vineri, 18 august 2017

Literatura : IRINA – LUCIA MIHALCA  și  ”CELĂLALT TRUP – O NOUĂ VIAȚĂ”; Comentariu realizat de GHEORGHE APETROAE, Sibiu

    În poemul Irinei – Lucia Mihalca, intitulat ” Celălalt trup, o nouă viață” se descoperă receptarea facilă a forțelor sonanței eternului în spiritual materiei, a sonanței universalității ontologice, capabilă de autodisecție și de creare a temporalității în universal: ”Vuietul veșniciei, auzit noaptea, tăia timpul în două,”… Această sonanță (a veșniciei) întrețesută de crome astrale și izvorâtă, poate, din repertoriul corurilor celeste, dar și din câmpuri de combustii cuantice și  megaastrale, este capabilă de culisare în universal si,  hiperbolizându-se, poate constitui în sine un punct referential (ac) al universalului: ”Cobora din cer pe pământ, împungându-l cu un ac”…  Poeta, sigură pe simbolistica revelației sale, pe care o induce cu succes în discursul său poetic cu accent metaforic, într-o logică a bivalenței, formalizează și transfigurează elegiac suspinul, întru-n sunet subțire, feminin, acesta (feminin), și nu altul, fiind capabil de o replicare referențială duală în  cerul din lăuntricul poetei și al celor initiați într-o astfel de logică: ” Calea lacrimilor suspină pe cer./Iute ca privirea femeii, un sunet subțire/ Îndoi cerul-n lumină și întuneric”.
    Asistăm de acum înainte la un alt plan existential, cel de cunoaștere a vieții entive -lăuntrice, a profunzimilor spiritului uman, având ca element stilistic determinant, atât în armonizarea diferențial formală, cât  și în distrucția acestora, tot sunetul:  ”Dintr-o îndepărtată nostalgie, o tristă melodie/ Voia să cârpească viața /Acolo unde sunetul o sfâșiase”…  Sunetul a învins temporalitatea prin scindare și e în posesia sa în revelația poetei IRINA LUCIA MIHALCA și se constituie referential genezic în câmpul veșniciei, ne îndepărtează de orice metafizică sau de oricare polivalență în explorarea adevărului universal…:”La stânga sunetului era noaptea, La dreapta lui era ziua, Univers presărat cu picături de apă și prezenturi.”… În continuare, asistăm la un exercițiu litotic, de recluziune și întrupare a sunetului, a muzicii sferelor din Universal într-un labirint talic, acolo unde trecerea nu poate fi depășită din cauza diferențelor parteneriale temporale, rezultat al generărilor referențiale sonante, care,  de multe ori induse în cel de al treilea trup, devin ”noua viață”, dar cu temporalități perathice-thanatice, sfidând astfel  ” vuietul veșniciei”:  ”Începând să respire, muzica se strecură prin labirint,/ Călcându-și umbra plină de apă în Canalul Miracolelor./Timpul femeii nu curge pe aceeași cale/ Cu timpul bărbatului,Spre celălalt trup.”. Este un exemplu viu de nouă viață, în armonii și simetrii leibniziene, dar și de vieți, precum cea a lui Icarus, care întruchipat, bineînțeles, din diferențe paternale, în ambiția unei noi vieți sonante, de a atinge soarele, își va găsi moartea...! Interesant este fondul ideatic al acestui poem, parte din înteresantele creații poetice ale Irinei Lucia Mihalca înserate în volumul său de poeme, intitulat  ”Dincolo de luntrea visului” ! Felicitări! Gheorghe Apetroae, Sibiu.



sâmbătă, 12 august 2017

Literatura: Ce caut eu în viata ta?, de Elena Moisei, Comentariu de Gheorghe Apetroae, Sibiu

”CE CAUT EU... ÎN VIAȚA TA?”, de  ELENA MOISEI
Scurt comentariu, de Gheorghe Apetroae, Sibiu
    Trecerea prin universul juvenil proustian, această  fortuna labilis  în  revenirea la adolescență, trăită cu intensitate  de poetă  și  redorită după ani, dar cu o anumită discreție,  se observă că este imposibil de realizat  în condiția  unei singurătăți  exprimată cu evidență  în poemul  ELENEI  MOISEI,  cu  ego-ul său atât de interiorizat : ” De ce o lacrimă când piere, / Suspinul ei îl știu doar eu...”   Ființarea erosului  în exteriorizarea lăuntricului  este receptată ca fiind echivalentă cu interiorizarea exhibată prin voluție și expusă spre cunoaștere ” Cu inima de vise, ninsă... / Eu mor de dor și...tu nu ști...”, dar numai formalizată prin contrapunerea  transfigurată  a  trăirilor  interioare  în  elemlente panteistice, cum ar fi: glasul, suspinul, umbrele, nopțile…, dar și  în  elemente fenomenologic - materiale, cum ar fi:  vântul, ” maci însângerați pe buze”, frunzele, lacrima, pasărea, cerul… Prin toate aceste înserții tropice în construirea de versuri cu lirism accentuat, poeta  sugerează  reflexiile formalizării  dialogului   cu interpusul său într-o iubire james-merrillică imaginară :” Întreb vântul ce părea / un trubadur   ce curge-n frunze / ce caut eu...în viața mea? ”. 
    Relativizarea existenței interioare este excelent dualizată  în versurile:  ”De ce o lacrimă când piere,/ Suspinul ei îl știu doar eu.../ Ce caut eu...în viața mea?”  iar  răspunsul antinomic este pe măsura întrebării duale ” Cu inima de vise, ninsă.../ Eu mor de dor și...tu nu ști... / Regatul viselor de ceară,/În lacrimă m-ar întreba,/Topit în umbre ce-o să doară: / Ce caut eu...în viața ta?”.  Este spiritul  poetic adânc al ELENEI MOISEI cu multe reverberații de simțiri și de neliniști  lăuntrice care își cer în permanență identitatea și în aceeași măsură dedublarea  și reasamblarea stilizată în metafore, reușind, astfel,  transmiterea unei tensiuni psihologice  în carpe diem de invidiat consumatorilor  de literatură sensibili la valorile ideatice și stilistice,  și care pot fi identificate facil în structura acestui interesant poem: ”Când crește umbra-n înserare, / Un colț de cer aș întreba, / Cuprinsă-n lumea de visare: / Ce cauți tu în viața mea?” … Felicitări!  Gheorghe Apetroae, Sibiu.

