duminică, 28 mai 2017

Literatura: Dansul constelar; G.A.S.


GHORGHE APETROAE ~  CÂNTECUL LUI  CRISTOPHER COLUMBUS  (12)



DANSUL  CONSTELAR

Ședea  singur în turn și de sărutul Lunei,
dormea-n alint cu umbra velelor pe val,
el, prinţul, muribund, acum cu alte stele
în năluciri vorbea, zbura de braț cu ele,
cu Psyche se iubea, în marea lor tăcere,
iar inima Felippei îndrăgite i-o știa plutind
pe mările de-întoarcere pe lunge caravele…

Dar prinţul conversa cu gândul fiecărui val
iscat în umbra inimii Felippei și cu cerul
înflăcărat în rost și-n  ritmul unui vers
croit din vuietele mării –vuiete-n cuvinte,
din îmbrățișările-i cu stelele în cromele egirii
în glăsuiri himerice și grele de eres,..
își regăsea deplinul și-n  noi  simțiri putere,

Ca trecerea să  o scurteze nopții andaluze,
valsa cu a Egeei mare ce fața i-o scălda
de mângâierile-n iubiriea cu Selene
sub diamantine lungi și obosite gene,
cu soarele căzut pe moalele-i alcov,
ce în al lui sărut, dor de Felippa-i naște,
de cea ce fără ea, de a trăi el nu mai poate !
… era învins de gânduri, de al lor mister,
… de ultime îmbrățișari și sfinte revederi…,
dansa în constelații c- o Lebădă pe cer…

… La  Porto Santo, din glasul fiecărui val
Felippa desluși chemarea prințului în turn,
dorința revederii… Ea,  calea spre Levant,
a-l bucura-n iubirea ei pe Crist, pe larg
cu-mbrățișarea-i lungă- constelară,
luă, știind că el pe drumul razelor o cheamă…!
… plutea pe val, valsa pe muzicile mării
spre alte mări, sperând pe prinț a-l întâlni…!

În ritm aprins stelar de ne-nceput al bolții
cuprinsă-n dansul altor mări,  Felippa
aluneca în mreaja nopții și -n al ei sfârșit

Ofelie era , de vălu-i alb părând sedusă,                                                                                                  de norii spesartini frolanzi, ascunsă
în tăcerile de sfinx  ale prințului iubit,
în curcubeul ce-i sorbea din Rin puteri…,
… îl deslușea pe Crist, cu ea în mariaj,.. !

Dar steaua lui în trecere pe văi de cer, amantă
în  coborârea spre infern încă-l adoră,
spre prinț, razele-i calde ea și le -ndreaptă
și drumul  re-ntâlnirii, Felippei, i-l arată…!
știind că el  în lipsa ei  nu mai putea trăi…,
… Palomă alba-n gândul lui nu înceta să zboare
înspre Levant cu razele ce îi reda puterea,
în sufletul aprins de limpeziri crisale
din cerul ei cuprins de  dragoste curată!


Literatura: Felippa în căutarea prințului; G.A.S.


GHORGHE APETROAE ~  CÂNTECUL LUI  CRISTOPHER COLUMBUS  (11)


FELIPPA ÎN  CĂUTAREA  IUBITULUI

Dar iată că din  spaţiile de azur,
din ascunzişuri calde madeire,
pe lungi în vis cărări de împlinire,
de prinţ, în larg, adânc deschise,
la-uzul depărtatei rugi, purtată
valsa  Felippa, lebădă în rătăciri
cu zborul ei pe-albastra mare,
cu valul razelor în drumul spre Levant,
de prințul ei atât de așteptată… !
chemarea stinsă-a prinţului, o auzi,
a fi în cerul lui - o ultimă dorință!

