Literatura: Abis dual...., Gheorghe Apetroae, Sibiu

Literatura, Abis dual, Gheorghe Apetroae Sibiu

Abis Dual - Gheorghe Apetroae Sibiu

Te-am surprins în lupta

cu Totul,

sigur de victorie;

cu timpul ce-ţi fură,

câte puţin,

 fără griji

stropi de idei şi putere …

Crist de raze, în cădere

te frângi şi preschimbi

în plăcere;

de imanenţa revelării

nu-ţi faci probleme …

cu mâinile cuantice desfaci

din câte una,

corolele de stele

şi deschizi libere,

porţile metagalactice …

Totul intră la tine …

îl priveşti şi-i zâmbeşti...

 eşti pe placul lui.

Îl iubeşti şi cuprinzi

în mâna

ce-a dezmierdat, tânără,

cosiţele fetelor …

Într-o mână ţii Totul …

a doua, pentru cine-i ?

mâinile nu sunt date

 fiecare, o eternitate ?

Da! Totul nu este numai

Unul

şi infinitul - în doi -

îl desfăşori:

tu, el: doi; polii: doi; ochii: doi;

buzele: două....

toate se întâlnesc, unesc

şi despart ne-nţeles!?!

Alt necuprins din Tot s-a desprins,

aleargă spre tine …

vrea să-l primeşti în Cuvânt

           şi să crezi ce spune …

ca să-i fii pe plac, pentru el

          pregăteşti cealaltă mână …

Tu, să arăţi cât de mult îl iubeşti,

îl dezmierzi şi cuprinzi

cu a doua mână …

Mâinile îngemănate,

sub greutatea sferelor

fiecare, împreună

simt mişcarea posibilă …

In mâinile tale toate se-ntâlnesc

şi se iubesc...câte două, sferele

îşi fac de cap …

se despart neînţeles...

Unele stele, ascunse,

flămânde de limită,

sfărâmă şi înghit lanţul degetelor,

se conjugă-n secundă !…

din impulsul unirii

fulgeră prin degete nemărginirile –

să prindă putere,

 să piardă putere,

în mâinile tale înfloresc

 sferele …

Un univers, la braţul altui univers,

e în iubirea celuilalt,

 fără somn …

în mâinile tale, alte lumi se nasc,

 cresc, sufăr şi mor fără sens …

cu surâsul stelelor,

îţi dezgheaţă genele!… –

Dar până când pierd

şi câştigă-n putere mâinile tale, sferele ? !

Poezii şi eseuri ,Volumul „Despre neîceput”,

Editura Hermann, 1992

Literatura: Pe stânci, la Palos; Gheorghe Apetroae, Sibiu

GHORGHE APETROAE ~  CÂNTECUL LUI  CRISTOPHER   COLUMBUS  (24)

PE STÂNCI, LA PALOS

Pe când coapsele albe, argilici şi încremeniţi

nurii  le dezgolea abisinic și adânc le iubea,

cu glas stins, El, Crist…, soției îi spuse:

- frumoasă şi dorită, Felippa mea

plină de farmec,și- aprinsă-n ploi de cuvinte,

m-am renăscut levantin, din al tău sărut…,

Tu m-ai împlinit, nuntind în mare palat

şi dorinţele cu rost mi le-ai stins la Chios,

acum, la  Palos, Veneră,  pe stânci ţi-am jurat…!!

Ea îl privea ca pe un zeu al luminii şi mării,

îi zâmbea şi-i punea cunună verde de lauri

pe melanica-i nobilă frunte…,

clipele-i erau acum numai  de plăceri,

uitase de aşteptări, nelinişti și de tăceri…

Fericirea  era a ei și a lui ,nu o visau

amorul lor primise un rang  regal…!

Dar El, cu gândul  tot peste alte ape era rege

și  se cununa pe rând tot cu alte ţinuturi

mai bogate în aur, în diamante şi perle,

sub ceruri turmalinice și siderale-cinabre…

…. de o idee era dus…, de care se îndrăgostise!

Sări, dar, de lângă Felippa, cea care cu iubire  

viaţa  îi salvase-n Levant și-l dorea al ei,

soarele viu și mereu aproape…  El, chemat

de ocean, de vântul de seară  prielnic,

soția și fiul - în  aşteptare lungă  își lasă

și pleacă în multe zile pe largul smaraldic…!