duminică, 30 iulie 2017

Literatura: Învins de un mister; Gheorghe Apetroae, Sibhiu


GHORGHE APETROAE ~  CÂNTECUL LUI  CRISTOPHER COLUMBUS  (22)


ÎNVINS  DE  UN   MISTER

Şi,  zilnic, câţi pescari plecaţi
pe largul de ocean, din Porto Santo,
și bărcile și le-ntorceau de nadă
grele-n șir în  portul Madeiric,
duceau  povestea lor la  prințul
cel vrăjit de - averi și valuri… !

Ei îi spuneau că la apus de-Azore,
cu vasele, mult scăpătaţi în larg,
în razele solare-n serpentin-turcoaz
pe unde  voluptoase, malachii în spume
zăreau plutind melanice făpturi
din alte lumi aduse-aici, cadavre,
fecioare nude, jertfa uriașei unde,
cu-obârșii în alt neam de oameni,
purtând la gât salbe de aur…,
dar și seminţe olivii și plante
cu  altfel  de – nfloriri, de crome,
de miasme, plutind haotic pe Atlantic… !

Graiul pescarilor cu înţelesuri mari
era  sorbit cum vinul madeiric
de Cristofor - învinsul noilor trăiri
şi-ademenit de-adâncile mistere,..!

Dorul de larg, oceanul  i-l creştea,
de-a hoinări pe nesfârșite  ape,
avid de nou și temerare fapte…!
băteau intens pe zările  cinabre,
pe cer azoric nesfârșite vânturi
pornite să-i aducă izul altor țărmuri,
cuprinsul libertății altor larguri…!

Pătruns adânc de abis și furtuni,
cu mare drag  de călătoare valuri,
uimit de fluorinul zării argilii,
uitând și  de Diego, copilu-i levantin
acum în pântecele dragii lui soții,
trăind tristețea mamei, rămasă
o Isoldă, când tatăl, nefiind Tristan,
își pregătea de multe săptămâni
în port corăbiile de plecare-n larg,
spre alte țărmuri, la a lor chemare,
-războinic prinț pe drumuri constelare …!

(urmează CRISTOPHER COLUMBUS spre mult visatele Indii)

marți, 25 iulie 2017

Literatura: Lirismul noetic al poetului Javier Canaves, Eseu, Gheorghe Apetroae, Sibiu