Din Porto Santo înspre răsărit,
trecea pe seri Felippa  constelară,
precum Ofelia  crisală lui Rimbaud
pe calea cerului norveg, în răsăriri
egiritice din vechiul Port Arthur..
Cu ea pluteau în zborul lor zăganii
și- Azorele cuprins în ritm de dans
cu spuma valurilor deasă pe ocean,
învăluind  faleza portului Cruise  …,
… plutea Felippa briză siderală
spre  a-și revedea iubitul în Levant
și drumul a-l scurta pe al Egeei larg…,

 Zbura, precum  un  nor cu liniştea
apusului stelar pe adamice-cromite ape-
şi prinţul îi era tot mai aprope
puterea lui în  a o stăpâni departe,
… pe firea razelor, l-ascultă-n mers
cum concertează –n Porto Santo
în valuri mari, lumina  portugală…!
pe-aceleaşi mări de cer, prinţesa
de- Azore urma lumina-n roua zorilor
spre el plutea și-angelică, valsa,
cu ochii ageri, eritrini, cu  zările,
ştiind a le scruta, cu inima aprinsă..,

Pe valuri de  ocean hispanic-portugal,
pe fața fluorină, Luna-n căutare,
cu aripile largi angelice în zbor
alături de Felippa, se –ntrecea Lilith
cu- obrajii limonii şi buze roze,
… de  nobile obârşii, ochii ei albaștri
călătoreau pe constelarul drum…
și valuri cu topaze alunii, pe cer
trupul i-l mlădia, în dansul ei ştiut,
 cu alte mări pe larguri portugale…!






miercuri, 24 mai 2017

Literatura:Zăcea în fiori; G.A.S.

ZĂCEA  ÎN  FIORI

Era un tânăr prinţ frumos, un abătut din larg
pătruns adânc în  fire de o grea simţire,
un genovez bogat, de nobil neam, cu vântul,
adus în portul Levantin și- o stea-i era palat,

pe mări purtată-n valuri :  luntrea  princiară
Era el, Cristofor, de gândul la Azore, la Felippa,
la neagra ne-nţeleasa despărţire,
zăcea  răpus şi zarea-i lăcrima sfârșitul…!

Castelu-n marmoră se oglindea pe largul
învolburatei - nesfârşită-n vise, egeene mări…,
iar el zăcea-n fiori, livid pe-alcovul alb,
cu-obraji argilici subţi şi alintaţi de Lună

înconjurat de sfetnicii fideli ce-l răsfăţau...!

La capul lui, ei trec în lunge aplecări și  rugi,
de veghe, se petrec, slujindu-l sincer, fiecare
cu rânduire nobilă în Chios, până-n seri târzii,
în lăcrimări adamice de pleoape siderale,

ca gândul trist al prinţului, să i-l abată!

Pe rând, de moartea-n căutari îl dezlegau pe prinț,
 sfidând neîncetat frecventele-i târcoale,
prin faţa lui, trecând tăcuți, la fiecare ceas,
i-o  alungau cu- o nouă sinceră-aplecare…!

Din ochii lor, nu îl scăpau pe Crist…, umblau
în jurul lui înduioşaţi că prințul le era bolnav,
răpus de gândul vitregiei  princiare:
Felippa nu-i venea - o briză pe- a Egeei mare…!





Literatura: De ce nu vii, Felippa? G.A.S.



GHORGHE APETROAE ~ CÂNTECUL  LUI  CRISTOFOR  (9)


DE CE NU VII, FELIPPA ?

Să cochetez cu-al lui  cu-vânt,
din ziuă  te cobori cu-amurgul…
prin haosul melodic treci
cu glas de filomelă sfântă…,
lovești cu biciul magului
în struna harpei, pe-al ei cerc,
o rupi, o-nnozi şi iarăși cânți,
dansând  în amintiri cu prințul
mânat pe  cer de zeul tău,
săi numeri stelele căzute… !

Un pustnic e în gând și-n rugi ,
sortit săși fulgere în tine
tot doru-n care l-ai cuprins
cum marea-i, un cernit crepuscul,
… de-amor învins, de albăstrimi
și, desbrăcat de viaţă, blând,
gonind pe văi de cer, un înger,
să moară- un prinţ îndrăgostit !?

De ce nu te grăbeşti să-i fii
pe calea-i de ursită, crinul
de drag, să înflorească-n sine,
zeiţa florilor, Felippa?
simţiri, să i le-alinți  în  gene,
şă i le crești vară-nsorită…

Nu ştii c-aproape e pe val,
sfârşitu-i în balet cu gândul ?