E nestatornic bărbatul, fie el prinț, fie rege…,

de fiinţa nobilă, frumoasă, dorită, fidelă

se desprinde repede și o uită uşor,

căutând în albăstrimi andaluze nemargini,

bogăţii neştiute și împliniri în amor…!

Literatura: Refuzul regilor lusitani; Gheorghe Apetroae, Sibiu

GHORGHE APETROAE ~  CÂNTECUL LUI  CRISTOPHER COLUMBUS  (23)

REFUZUL  REGILOR LUSITANI

Cu vânturile reci în stăpâniri pe larguri,

la chei înalt, drept ornic al plecării,

bat ritmic valuri - clopotele mării!

Iar crisele columbe cerul înfloresc

cu fiecare zbor, oceanu-i al lor glas

și-așteaptă a-nsoți pe prinț în echipaj,

de mult gândind a naviga spre Indii…!

Dar prințului îi poartă chinul vieții

mari gânduri ce-l lovesc cu stăruință,

tot alte lumi în  cuget să-i revarse…!

Pe Crist îl vrea acum oceanul liber...!

la chei coboară norii  calzi, solari

s-aline pe Felippa cu o cristică iubire,

pe sufletul ei nobil, iarăși ne-mpăcat

și pe Diego, fiu, safir, iubirii din Levant…

Castelu-n Porto Santo stă iar însângerat

pe brațul înserării în corindonul zării…!

Convoiul și l-ar vrea sub steag regal,

Crist, mare iubitor de țărmuri portugale,

dar regii lusitani nu-i văd rostul plecării…

-

De multe zile-n schimb îi pregătesc lacheii

plecarea spre Genova și Veneții…

să-și caute adepți - matrozi și mateloți

în echipajul ce și-l vrea onest și temerar,

de a-l sluji fidel pe marile corăbii…

navigator de larg adânc și pururea convins

de sufletul curat al zării ce-l îmbie

 pe mare, gallopând cum astrele  cadâne,

nechezul cailor marini l-ascultă tulburat… 

Iar ca s-o ia spre Gibraltar la vântul sideral,

El, uneia din corăbii, ancora-i ridică

și rupe valurile mari, ce-l cer la  proră,

neînfricat roirii de corsari ai mării,

pe drumul de lumină în dorința zării,

atras de gândul însorit, italic al Veneției,

de valuri ce-i stropesc zidirile rivere

cu albatroși în zbor, columbe și gondole…,  

Crist întră triumfal pe larg mediteran

 cu gând la- al Genovei port, știind că el

de-aici își trage seva, dint-un ținut solar

cu clementini, smochini și portocali…!

Ajuns în al Genovei port, își caută prieteni

spre-a-l însoți pe drumul temerar;

navigatorii, pe care îi știa, erau plecați,

ademeniți a naviga în istmul indian, pe bani…,

și-a  înflori, astfel,  Italiei, comerțul…!

Umblând de multe zile-n genovezul port,

se-ntoarce mai înflăcărat la Pallos,

pe-o mare agitată, soră-i pe vecie,

și nicidecum învins de ne-mplinire,

în recele castel cu oglindire-n mare și în cer,

lui Diego și Felippei, cerându-le primire

de-ntoarcere la ei, la sfânta lui iubire…!

Literatura : IRINA – LUCIA MIHALCA  și  ”CELĂLALT TRUP – O NOUĂ VIAȚĂ”; Comentariu realizat de GHEORGHE APETROAE, Sibiu

    În poemul Irinei – Lucia Mihalca, intitulat ” Celălalt trup, o nouă viață” se descoperă receptarea facilă a forțelor sonanței eternului în spiritul materiei, a sonanțelor universalității ontologice, capabilă de autodisecție și de creare a temporalității în universal: ”Vuietul veșniciei, auzit noaptea, tăia timpul în două,”… Această sonanță (a veșniciei) întrețesută de crome astrale și izvorâtă, poate, din repertoriul corurilor celeste, dar și din câmpuri de combustii cuantice și  megaastrale, este capabilă de culisare în universal si,  hiperbolizându-se, poate constitui în sine un punct referential (ac) al universalului: ”Cobora din cer pe pământ, împungându-l cu un ac”…  Poeta, sigură pe simbolistica revelației sale, pe care o induce cu succes în discursul său poetic cu accent metaforic, într-o logică a bivalenței, formalizează și transfigurează elegiac suspinul, întru-n sunet subțire, feminin, acesta (feminin), și nu altul, fiind capabil de o replicare referențială duală în  cerul din lăuntricul poetei și al celor initiați într-o astfel de logică: ” Calea lacrimilor suspină pe cer./Iute ca privirea femeii, un sunet subțire/ Îndoi cerul-n lumină și întuneric”.