Descriere: http://2.gravatar.com/avatar/ede5cea20855d1d2f58657a5f525491a?s=30&d=mm&r=g 
LIRISMUL NOETIC AL POETULUI JAVIER CANAVES
 Comentariu eseu de Gheorghe Apetroae, Sibiu
 Îmcercarea de interferenţă a lirismului noetic practicat de poetul Javier Canaves cu memoria livrescului lui Cesare Pavese, se relevă şi prin poemul “Întâlniri”, înserat pe cit-ul Reţelei literare, în traducerea poeţilor Claudiu Komartin şi Cristina Maria Vlaşin… Aceste “Întâlniri” sunt chiar despărţirile” in tempore” reflectate in perathos ca fulguraţii existenţiale ale unui creator de fresce literare în expresii cu reflexii de fațete în filigrane multiple … Să observăm , dar, că în registrul auctorial al acestui poem, Canaves refuză să -şi înscrie opera sa cu majusculele exotismului spaţiului balear mediteranean, care l-ar fi ajutat mai mult în arhitectura de decor erotic exotic al metaforei sale imagistice, apelând pentru condiţia cadrului propice a celor doi iubiţi în declaraţii erotice, la spaţii interesante,  mercantile şi insipide şi la locaţii mai incomode : „Ai cerut încă un Bombay, ai îmbrăţişat dăruirea mea,/ şi într-o pornire prostească de entuziasm / ai decis să mă numeşti prietenul tău cel mai iubit.”... Javier Canaves se lasă copleşit, obosit parcă, mult prea repede de stângăciile exprimării întârziate a stărilor adolescentine într- cadru liric proustian  neestetizat, idolizând sacrificial, până la absurd, lirismul starurilor songs :  ” Am închinat paharele pentru Creedence şi Sinatra, / atât de absurdă era noaptea.”… Poate fi această tardivitate o reticență generată de apriorismul transcenderii în construcţiile sale lirice, un termen liber din ecuaţia tensiunii existenţial – exponenţiale a spiritului poetic cu habitat într-un magnetism corporal generalizat, determinat de sensibilitatea sa lăuntrică juvenilă, care trebuie reamintită şi afirmtă textual cum că:  “singurele femei cu care merită / să te căsătoreşti / sunt cele cu care nu putem îndrăzni să o facem” ,  dar şi de sistemul ontic- metafizic al ființării sale, cuprins prin înţelegerea lui Cesare Pavese de preocupările idealist societare ale lui Antonio Gramnsci”.   Dovedeşte aceasta  Canaves,  atunci când afirmă textual că: “…după atâta timp de la întâlnirea noastră, retrăiesc cu nostalgie dispreţul tău…”, se înțelege, printr-un rafinament indus intenţionat în textul său generat de stilizarea prozodică a propriilor frământări, până la obsesia morţii…!   Asistăm cu interes pe un interpret al valorilor existenţiale de rangul frescelor dar şi un interpret al partiturilor existenţiale lasce, surprins la “ Întâlniri” în porniri veleitare :  ” … într-o pornire prostească de entuziasm / ai decis să mă numeşti prietenul tău cel mai iubit.” .  Uneori, în locul atitudinilor suicide îşi mobilează spritul-lăuntricul afectat de anevrisme cerebrale şi somatic - viscerale malefice, cu trăiri voalate de mesaje criminale perathice  accentuate în reflexii thanatice:  ” Acum mi se pare amuzant, dar în acel moment te-aş fi strâns de gât”…Poftim!  Este o atitudine declanşată prin ricoseul unor lentori viscerale din începerile bioactale meristemice în prezentarea anamneticului infantil:  ” … cu care nu putem îndrăzni să o facem”…  Este un regret spiritualizat, statuat în noeticul substanţei sale lirice cu valenţele creaţiei, conştientizat de trecerea apollinică a unui literat sensibil, nemulţumit de experienţele existenţei sale, încercând continuu revenirea, o raportare anamnetică la trecutul nesemnificant: ” A trăi înseamnă să aduni ceea /ce nu am fost/ întâlnirile care odată ne-au definit”…
   Asistăm la enunţuri performative, aparent neinteligibile, dar care se pot soluţiona epistemologic în planul al doilea şau în spaţialitatea tridimensional în speță literară a cognoscibilităţii, acolo unde observăm că lucrează Javier Canaves în textul său. Accesibilitatea structural literară a acestora este permisă aici prin plecarea anamnetică, de la reprezentările critice obiectiv gautieriene şi de la banalitatea descrierilor picturale maioriste ori chiar semănătoriste, cu care mulţi ne-am învăţat, spre lambada- jocurilor de limbaj în planul lingvistic suprateoretizat, plecând şi de aici, prin neokantianismul pozitivist scientist al lui Wittgenstein şi prin curentul literar postmodernist, tot mai învolburat, împreună cu Charles Peirce şi Morris, la reprezentaţionismul noetic al limbajului literar susţinut în prezent de Richard Rorty şi practicat, fără negarea valorilor clasice  de J.F. Lyotard şi F. Vattimo.
Se individualizează, dar, un Canaves complex, cu valențe creatoare determinate de profunzimea inserției resortului psihologic în acel cadru spiritualizat, conturat şi identificat literar în prezentul social, evident în versuri cu variaţii de tonalităţi imagistice și sonante, caracteristici ale postmodernismului literar, suficient de reprezntate prin lirica sa în spaţialitatea balearului mediteranian! Felicitări, în același timp, poeţilor Claudiu Komartin şi Cristina Maria Vlaşin pentru prezentarea poemului şi pentru calitatea traducerii! Gheorghe Apetroae, Sibiu.


sâmbătă, 22 iulie 2017

GHORGHE APETROAE ~ CÂNTECUL LUI CRISTOPHER COLUMBUS (21)



GHORGHE APETROAE ~  CÂNTECUL LUI  CRISTOPHER COLUMBUS  (21)



GÂND   DE  PLECARE

"Când Totul e într-un Nimic/ şi ... din Nimic e Totul,
tu, prin
ţul sau poetul,
ce crezi c
ă eşti, ce poţi să fii?!.."
 Gnomonus Genomus Plicticus

Acolo, unde în castel, pe stânci,
în freamăt lung și temător
loveau cu ritm  în ziduri groase,
oricâte grele şi reci valuri,
se înmulţea în prinţul Crist
un dor de larg, de altă mare,
de luptă-n bărbății cu valul…
Comori de vis, oglinzi cristale
îi izvorau din  neînţelesuri
și-un gând sălbatec de  plecare
vărsat în sufletul Felippei…,

Iubirea lui pentru prințesă,
părea-n furtună-o  caravelă
pe pold sibilic, în derivă,
cu vele frânte și desprinse
de valuri reci, de fulgere:
ecoul  lor la alte ţărmuri
de dragoste ne-țărmurită
… cuprins într-un război sălbatec,
cu el era și-ntreg oceanul …!
Iar ea-n iubirea risipită,
la-naltul val căzută slugă-
surâsu-i alungat din zâmbet,
răpită de-o străină mare,
iubirea lor, făcută cioburi