E vremea de-nţeles, lipsită,
să nu-ntârzii pe bolți sosirea;
i se zideşte-n stâncă rugul
și-n corul litoral… adâncul…
când drumul înspre moarte-l ţine…!

Nu ştii că torţa-ncinerării ,
ce-i steaua lui, căzută zării,
din zori, e  plâns de albăstrimi,
lumina ta pe cerul mării…?





marți, 23 mai 2017

Filosofia:Gheorghe Apetroae, Sibiu, Filosofia - „Conceptul categorial al cunoaşterii în opera lui Lucian Blaga”.

Gheorghe Apetroae, Sibiu, Filosofia - „Conceptul categorial al cunoaşterii în opera lui Lucian Blaga”.

Filosofia - „Conceptul categorial al cunoaşterii în opera lui Lucian Blaga”.

      În “ Hronicul şi cântecul vârstelor” se receptează la Lucian Blaga o satisfacţie peremptorie creată de investigarea şi identificarea temporalităţii în fatum şi cele din urmă, graţiei trecerii sale translative prin “ locuri de mister “, calea unei polarităţi energetice şi spirituale systemic-antinomice...  Ieşirile din mister sunt primele determinante structurale specifice primelor dimensionări noetico - fenomenologice şi care sunt evidente în fragmentele de text, precum ”(…) răzbăteam uneori în livezi cu linişti ce n-au fost parcăniciodată sparte de cineva “  sau ” (… ) trezeau în mine o luciditate nouăfaţă de care fantasmele terifiante se prăvăleau sub plugul conştiinţei”. ..  Sunt cadre gnoseologice noi, configurate în livrescul determinismului epistemologic tot mai implicat şi cu care filosoful va reuşi să depăşească în scurt timp simplele relaţionări ontologice şi imaginare, bucuriile primului venit şi o anumită ataraxie, în limite iraţionale, exprimate până atunci, în volumul “ Încercări filosofice”, Editura Facla, 1977, fără prea multăexuberanţă şi cromatică filosofică.  Cu siguranţă, magnetismu-i genuin livresc  va determina dinamismul trecerii sale la construirea unui sistem filosofic autentic şi configurat cu baza în multele studii speculative, laborioase, pe care acesta le efectuează.   Lucian Blaga a perseverat şi a reuşit geneza unui concept ontologic funcţional, cu referinţăfenomenologică sensibil-imaginară şi raţională în templul misterului, uzitând de mijloacele logice de cunoaştere rational-intelectivă şi de mijloacele proprii de natură supra-logică, cum ar fi minus-cunoaşterea.
        Reformulând obiectivele gândirii blagiene în conceptul categorial de cunoaştere - atât axiologică, ca diferenţiale pozitive - leibniziene cât şi  existenţial - panteistică - spinozistă, acestea sunt larg şi adânc abordate  de filosof, în mare măsură soluţionate şi, în acelaşi timp,  formalizaţi termenii liberi din ecuaţiile sistemului incognoscibilităţii fenomenologice.  Soluţiile sunt elaborate şi grupate în cele două volume de valoarea cel puţin a operei kantiene, intitulate Trilogia cunoaşterii", “Trilogia valorilor”, cu extindere la filosofia culturii “ şi “ Trilogia cosmologică”.  Cele trei studii filosofice ample se constituie laitmotivul conceptual trial şi quadrat, orientat, al unei opere ce-l remarcă şi-l individualizează în spiritualitatea europeană, conferindu-i lui Lucian Blaga, un loc binemeritat pe podiumul filosofiei româneşti şi universale.
    Pornind , în principal , de la formulele fizicii şi metafizicii aristoteliene, precum şi de la dezvoltările neoraţionalismului kantian, Lucian Blaga realizează serii de speculaţii creatoare şi reuşeşte să definească, intuitiv bergsonian, substanţa existenţialului sensibil imaginar într-un creuzet spiritual – raţional, ca entelechie a formelor materiei în temporalitate, rezultat al diferenţialelor divine spirituale leibniziene  cvadridimensionale, induse în mister şi extrapolate fenomenologic, pentru a fi luate de aici şi proiectate relevatoriu în sinele  fanic şi criptat.  Este un domeniu constatat de filosof ca fiind numai al fiinţelor superioare în raportul formal transcendendal, între esenţa materiei şi metaformele materiei superior organizate, proiectate  ca fiinţialitate parmenidică într-un context de determinism cazuistic relativ al spiritului de material, care pot sădeclanşeze funcţionalităţi raţionale ce pot să conducă la revelaţii şi la stingerea inefabilului în relaţia cu ontologicul universal.
