceea „N-am înţeles niciodată de ce preotul trebuie să mijlocească între mine şi Dumnezeu”.
De ce în subconştient şi nu în primul plan al memoriilor existenţiale mirarea va rămâne la Radu Selejan cheia ce va deschide mereu universul luminilor creaţiei de taine, numai el va şti, putând oricând cu mare uşurinţă accede la ele.
      Şi e fascinant pentru mine să constat că, de la un an la altul, scriitorul se proiectează tot mai mult în netrecere şi aceasta prin ceea ce a reuşit să creeze de-a lungul unei perioade literare profunde, efervescentă literar, de o intensitate, fertilitate şi consistenţă literare, rar întâlnite la un scriitor la sfârşit de mileniu...
Pentru că puţini sunt creatorii literari care reuşesc cu opera lor să treacă de testul timpului, chiar şi dintr-o perspectivă imediata. Dar, Radu Selejan, se pare că a inoculat multiple semnificaţii literare şi reflexii sociale în tot ce înseamnă creaţie intelectuală, atât în lirică, simbolismul şi gnomicul poetic, în proză, în romanele de lung metraj, teatru, în proza scurtă, în memorii sau în publicistică. De aceea în posteritate pentru el nu mai exista trecere. El este un artizan al metaforelor simbol, iar eul liric şi-l durează din împletirea intuitivă a sensurilor categoriale. De aceea creaţia sa pentru un cititor avizat şi realist, rămâne mereu proaspătă, plină de vigoare şi expresivitate, variată prin tematică, interesantă pentru că este constituită ca sumum a nenumăratelor sentinţe mentale logice ale scriitorului, în variile genuri literare. Prin cuprinderea unor teme actuale din problematica vieţii sociale istorică şi contemporană, prin densitatea ficţiunii şi modul de conturare a personajelor, prin abordarea facilă a necunoscutului material şi metafizic, a spaţialităţii în temporalitatea existenţială, Radu Selejan rămâne mereu prezentului literar ca şi eternităţii. Se observă, în principiul creaţiei sale, o continuă alergare între idealurile şi între iluziile vieţii, toate asigurând o organicitate reflexivă a scriiturii cu valenţe de perenitate, comparabile cu unicitatea existenţialului divin. Desigur, amprentele creaţiei sale literare au ajuns să afecteze, în primul rând, toate spaţiile şi timpurile existenţiale aparţinătoare lui Radu Selejan. Începând cu copilăria, adolescenţa, studiile universitare, desăvârşirea profesională în marele imperiu aurifer al Munţilor Apuseni, ca inginer minier, apoi interesul pentru plinătatea materială şi armonia familială, eforturile sale creatoare se conjugă fericit pe tărâmul literar şi în mediul jurnalismului, la masa de scris şi la catedra universitară, desigur într-un mod sacrificial, cu multe renunţări. Toate acestea, graţie multiplelor sale valenţe intelectuale şi acţionale, l-au profilat pe scriitor ca model social şi cultural, comportamentul său cotidian devenind conform cu spiritul armoniilor divine, prestabilite, edenice, un adevărat model leibnitzian, cu tentă metafizică în literatura sfârşitului de mileniu în România şi, desigur, prin mediere, cu tot mai multe reverberaţii europene. Este clar că Radu Selejan a reuşit să se dureze în literatura română numai prin efortul său intelectual în valorificarea valenţelor sale creatoare native, iar acest fatum îi aparţine în exclusivitate. El singur, cu energii sacrificiale, a ars flacără spirituală sacră pentru mistuirea misterelor şi a rămas lumina, cu adevărat referenţială. Prin fiinţa sa nobilă, prin valoarea scriiturii şi prolificitatea creatoare, prin luciditatea demersului literar şi prin devoţiunea sa socială, Radu Selejan a devenit model ontologic atemporal al universalului cosmic, spiritualizat cu armoniile şi dualităţile sale.
Prin scriitura cu o evidentă vigoare şi valoare axiologică, Radu Selejan este detaşat de plutonul celor nepersonalizaţi, de acele tipare lâncede, neaxiale, excentrice şi rugoase literar, abuzând de dantelerii pseudo estetice, de vulg şi exibiţionism, într-un cuvânt, de infantilismele pseudocreaţiei. Autorul, deasupra multora, poate fi valorificat de contemporaneitate ca un model al complexului literar.