Plutea  în el,  iubirea mării!
cu el,  a  se-ntâlni, îl  cheamă
în a-i vorbi – n cuvinte sfinte
corăbii mari ce-n port adastă
la chei  gătite  de plecare
pe larg înspre apus, să zburde
pe valuri reci de-azur- solare,
spre zări de aur, spre Cipangu,
la averi de lume neștiute
și-a se iubi cu-o balerină,
o mare–n ea cu chip de muză,

la eL , de mult în  așteptare…!




vineri, 14 iulie 2017

Literatura: Columbus la Porto Santo, Gheorghe Apetroae, Sibiu


GHORGHE APETROAE ~  CÂNTECUL LUI  CRISTOPHER COLUMBUS  (20)


 COLUMBUS LA  PORTO  SANTO

Felippa în Levant, lui Crist, îndemn,
de  Madeira, tânără prințesă,
din cerul nins de ametist,
cu mlădierile-i în valuri,
pe- alesul ei şi-l duse cântec
într-un  dezmierd şi-n  desfătări
pe lunga-i caravelă Sfinx,
în paradisul Porto Santo :
regală insulă-n Azore,
Canarelor: și vis și Eden…

O insulă -n strai celestin
de margasit și chihlimbare
cu preț de liniște și farmec,
-de fală-n ceruri Portugale… !
Îl aşeză pe Cristofor  stăpân
castelului din Porto Santo,
ţinut de flori sub cer adamic…!

El, prinţul și columbul zeu
cu aripi de  lazur -desmine
așteptă să-l colinde munte
pe  prințul lor din pântece…!
Diego-n cer, i-a lui simțire:
rod al iubirii levantine…!
Visa , el, prinț, un vis al ei,
Ea , lui -  misterul  fericirii ?!

Dar  Crist era legat de – ocean,
de ceru-i larg  și largul cer,
l- apusul zării …,  paradisuri
cu-al purpurei taină în  Indii,
de larguri  ce duc în Cipangu :
o insula bogată-n  perle,
de aur cu ntreg cuprinsul,
în care el, de mult credea… !
… De locuri noi, de japoneze temple,
chiar floretinul Toscanelli
îi înflorise din copilărie, visul!...





joi, 13 iulie 2017

Filosofia - „Conceptul categorial al cunoaşterii în opera lui Lucian Blaga”, Gheorghe Apetroae, Sibiu.