        Prin receptarea analitică, gradientică a sensibilului şi apoi a interioarelor formelor, propriului lor câmp spiritual, Lucian Blaga a reuşit un control al fluxului dinamizării stărilor lăuntrice în eternitatea universalului, al magnetismului individual şi universal,  să determine întreg spectrul categorial existenţial de natură antinomică, coordonatele misterului în sensibilul catabazic şi nivelul universal al abisalului în lăuntricul anabazic, ca fiind stări sistemice cartezian - spaţiale unice, iar raţionalul să-l identifice ca un dat, ca un principiu ontologic holistic al întregului existenţial metafizic, fie şi fenomenologic sub raport imaginar- estetic, fieşi numenologic, al identităţii şi cunoasterii sinelui.
       Opera blagiană infuzată, prin stoicismu-i caracteristic, de ideea determinismului biologic şi cel mecanicist - mathematic, graţie studiului newtonian realizat de filosof asupra magnetismului mişcării astrale continui, faptului că a penetrat systemic, gravitaţional conceptele clasicismului filosofic, graţie propagării valenţelor cunoaşterii  în structurişi în sinteze de concept şi a generat o epistemologie a cosmicului - diacronic şi sincronic - constituită ca armătura de principii ontologice şi în complexul de relaţii şi de reflexii  asupra activităţilor şi condiţiilor umane interpătrunse şi culisabile în identificarea emergenţei entive şi deconstrucţia unicităţii...
        Grupuri tot mai largi de admiratori ai operei blagiene încearcă sărecepteze şi să asimileze la filosof o fenomenologie promisteră, la cotele sale autentice şi majore, apriori, având ca ambază şi releveu speculaţiile şi experienţa filosofilor clasici antropologi şi existenţialişti, începând cu Aristotel, continuând cu Leonardo Davinci, Galilei, Descartes, Spinoza, apoi cu David Hume, Malbranche, Locke, Kant, Hegel, Spengler, cu fenomenaliştii husserlieni de formaţie pozitivă şi cu Bergson, ultimul cu filosofia sa dualistă, de conflict permanent între forța vieții (élan vital) și lupta lumii materiale, ca entități independente în spațiul intelectual, împotriva acelei forțe determinată de intuiție şi care provine din instinct, oferind o idee de universalitate despre forța vieții, cea care străbate toate ființele...
       Fenomenaliştii husserlieni de formaţie pozitivă, dar şi fizicaliştii neopozitivişti – scientişti, începând cu fizicaliştii metateoreticieni aişcolilor scientismului modern propagat de Cercul de la Viena, durat şi de cercetătorii naturalişti ai  Şcolii filosofice  de la Marburg  au avut o influenţă notabilă asupra abordării gnoseologice de către filosof asupra existenţei în dualitate - antinomică, iar toate conceptele acestor gânditori au fost cunoscute de Lucian Blaga, fiind amplu analizate şi mai mult sau mai puţin acceptate ori criticate de acesta în studii elaborate pentru construcţia noului său sistem.