De aceea consider că rolul Centrului de Cultură "Radu Selejan", condus cu mult sârg şi competenţă de soţia scriitorului, strălucitul profesor universitar dr. Ana Selejan trebuie să fie, pe lângă cel de mediere a creaţiei selejaniene, tot mai mult acela de a impune, printr-o critica docta, modelul original al scriitorului de abordare a creaţiei literare, şi de a consolida sistemul literar selejanian stricto sensu pe structura căruia să se poată grefa sigur şi facil creaţia literară contemporană, a multor   lucrători cu cuvântul, în prezent debusolaţi, orbecăind în căutarea drumului luminii. Trebuie avut grijă ca opera lui Radu Selejan să se restituie estetic şi sistemic definitiv literaturii naţionale ca fiind o creaţie emoţională, politematică abluţionată de seria  bizareriilor infantile, semnificată, în schimb, de peisajele policromatice încărcate cu incandescenţa erupţiilor sale spirituale care, înnobilând-o cu elemente literare şi metafizice, o areolează, îi conferă originalitate şi competitivitate. Se poate exemplifica acest aspect cu proza scurta din volumul „Taina cenuşii de stele”. Aici profeţia privirii unui timp al materiei, ca "rău-prevestitor" în „Cocostârcul albastru”, devine sau un simbol al luminii eterne locului sau al uitării omului în neantul thanatic sau una din permanenţele copilăriei senine. Sacralitatea existenţei sale motivează sentimente umane de respect „pentru mântuirea zborului său neostenit”. Zborul cocostârcului este acela de „iscoadă” a unei comori telurice. Cosmicitatea zborului este de acoperire a Lunii, de fluidizare a luminii solare, de abdicare de pe bolta cerească a stelelor care nu „se feresc din calea lui”. În viziunea autorului, există o simultaneitate a apariţiei pe loc a omului obişnuit şi deasupra sa a păsării, pasărea personificând autorul. Pe acel om, cu toată voliţia sa ascensională, prin urcarea chiar şi în copacul sub care îşi clădise o colibă, spre a fi mai aproape de cer, de cocostârcul în zborul său şi cu care odată venise, pasărea acesta, „în zboru-I edenic, nu-1 va băga în seamă”. Radu Selejan va prevedea mereu dilatarea unor spatii existenţiale tocmai pentru a se desăvârşi în ele templele de aur ale genezei divine, unde scriitorul se vrea mereu în interogatoriu. Problema genezei cu apriorismul cuvântului este permanentă în scriitură iar deschiderile criptelor telurice, în cosmicitate, le realizează prin transcendenţa metaforei şi relevarea mediatului în cuvinte, a cauzalităţilor ontologice, el însuşi făcând parte din divinitate, deoarece cuvintele sale cuvântă numai divinul - vezi romanul "Nanu"... Travaliul său literar, viziunile pozitiviste ipostaziate din implicaţiile sociale, de promovare a valorilor prezente şi istorice în planul social, prin crearea atâtor personaje pozitive, sau opuse acestora, malefice distructive pentru social el şi-a obţinut în mare parte roadele, locul pe podium sacrificial, până la martiriul biologic-existenţial, lăsându-se, totodată, adoptat de tot alte locuri încărcate de evenimente reale, valorificând unele personaje istorice, precum Horea, Bărnuţiu, Buteanu, Bălcescu ş.a. - vezi volumul document "Roata fără sfârşit", despre „Răscoala lui Horea, Cloşca şi Crişan”, cu descrierea testamentară a evenimentelor istorice din zona Munţilor Apuseni din perioada 1784-1785, a eroilor neamului românesc.
Lumea lui Radu Selejan este de o cromatică socială frenetică, el nu o inventează, ci o ia aşa cum este ea. De aceea excelează scriitorul în genul literar al reportajului, în receptarea realista a cotidianului cultural, politic şi social, chiar dacă unele dintre aceste reportaje, prin esenţa lor, promovează, dar într-un mod rezonabil, unele ideologii şi doctrine filozofice, astăzi contestate de societatea românească.  Tocmai de aceea, imortalizarea unor momente este necesară ca şi comparative politice şi sociale, pentru promovarea deschisă a unor proceduri de eventuale revizuiri politice, atunci când se cere aceasta sistemelor politice.
Dacă ar fi să-1 încadrăm pe Radu Selejan într-un curent literar sau într-o generaţie de scriitori, într-un studiu de literatură comparată, nu vom reuşi uşor, pentru că el este, prin cantitatea operei şi prin calitatea acesteia, prin vârstele creaţiei, prin descrierea analitică şi abordarea lucidă  raţională cu metaforă, dar fără ficţiuni, a momentelor şi evenimentelor social-politice contemporane şi istorice cât şi prin varietatea genurilor literare abordate, deosebit de alţi scriitori, caz care îi conferă unicitate literară. Tocmai datorită acestui fapt, axiologia operei sale nu se poate valida sau invalida într-o critică estetizată, prin disecţii, demolări şi denominalizări epigonice, neexistând comparabile reale, dar reflectând asupra încadrării scriiturii sale într-o direcţie literară, postmodernismul ar fi o soluţie a priorităţii cuvântului selejanian . Pentru că, la Radu Selejan, se degajă din discursul livresc, o structură  literară sprijinită pe o infrastructură iniţiatică, ajunsă la arcul de finalizare al sistemului său  de coordonate spirituale ale căror soluţii axiomatice, cu rezolvare sistemică,  se vor găsi, cu siguranţă în spaţiul hermeneutic, într-o transgresie spre construcţia de temple literare pe fundaţii epistemologice, ce conferă Edenului poetic selejanian siguranţa perenităţii, uzând de recuzita unei consistente culturi, de geniu şi rafinament, în jocul ingenuu al rostirii „Cuvântului Dintâi”, principiul de geniu al poetului.
Cele relevate  mai sus nu pot constitui  decât  începutul de imagine din aprofundarea  cunoaşterii  creaţiei  literare  a lui Radu Selejan şi căreia, receptate faţetele  axiologic epistemologice, în infinitatea  creaţiei scriitorului, cu retorica-i arhetipală şi lirismul orfic, îi pot  asigura  acesteia o deplină autenticitate în poetica spațiului transilvan şi consistenţă pe coordonatele majore ale unei scări a valorilor literare, a devenirii și  redevenirii sale pe înălțimile reveriilor uraniene.

BIBLIOGRAFIE:
Radu SELEJAN, ”Cântece şi descântece de piatră”, apărut în anul 1972,
Radu SELEJAN „Corturile neliniştii”;1973;
Radu SELEJAN” Târziul clipei” , 1974;
Radu SELEJAN „Balade cu soare”, 1975;