Filosofia - „Conceptul categorial al cunoaşterii în opera lui Lucian Blaga”.
Comentariu -eseu, de Gheorghe Apetroae, Sibhiu
      În “ Hronicul şi cântecul vârstelor” se receptează la Lucian Blaga o satisfacţie peremptorie creată de investigarea şi identificarea temporalităţii în fatum şi cele din urmă, graţiei trecerii sale translative prin “ locuri de mister “, calea unei polarităţi energetice şi spirituale systemic-antinomice...  Ieşirile din mister sunt primele determinante structurale specifice primelor dimensionări noetico - fenomenologice şi care sunt evidente în fragmentele de text, precum ”(…) răzbăteam uneori în livezi cu linişti ce n-au fost parcăniciodată sparte de cineva “  sau ” (… ) trezeau în mine o luciditate nouăfaţă de care fantasmele terifiante se prăvăleau sub plugul conştiinţei”. ..  Sunt cadre gnoseologice noi, configurate în livrescul determinismului epistemologic tot mai implicat şi cu care filosoful va reuşi să depăşească în scurt timp simplele relaţionări ontologice şi imaginare, bucuriile primului venit şi o anumită ataraxie, în limite iraţionale, exprimate până atunci, în volumul “ Încercări filosofice”, Editura Facla, 1977, fără prea multăexuberanţă şi cromatică filosofică.  Cu siguranţă, magnetismu-i genuin livresc  va determina dinamismul trecerii sale la construirea unui sistem filosofic autentic şi configurat cu baza în multele studii speculative, laborioase, pe care acesta le efectuează.   Lucian Blaga a perseverat şi a reuşit geneza unui concept ontologic funcţional, cu referinţăfenomenologică sensibil-imaginară şi raţională în templul misterului, uzitând de mijloacele logice de cunoaştere rational-intelectivă şi de mijloacele proprii de natură supra-logică, cum ar fi minus-cunoaşterea.
        Reformulând obiectivele gândirii blagiene în conceptul categorial de cunoaştere - atât axiologică, ca diferenţiale pozitive - leibniziene cât şi  existenţial - panteistică - spinozistă, acestea sunt larg şi adânc abordate  de filosof, în mare măsură soluţionate şi, în acelaşi timp,  formalizaţi termenii liberi din ecuaţiile sistemului incognoscibilităţii fenomenologice.  Soluţiile sunt elaborate şi grupate în cele două volume de valoarea cel puţin a operei kantiene, intitulate Trilogia cunoaşterii", “Trilogia valorilor”, cu extindere la filosofia culturii “ şi “ Trilogia cosmologică”.  Cele trei studii filosofice ample se constituie laitmotivul conceptual trial şi quadrat, orientat, al unei opere ce-l remarcă şi-l individualizează în spiritualitatea europeană, conferindu-i lui Lucian Blaga, un loc binemeritat pe podiumul filosofiei româneşti şi universale.
    Pornind , în principal , de la formulele fizicii şi metafizicii aristoteliene, precum şi de la dezvoltările neoraţionalismului kantian, Lucian Blaga realizează serii de speculaţii creatoare şi reuşeşte să definească, intuitiv bergsonian, substanţa existenţialului sensibil imaginar într-un creuzet spiritual – raţional, ca entelechie a formelor materiei în temporalitate, rezultat al diferenţialelor divine spirituale leibniziene  cvadridimensionale, induse în mister şi extrapolate fenomenologic, pentru a fi luate de aici şi proiectate relevatoriu în sinele  fanic şi criptat.  Este un domeniu constatat de filosof ca fiind numai al fiinţelor superioare în raportul formal transcendendal, între esenţa materiei şi metaformele materiei superior organizate, proiectate  ca fiinţialitate parmenidică într-un context de determinism cazuistic relativ al spiritului de material, care pot sădeclanşeze funcţionalităţi raţionale ce pot să conducă la revelaţii şi la stingerea inefabilului în relaţia cu ontologicul universal.
        Prin receptarea analitică, gradientică a sensibilului şi apoi a interioarelor formelor, propriului lor câmp spiritual, Lucian Blaga a reuşit un control al fluxului dinamizării stărilor lăuntrice în eternitatea universalului, al magnetismului individual şi universal,  să determine întreg spectrul categorial existenţial de natură antinomică, coordonatele misterului în sensibilul catabazic şi nivelul universal al abisalului în lăuntricul anabazic, ca fiind stări sistemice cartezian - spaţiale unice, iar raţionalul să-l identifice ca un dat, ca un principiu ontologic holistic al întregului existenţial metafizic, fie şi fenomenologic sub raport imaginar- estetic, fieşi numenologic, al identităţii şi cunoasterii sinelui.
       Opera blagiană infuzată, prin stoicismu-i caracteristic, de ideea determinismului biologic şi cel mecanicist - mathematic, graţie studiului newtonian realizat de filosof asupra magnetismului mişcării astrale continui, faptului că a penetrat systemic, gravitaţional conceptele clasicismului filosofic, graţie propagării valenţelor cunoaşterii  în structurişi în sinteze de concept şi a generat o epistemologie a cosmicului - diacronic şi sincronic - constituită ca armătura de principii ontologice şi în complexul de relaţii şi de reflexii  asupra activităţilor şi condiţiilor umane interpătrunse şi culisabile în identificarea emergenţei entive şi deconstrucţia unicităţii...
        Grupuri tot mai largi de admiratori ai operei blagiene încearcă sărecepteze şi să asimileze la filosof o fenomenologie promisteră, la cotele sale autentice şi majore, apriori, având ca ambază şi releveu speculaţiile şi experienţa filosofilor clasici antropologi şi existenţialişti, începând cu Aristotel, continuând cu Leonardo Davinci, Galilei, Descartes, Spinoza, apoi cu David Hume, Malbranche, Locke, Kant, Hegel, Spengler, cu fenomenaliştii husserlieni de formaţie pozitivă şi cu Bergson, ultimul cu filosofia sa dualistă, de conflict permanent între forța vieții (élan vital) și lupta lumii materiale, ca entități independente în spațiul intelectual, împotriva acelei forțe determinată de intuiție şi care provine din instinct, oferind o idee de universalitate despre forța vieții, cea care străbate toate ființele...