       Meritul incontestabil al filosofului român este acela de a fi reuşit sădelimiteze în Kant originea scientismului, iar pe baza dezvoltărilor teoreticeşi a experienţelor creatoare postkantiene, să participe cu unele teorii şi concepte ontologico-epistemologice la construirea unei cosmologii fizicale într-un spirit nou, postnewtonian, pe structura sistemului logico - matriceal wolfian, introvers-noetic, să realizeze prima critică la “ Critica raţiunii pure “, o critică logico-formală a subiacenţelor existenţiale - juxtapuse contigui sau discontinui de diferenţiale în spaţialul material - spiritual, în aletheia spaţialităţii universale şi asupra finitudinii.  Cu aceste concepte filosofice fanice - de adevăr, existenţă şi de temporalitate-, abordate mai întâi şi cu success de  Kierkegaard şi cum vom vedea, postblagian, de logicianul filosof Anton Dumitriu, va pune, el, bazele primei epistemologii a metafizicii, dar cu premise şi concluzii intuitive- subiective şi imaginare, destul de incerte în decriptarea şi identificarea “Marelui Anonim”...
       În grupajul de studii filosofice intitulat generic “ Trilogia valorilor” se identifică construcţia celui mai calificat răspuns la esotericul cauzalitate iniţiatică, aristotelian “ cum e posibilă ştiinţa exactă”, o întrebare pusă de Kant şi care avea rolul de a premerge seriile valorice de teorii din diverseleştiinţe, cum ar fi: teoria geometriilor neeuclidiene, spaţiilor curbate, teoria cuantelor şi câmpurilor magnetice extraparticulare, teoria relativităţii şi mişcării ondulatorii, agregatelor ioni-cuantice etc…
       Tot Lucian Blaga a reuşit să pună în evidenţă la Kant conceptele şi metodele de descoperire a izvoarelor fundamentale ale cunoaşterii: intuiţia spenglerian - bergsoniană, culturală, cu formele ei conştiente, anticipate, raţionale şi aportul reflectării sensibilului în senzaţii, percepţia limitată-pitagoreică a concretului în imaginar, repere pe baza cărora filosoful a construit tipul de cunoaştere paradisiaco – parnasianică şi a deschis  o perspectivă apofantică asupra cunoaşterii lumii sensibilului şi senzualului, iar pe de altă parte, gândirea inteligentă, humeiană şi psiho-conceptele kantiene, expresii ale entelehiei metaformelor pure, pe baza cărora şi-a construit filosoful român tipul de cunoaştere luciferic-raţională.
       Pentru tipul de cunoaştere luciferică, Lucian Blaga a folosit ca elemente de ansamblare categorială sistemică: spiritul , conştiinţşi inconştientul, toate abordate ca diferenţiale existenţiale cvadridimensionale, uzând în primul rând de categoriile cunoaşterii abisale prin abordarea lor anabazică, în temporalitatea acestora, preluate în mare parte de la Hegel, caşi corespondente ale evoluţiei pozitive a existenţialului material, categorii fenomenologice identificate în extinderile paradisiace - narcisic şi parnasian–orfice, abordate filosofic–structural pentru prima data de Aristotel.  Prin descoperirea sau, mai bine spus, prin delimitarea spaţial-temporală a celor două izvoare ale cunoaşterii: paradisiac-sensibil şi luciferic - raţional şi prin încadrarea categorială a acestora în sistemul filosofului român cu specificitate funcţional-matriceală, într-o configuraţie arhitectonic – raţională,  a fost disipată pentru totdeauna starea de conflict din punct de vedere epistemologic-metafizic între senzualiştii (paradisiaci)şi raţionaliştii (luciferici). Aceste două concepte ale cunoaşterii diferenţiale, eterogene prin natura lor, nu au fost reductibile în sistem, unul la celălalt, dar, prin studiile întreprinse, în special în domeniul categoriilor abisale şi misterului, în esenţă categorial- antinomice, s-a concluzionat o egalăînsemnătate a celor două tipologii ca realităţşi abordări fenomenologice, ca problematici ale ontologiei universalului în sistemul filosofic blagean.
          În contextul delimitării şi înserării funcţiilor categoriale  sensibile şi abisale şi al determinării coordonatelor spaţial- temporale ale universalului, Lucian Blaga a definit cunoaşterea în ansamblul structurilor sale pe intervalele cosmice metagalactice, dar tot atât şi infinitizimal subcuantice, populate de nonfiinţşi de fiinţa concretă constelar- cardinală în starea de plasmă eterogenă, neuniform distribuită spaţial şi temporal, discontinuă şi culisabilă în interiorul spaţial, promovând ideea de realitate pe domeniul spaţial al unor cardinali care includ între ei lumea lucrurilor concrete dar discontinui ce nonfiinţează şi magnetizează, apoi, în devenire. Când intuiția percepe realitatea timpului, durata se exprimă din punctul de vedere al vieții scalar şi vectorial în imaginar, dar nu se poate divide sau măsura în stările interioare estetice.   — Rezultatele acestor asocieri sunt complexiuni ale intuiţiei senzitive şi gândirii conceptuale, concluzii la care ajunge Lucian Blaga prin analiza atentă a teoriei kantiene cu privire la rolul ştiinţelor exacte în cunoaşterea senzitiv- raţională şi prin deducerea din aceasta a faptului că natura s-ar orienta după legile pe care spiritul uman şi le-ar impune ca judecăţi “ necesare şi general valabile, ştiinţelor exacte “, rezultate din aplicarea unor intuiţii şi unor concepte categoriale verificate ontologic şi în socialul augustcomptean.
        De fapt, obiectivul acestui studiu ţine de structura generală a spiritului uman şi a găsit la Blaga terenul epistemologic al metateoriilor de cunoaştere.  În sprijinul studiilor sale speculative, Blaga va aduce în prim plan senzualismul englez, analizele neopozitiviste întreprinse de David Hume în legătură cu conceptele fundamentale intelective ale “ substanţei”şi ale “ cauzalităţii” spontane şi instituite, acele concepte care au preocupatşi au influenţat creator critica filosofică kantiană. Pe toate acestea gânditorul român le-a expus şi supus unei examinări atente, profunde şi le-a individualizat în seria conceptelor categoriale fundamentale. Abordarea existenţialului din punct de vedere categorial i-a facilitat descoperirea unor structuri noi şi un conţinut diferenţial care depăşeşte datele simţurilor, potenţialul de receptare analizatorie, chiar şi raţională a sensibilului, fiind perceput ca perathic, determinat de limita sensibilităţii structurii materiei receptoare a fiinţei umane. Toate acestea, pentru a identifica în cadrul existenţial al misterului proprietăţile esenţiale şi legăturile cele mai generale ale obiectelor şi proceselor realităţii obiective în devenirea spaţial-temporală, într-un paralelism sau interferenţă materială cu spiritul în forme pure sau în ipostazele respingerii duale ori triale, pe intervalul de la misterul abisal universal, cardinal,  la totul posibil.
          În cognoscibilul categorial trebuie reţinut, din conceptul blagian, faptul că toate categoriile naturii sensibile ori abisale sunt operante asupra simţurilor şi îşi au geneza într-o inteligenţă individuală, dar nu sunt acoperite în totalitate de potenţialul de receptare limitată a simţurilor individuale, fiind deci subiective.
         Interpretându-l pe Kant, Lucian Blaga se detaşează de acesta asupra conceptului de cunoaştere raţională imediată  şi susţine intuitiv căobiectivitatea categoriilor abisale s-ar putea evidenţia doar printr-un miracol sau ca produse pure ale divinităţii, zămislite şi semănate direct în spiritul uman.  Kant consideră conceptele categoriale ca fiind “apriori” şi funcţii inerente ale intelegenţei umane, le distribuie “subiectivitate” şi, apoi, “ necesitate” şi “ generalitate”, pe când la Lucian Blaga le consideră imperiul ontologicului, al existenţialului universal, al microcosmosului intraparticular şi extraparticular care transcende şi rămân în continuare ca neinvestigate, puterea de receptare a concretului prin sensibil fiind limitatăîn mister. De aceea , determinarea unor noi principii şi elemente de genezărămâne pentru cunoaştere doar o ipoteză ce nu poate fi încă demonstrată, decât numai intuită.