       Fenomenaliştii husserlieni de formaţie pozitivă, dar şi fizicaliştii neopozitivişti – scientişti, începând cu fizicaliştii metateoreticieni aişcolilor scientismului modern propagat de Cercul de la Viena, durat şi de cercetătorii naturalişti ai  Şcolii filosofice  de la Marburg  au avut o influenţă notabilă asupra abordării gnoseologice de către filosof asupra existenţei în dualitate - antinomică, iar toate conceptele acestor gânditori au fost cunoscute de Lucian Blaga, fiind amplu analizate şi mai mult sau mai puţin acceptate ori criticate de acesta în studii elaborate pentru construcţia noului său sistem.
       Meritul incontestabil al filosofului român este acela de a fi reuşit sădelimiteze în Kant originea scientismului, iar pe baza dezvoltărilor teoreticeşi a experienţelor creatoare postkantiene, să participe cu unele teorii şi concepte ontologico-epistemologice la construirea unei cosmologii fizicale într-un spirit nou, postnewtonian, pe structura sistemului logico - matriceal wolfian, introvers-noetic, să realizeze prima critică la “ Critica raţiunii pure “, o critică logico-formală a subiacenţelor existenţiale - juxtapuse contigui sau discontinui de diferenţiale în spaţialul material - spiritual, în aletheia spaţialităţii universale şi asupra finitudinii.  Cu aceste concepte filosofice fanice - de adevăr, existenţă şi de temporalitate-, abordate mai întâi şi cu success de  Kierkegaard şi cum vom vedea, postblagian, de logicianul filosof Anton Dumitriu, va pune, el, bazele primei epistemologii a metafizicii, dar cu premise şi concluzii intuitive- subiective şi imaginare, destul de incerte în decriptarea şi identificarea “Marelui Anonim”...
       În grupajul de studii filosofice intitulat generic “ Trilogia valorilor” se identifică construcţia celui mai calificat răspuns la esotericul cauzalitate iniţiatică, aristotelian “ cum e posibilă ştiinţa exactă”, o întrebare pusă de Kant şi care avea rolul de a premerge seriile valorice de teorii din diverseleştiinţe, cum ar fi: teoria geometriilor neeuclidiene, spaţiilor curbate, teoria cuantelor şi câmpurilor magnetice extraparticulare, teoria relativităţii şi mişcării ondulatorii, agregatelor ioni-cuantice etc…
       Tot Lucian Blaga a reuşit să pună în evidenţă la Kant conceptele şi metodele de descoperire a izvoarelor fundamentale ale cunoaşterii: intuiţia spenglerian - bergsoniană, culturală, cu formele ei conştiente, anticipate, raţionale şi aportul reflectării sensibilului în senzaţii, percepţia limitată-pitagoreică a concretului în imaginar, repere pe baza cărora filosoful a construit tipul de cunoaştere paradisiaco – parnasianică şi a deschis  o perspectivă apofantică asupra cunoaşterii lumii sensibilului şi senzualului, iar pe de altă parte, gândirea inteligentă, humeiană şi psiho-conceptele kantiene, expresii ale entelehiei metaformelor pure, pe baza cărora şi-a construit filosoful român tipul de cunoaştere luciferic-raţională.
       Pentru tipul de cunoaştere luciferică, Lucian Blaga a folosit ca elemente de ansamblare categorială sistemică: spiritul , conştiinţa şi inconştientul, toate abordate ca diferenţiale existenţiale cvadridimensionale, uzând în primul rând de categoriile cunoaşterii abisale prin abordarea lor anabazică, în temporalitatea acestora, preluate în mare parte de la Hegel, caşi corespondente ale evoluţiei pozitive a existenţialului material, categorii fenomenologice identificate în extinderile paradisiace - narcisic şi parnasian–orfice, abordate filosofic–structural pentru prima data de Aristotel.  Prin descoperirea sau, mai bine spus, prin delimitarea spaţial-temporală a celor două izvoare ale cunoaşterii: paradisiac-sensibil şi luciferic - raţional şi prin încadrarea categorială a acestora în sistemul filosofului român cu specificitate funcţional-matriceală, într-o configuraţie arhitectonic – raţională,  a fost disipată pentru totdeauna starea de conflict din punct de vedere epistemologic-metafizic între senzualiştii (paradisiaci)şi raţionaliştii (luciferici). Aceste două concepte ale cunoaşterii diferenţiale, eterogene prin natura lor, nu au fost reductibile în sistem, unul la celălalt, dar, prin studiile întreprinse, în special în domeniul categoriilor abisale şi misterului, în esenţă categorial- antinomice, s-a concluzionat o egalăînsemnătate a celor două tipologii ca realităţi şi abordări fenomenologice, ca problematici ale ontologiei universalului în sistemul filosofic blagean.