     Intuiţiile realizate, astfel, poartă amprenta aleatoriului, rezultat al unor  raţionamente silogistice prin completarea de valenţe libere în structurile neuronale umane şi realizarea unor selecţii de inducţie în cortexul imaginarşi de reflectare extrapolare cosmică a unor termeni în ecuaţia universalului, deducerea prin relaţionare a adevărului genezei universale din necunoscutele apriori ale limbajelor metafizice luciferic-abisale.
      Dar conceptul categorial de cunoaştere pentru Blaga este şi expresia apercepţiilor transcendentale induse în forma organizată a eului gânditor cu posibilităţi de desfinire şi de desmărginire a conştiinţei în devenire, cu tendinţa de depăşire a limitelor cunoaşterii... De la acest nivel de investigare, în fond kantian, pornea şi Hegel în elaborarea idealismului obiectiv, a dialecticii categoriale de cunoaştere pozitivă, pentru care nu s-a ferit să uzeze de reacţiile antinomiilor existenţiale cu inducerea combustiilor entropice ale unor categorii de genul: substanţă, câmp bioelectric, magnetic şi spiritual, energie, precum şi de surprinderea acestora în rivalitatea cosmică duală, antinomică, ori în formele lor de coabitare şi de susţinere în magnetismul mişcării relative a spiritului generalizat în materie, făcând astfel înţeleasă funcţia, auzit şi urmărit îndeaproape motorul mişcării diacronice şi sincronice a universalului, în sens scientist-pozitivist, dar neluînd în calcul limitele structural fenomenologice ale peratologicului.
      În studiile întreprinse asupra celor două tipuri de cunoaştere, filosoful accentuează propensiv discontinuitatea cunoaşterii în orizontul lumii sensibile pentru deschiderea obiectuală a orizontului misterului, în vederea revelării acestuia în climaxul spaţialităţii gradientice şi ondulatorii, în variabilitatea polifactorială a misterului. Se realizează hiatusuri, discontinuul autoconservării, ca urmare a abordării directe a lumii sensibileşi a relevării ei prin seria de plăsmuiri teoretice, rol al fizicalismului şi al scientismului neopozitivist, ideatici noetico-ontice promovate de B. Russel, L. Wittgenstein, R. Carnap, H. Reichenbach, A. Ayer şi de funcţionaliştii fenomenologi contemporani în actul cunoaşterii.
      Lucian Blaga sesizează sensibilul ca fiind pentru ştiinţă ”numai un prag de pe care se încearcă salturi în mister şi nu singura realitate”, aşa cum sunt prezentate fenomenologic obiectele cunoaşterii, ca simple aparenţe de pozitivismul pur al lui Mach, ori de neopozitivismul şi ficţionismul lui Waihinger. Ştiinţa este, după filosoful român, rezultatul unui  < proces infinit al gândirii “posteriori” care, prin etape gnozice categoriale, procedează(…) evoluţionist, spre constituirea unui dat problematic >.  Acesta este şi conceptul şcolii lui Heinrich Rikert, de la Baden şi conceptual argumentativ al Şcolii lui H. Cohen, de orientare logico-formală, de la Marburg în teoria cunoaşterii istorice, concept de care uzeazăfilosoful român atunci când abordează analitic cel de-al doilea tip de cunoaştere, abisal-luciferic, reuşind astfel să separe cele două orizonturi ale cunoaşterii şi să disocieze  sincretismul relativ pronunţat, al cunoaşterii categoriale de tip kantian.  Acel “ dat problematic” este “ indeterminatul” infinit depărtat sau infinit apropiat, a cărei determinare este tocmai ţinta infinită a procesului de gândire conceptuală iar, în acest proces, categoriile abisale inconştiente apar ca o necesitate dialectică, istorică(Sc de la Baden), modelează plăsmuirile ştiinţifice, problematicul cunoaşterii adevărului prin elementele aletheice, încercându-se nu mai puţin şi disocierea obiectelor, ajungerea evolutivă la părţile ascunse ale acestora, la desfinirea fiinţialăparmenidică şi la revelarea posibilă a misterelor, la determinarea indeterminatului. Ori, pentru fundamentarea categorială a acestui tip de cunoaştere şi pentru determinarea coordonatelor spaţiale a părţilor ascunse ale obiectelor se acţionează , desigur, asupra câmpului de forţă al misteruluiui.