          În contextul delimitării şi înserării funcţiilor categoriale  sensibile şi abisale şi al determinării coordonatelor spaţial- temporale ale universalului, Lucian Blaga a definit cunoaşterea în ansamblul structurilor sale pe intervalele cosmice metagalactice, dar tot atât şi infinitizimal subcuantice, populate de nonfiinţa şi de fiinţa concretă constelar- cardinală în starea de plasmă eterogenă, neuniform distribuită spaţial şi temporal, discontinuă şi culisabilă în interiorul spaţial, promovând ideea de realitate pe domeniul spaţial al unor cardinali care includ între ei lumea lucrurilor concrete dar discontinui ce nonfiinţează şi magnetizează, apoi, în devenire. Când intuiția percepe realitatea timpului, durata se exprimă din punctul de vedere al vieții scalar şi vectorial în imaginar, dar nu se poate divide sau măsura în stările interioare estetice.   — Rezultatele acestor asocieri sunt complexiuni ale intuiţiei senzitive şi gândirii conceptuale, concluzii la care ajunge Lucian Blaga prin analiza atentă a teoriei kantiene cu privire la rolul ştiinţelor exacte în cunoaşterea senzitiv- raţională şi prin deducerea din aceasta a faptului că natura s-ar orienta după legile pe care spiritul uman şi le-ar impune ca judecăţi “ necesare şi general valabile, ştiinţelor exacte “, rezultate din aplicarea unor intuiţii şi unor concepte categoriale verificate ontologic şi în socialul augustcomptean.
        De fapt, obiectivul acestui studiu ţine de structura generală a spiritului uman şi a găsit la Blaga terenul epistemologic al metateoriilor de cunoaştere.  În sprijinul studiilor sale speculative, Blaga va aduce în prim plan senzualismul englez, analizele neopozitiviste întreprinse de David Hume în legătură cu conceptele fundamentale intelective ale “ substanţei”şi ale “ cauzalităţii” spontane şi instituite, acele concepte care au preocupatşi au influenţat creator critica filosofică kantiană. Pe toate acestea gânditorul român le-a expus şi supus unei examinări atente, profunde şi le-a individualizat în seria conceptelor categoriale fundamentale. Abordarea existenţialului din punct de vedere categorial i-a facilitat descoperirea unor structuri noi şi un conţinut diferenţial care depăşeşte datele simţurilor, potenţialul de receptare analizatorie, chiar şi raţională a sensibilului, fiind perceput ca perathic, determinat de limita sensibilităţii structurii materiei receptoare a fiinţei umane. Toate acestea, pentru a identifica în cadrul existenţial al misterului proprietăţile esenţiale şi legăturile cele mai generale ale obiectelor şi proceselor realităţii obiective în devenirea spaţial-temporală, într-un paralelism sau interferenţă materială cu spiritul în forme pure sau în ipostazele respingerii duale ori triale, pe intervalul de la misterul abisal universal, cardinal,  la totul posibil.
          În cognoscibilul categorial trebuie reţinut, din conceptul blagian, faptul că toate categoriile naturii sensibile ori abisale sunt operante asupra simţurilor şi îşi au geneza într-o inteligenţă individuală, dar nu sunt acoperite în totalitate de potenţialul de receptare limitată a simţurilor individuale, fiind deci subiective.
         Interpretându-l pe Kant, Lucian Blaga se detaşează de acesta asupra conceptului de cunoaştere raţională imediată  şi susţine intuitiv căobiectivitatea categoriilor abisale s-ar putea evidenţia doar printr-un miracol sau ca produse pure ale divinităţii, zămislite şi semănate direct în spiritul uman.  Kant consideră conceptele categoriale ca fiind “apriori” şi funcţii inerente ale intelegenţei umane, le distribuie “subiectivitate” şi, apoi, “ necesitate” şi “ generalitate”, pe când la Lucian Blaga le consideră imperiul ontologicului, al existenţialului universal, al microcosmosului intraparticular şi extraparticular care transcende şi rămân în continuare ca neinvestigate, puterea de receptare a concretului prin sensibil fiind limitatăîn mister. De aceea , determinarea unor noi principii şi elemente de genezărămâne pentru cunoaştere doar o ipoteză ce nu poate fi încă demonstrată, decât numai intuită.
     Intuiţiile realizate, astfel, poartă amprenta aleatoriului, rezultat al unor  raţionamente silogistice prin completarea de valenţe libere în structurile neuronale umane şi realizarea unor selecţii de inducţie în cortexul imaginarşi de reflectare extrapolare cosmică a unor termeni în ecuaţia universalului, deducerea prin relaţionare a adevărului genezei universale din necunoscutele apriori ale limbajelor metafizice luciferic-abisale.
      Dar conceptul categorial de cunoaştere pentru Blaga este şi expresia apercepţiilor transcendentale induse în forma organizată a eului gânditor cu posibilităţi de desfinire şi de desmărginire a conştiinţei în devenire, cu tendinţa de depăşire a limitelor cunoaşterii... De la acest nivel de investigare, în fond kantian, pornea şi Hegel în elaborarea idealismului obiectiv, a dialecticii categoriale de cunoaştere pozitivă, pentru care nu s-a ferit să uzeze de reacţiile antinomiilor existenţiale cu inducerea combustiilor entropice ale unor categorii de genul: substanţă, câmp bioelectric, magnetic şi spiritual, energie, precum şi de surprinderea acestora în rivalitatea cosmică duală, antinomică, ori în formele lor de coabitare şi de susţinere în magnetismul mişcării relative a spiritului generalizat în materie, făcând astfel înţeleasă funcţia, auzit şi urmărit îndeaproape motorul mişcării diacronice şi sincronice a universalului, în sens scientist-pozitivist, dar neluînd în calcul limitele structural fenomenologice ale peratologicului.
      În studiile întreprinse asupra celor două tipuri de cunoaştere, filosoful accentuează propensiv discontinuitatea cunoaşterii în orizontul lumii sensibile pentru deschiderea obiectuală a orizontului misterului, în vederea revelării acestuia în climaxul spaţialităţii gradientice şi ondulatorii, în variabilitatea polifactorială a misterului. Se realizează hiatusuri, discontinuul autoconservării, ca urmare a abordării directe a lumii sensibileşi a relevării ei prin seria de plăsmuiri teoretice, rol al fizicalismului şi al scientismului neopozitivist, ideatici noetico-ontice promovate de B. Russel, L. Wittgenstein, R. Carnap, H. Reichenbach, A. Ayer şi de funcţionaliştii fenomenologi contemporani în actul cunoaşterii.