       Lucian Blaga a proiectat şi a construit, astfel, pe baza studiilor categoriale întreprinse de Kant, a idealismului hegelian revolut- dialectic şi a studiilor categoriale de concept elaborate de Ernst Mach şi de Friedrich Nietzsche, precum si pe baza atomismului logic husserlian, un sistem de cunoaştere referenţiat la sensibilul conştientizat, culturalizat  şi la  abisalul imaginar stilistic,  singular ori interferat, în fond quadrat, cu totul original.
          Pentru stabilirea tipurilor de cunoaştere, Lucian Blaga s-a folosit şi de observaţiile lui Haeckel privind cunoaşterea relativă a concretului material şi spiritual, de cazuistica fenomenologică, de studiile teleologice pragmatice lamarkiene şi de evoluţionismul darwinian, teorii pe baza cărora s-a elaborat legea fundamentală a biogeneticii formulată de Haeckel , lege conform căreia “ ontogeneza este scurta recapitulare a filogenezei “. Astfel, folosindu-se de osatura coordonatelor geologice , paleontologice, fenomenologice şi biologic-pragmatice, ca recuzită filosofică, marele gânditor român a realizat serii de raporturi categoriale şi a determinat stilistic reperele marilor sale construcţii ontologice, în principiu dialectice, cu  propensiuni în matricea stilistică variabilă a misterelor.
           În fundamentarea acestui sistem, Lucian Blaga ţine să precizeze în nenumărate rânduri că ştiinţa cunoaşterii determină liniile de forţă ale câmpului stilistic în coordonate categoriale sensibile şi abisale, o interpretare în plan metafizic a cunoaşterii  care depăşeşte simpla analizălogică–metodologică şi epistemologică a conceptelor categoriale clasice. Aici se va referi, în principal, la categoriile ontice de unicitate - personalizare , multiplicitate, substanţă, cauzalitate spontană şi instituită, la discontinuu, diferenţial, apoi la spaţiu şi timp, gravitaţie şi mişcare, în formele lor unice - holistice, duale în plan dialectic şi triale în spaţialitatea trinităţii, forme diferite care  crează posibilitatea de obiectualizare şi de depăşire a câmpului categorial sensibil, pentru a conduce la orizontul spiritual psihologic freudian evolutiv, al misterelor, construit pe coordonate abisale, la dimensiuni transcendente axiologic-divine, cu disponibilităţi umane ascendente, de sustentare în planul anabazic stilistic-abisal al cunoaşterii.
         Prin această teorie , superioară teoriei cunoaşterii kantiene , uzând de procedeele de deducţie, inducţie şi intuiţie, promovate de neopozitiviştii neokantieni scientişti, Lucian Blaga, fiind exponenţial, cu siguanţă, un referenţial ideatic al acestora, se rup liniile de forţă principale ale câmpului stilistic şi se deschid hiatusuri spre descifrarea cripticului abisal – aparent. Plăsmuirile teoretice ale filosofului au reuşit să penetreze adânc problematica cunoaşterii în spaţii cu perspectiva unor revelaţii mult înafara lumii sensibile, spre entelechia formelor şi infailibilului raţional divin. 
     Receptarea eclatantă a modurilor existenţiale şi a structurilor categoriale ale celor două tipuri de cunoaştere, paradisiacă şi luciferică sub imperiul magiei stilistice, studiile sale logico-analitice elaborate, superioare altor epistemologii ontologice şi utilizarea categoriilor stilistice pentru modelarea, direcţionarea şi amplificarea angajării spiritului uman în imaginarul revelării misterelor, conferă lui Lucian Blaga dreptul de originalitate a sistemului .
Studiu publicat în anul 1992, în volumul de eseuri intitulat “Despre neînceput”, Editura Hermann , Sibiu.   Apărut şi în revista de cultură“Interferenţe”, nr. 5, iulie 1998,  Gheorghe Apetroae, Sibiu