      Lucian Blaga sesizează sensibilul ca fiind pentru ştiinţă ”numai un prag de pe care se încearcă salturi în mister şi nu singura realitate”, aşa cum sunt prezentate fenomenologic obiectele cunoaşterii, ca simple aparenţe de pozitivismul pur al lui Mach, ori de neopozitivismul şi ficţionismul lui Waihinger. Ştiinţa este, după filosoful român, rezultatul unui  < proces infinit al gândirii “posteriori” care, prin etape gnozice categoriale, procedează(…) evoluţionist, spre constituirea unui dat problematic >.  Acesta este şi conceptul şcolii lui Heinrich Rikert, de la Baden şi conceptual argumentativ al Şcolii lui H. Cohen, de orientare logico-formală, de la Marburg în teoria cunoaşterii istorice, concept de care uzeazăfilosoful român atunci când abordează analitic cel de-al doilea tip de cunoaştere, abisal-luciferic, reuşind astfel să separe cele două orizonturi ale cunoaşterii şi să disocieze  sincretismul relativ pronunţat, al cunoaşterii categoriale de tip kantian.  Acel “ dat problematic” este “ indeterminatul” infinit depărtat sau infinit apropiat, a cărei determinare este tocmai ţinta infinită a procesului de gândire conceptuală iar, în acest proces, categoriile abisale inconştiente apar ca o necesitate dialectică, istorică(Sc de la Baden), modelează plăsmuirile ştiinţifice, problematicul cunoaşterii adevărului prin elementele aletheice, încercându-se nu mai puţin şi disocierea obiectelor, ajungerea evolutivă la părţile ascunse ale acestora, la desfinirea fiinţialăparmenidică şi la revelarea posibilă a misterelor, la determinarea indeterminatului. Ori, pentru fundamentarea categorială a acestui tip de cunoaştere şi pentru determinarea coordonatelor spaţiale a părţilor ascunse ale obiectelor se acţionează , desigur, asupra câmpului de forţă al misteruluiui.
       Lucian Blaga a proiectat şi a construit, astfel, pe baza studiilor categoriale întreprinse de Kant, a idealismului hegelian revolut- dialectic şi a studiilor categoriale de concept elaborate de Ernst Mach şi de Friedrich Nietzsche, precum si pe baza atomismului logic husserlian, un sistem de cunoaştere referenţiat la sensibilul conştientizat, culturalizat  şi la  abisalul imaginar stilistic,  singular ori interferat, în fond quadrat, cu totul original.
          Pentru stabilirea tipurilor de cunoaştere, Lucian Blaga s-a folosit şi de observaţiile lui Haeckel privind cunoaşterea relativă a concretului material şi spiritual, de cazuistica fenomenologică, de studiile teleologice pragmatice lamarkiene şi de evoluţionismul darwinian, teorii pe baza cărora s-a elaborat legea fundamentală a biogeneticii formulată de Haeckel , lege conform căreia “ ontogeneza este scurta recapitulare a filogenezei “. Astfel, folosindu-se de osatura coordonatelor geologice , paleontologice, fenomenologice şi biologic-pragmatice, ca recuzită filosofică, marele gânditor român a realizat serii de raporturi categoriale şi a determinat stilistic reperele marilor sale construcţii ontologice, în principiu dialectice, cu  propensiuni în matricea stilistică variabilă a misterelor.
           În fundamentarea acestui sistem, Lucian Blaga ţine să precizeze în nenumărate rânduri că ştiinţa cunoaşterii determină liniile de forţă ale câmpului stilistic în coordonate categoriale sensibile şi abisale, o interpretare în plan metafizic a cunoaşterii  care depăşeşte simpla analizălogică–metodologică şi epistemologică a conceptelor categoriale clasice. Aici se va referi, în principal, la categoriile ontice de unicitate - personalizare , multiplicitate, substanţă, cauzalitate spontană şi instituită, la discontinuu, diferenţial, apoi la spaţiu şi timp, gravitaţie şi mişcare, în formele lor unice - holistice, duale în plan dialectic şi triale în spaţialitatea trinităţii, forme diferite care  crează posibilitatea de obiectualizare şi de depăşire a câmpului categorial sensibil, pentru a conduce la orizontul spiritual psihologic freudian evolutiv, al misterelor, construit pe coordonate abisale, la dimensiuni transcendente axiologic-divine, cu disponibilităţi umane ascendente, de sustentare în planul anabazic stilistic-abisal al cunoaşterii.
         Prin această teorie , superioară teoriei cunoaşterii kantiene , uzând de procedeele de deducţie, inducţie şi intuiţie, promovate de neopozitiviştii neokantieni scientişti, Lucian Blaga, fiind exponenţial, cu siguanţă, un referenţial ideatic al acestora, se rup liniile de forţă principale ale câmpului stilistic şi se deschid hiatusuri spre descifrarea cripticului abisal – aparent. Plăsmuirile teoretice ale filosofului au reuşit să penetreze adânc problematica cunoaşterii în spaţii cu perspectiva unor revelaţii mult înafara lumii sensibile, spre entelechia formelor şi infailibilului raţional divin. 
     Receptarea eclatantă a modurilor existenţiale şi a structurilor categoriale ale celor două tipuri de cunoaştere, paradisiacă şi luciferică sub imperiul magiei stilistice, studiile sale logico-analitice elaborate, superioare altor epistemologii ontologice şi utilizarea categoriilor stilistice pentru modelarea, direcţionarea şi amplificarea angajării spiritului uman în imaginarul revelării misterelor, conferă lui Lucian Blaga dreptul de originalitate a sistemului .



Studiu publicat în anul 1992, în volumul de eseuri intitulat “Despre neînceput”, Editura Hermann , Sibiu.   Apărut şi în revista de cultură“Interferenţe”, nr. 5, iulie 1998,  Gheorghe Apetroae, Sibiu