    Asistăm de acum înainte la un alt plan existential, cel de cunoaștere a vieții entive -lăuntrice, a profunzimilor spiritului uman, având ca element stilistic determinant, atât în armonizarea diferențial formală, cât  și în distrucția acestora, tot sunetul:  ”Dintr-o îndepărtată nostalgie, o tristă melodie/ Voia să cârpească viața /Acolo unde sunetul o sfâșiase”…  Sunetul a învins temporalitatea prin scindare și e în posesia sa în revelația poetei IRINA LUCIA MIHALCA și se constituie referential genezic în câmpul veșniciei, ne îndepărtează de orice metafizică sau de oricare polivalență în explorarea adevărului universal…:”La stânga sunetului era noaptea, La dreapta lui era ziua, Univers presărat cu picături de apă și prezenturi.”… În continuare, asistăm la un exercițiu litotic, de recluziune și întrupare a sunetului, a muzicii sferelor din Universal într-un labirint talic, acolo unde trecerea nu poate fi depășită din cauza diferențelor parteneriale temporale, rezultat al generărilor referențiale sonante, care,  de multe ori induse în cel de al treilea trup, devin ”noua viață”, dar cu temporalități perathice-thanatice, sfidând astfel  ” vuietul veșniciei”:  ”Începând să respire, muzica se strecură prin labirint,/ Călcându-și umbra plină de apă în Canalul Miracolelor./Timpul femeii nu curge pe aceeași cale/ Cu timpul bărbatului,Spre celălalt trup.”. Este un exemplu viu de nouă viață, în armonii și simetrii leibniziene, dar și de vieți, precum cea a lui Icarus, care întruchipat, bineînțeles, din diferențe paternale, în ambiția unei noi vieți sonante, de a atinge soarele, își va găsi moartea...! Interesant este fondul ideatic al acestui poem, parte din înteresantele creații poetice ale Irinei Lucia Mihalca înserate în volumul său de poeme, intitulat  ”Dincolo de luntrea visului” ! Felicitări! Gheorghe Apetroae, Sibiu.

Literatura: Ce caut eu în viata ta?, de Elena Moisei, Comentariu de Gheorghe Apetroae, Sibiu

”CE CAUT EU... ÎN VIAȚA TA?”, de  ELENA MOISEI
Scurt comentariu, de Gheorghe Apetroae, Sibiu
    Trecerea prin universul juvenil proustian, această  fortuna labilis  în  revenirea la adolescență, trăită cu intensitate  de poetă  și  redorită după ani, dar cu o anumită discreție,  se observă că este imposibil de realizat  în condiția  unei singurătăți  exprimată cu evidență  în poemul  ELENEI  MOISEI,  cu  ego-ul său atât de interiorizat : ” De ce o lacrimă când piere, / Suspinul ei îl știu doar eu...”   Ființarea erosului  în exteriorizarea lăuntricului  este receptată ca fiind echivalentă cu interiorizarea exhibată prin voluție și expusă spre cunoaștere ” Cu inima de vise, ninsă... / Eu mor de dor și...tu nu ști...”, dar numai formalizată prin contrapunerea  transfigurată  a  trăirilor  interioare  în  elemlente panteistice, cum ar fi: glasul, suspinul, umbrele, nopțile…, dar și  în  elemente fenomenologic - materiale, cum ar fi:  vântul, ” maci însângerați pe buze”, frunzele, lacrima, pasărea, cerul… Prin toate aceste înserții tropice în construirea de versuri cu lirism accentuat, poeta  sugerează  reflexiile formalizării  dialogului   cu interpusul său într-o iubire james-merrillică imaginară :” Întreb vântul ce părea / un trubadur   ce curge-n frunze / ce caut eu...în viața mea? ”. 
    Relativizarea existenței interioare este excelent dualizată  în versurile:  ”De ce o lacrimă când piere,/ Suspinul ei îl știu doar eu.../ Ce caut eu...în viața mea?”  iar  răspunsul antinomic este pe măsura întrebării duale ” Cu inima de vise, ninsă.../ Eu mor de dor și...tu nu ști... / Regatul viselor de ceară,/În lacrimă m-ar întreba,/Topit în umbre ce-o să doară: / Ce caut eu...în viața ta?”.  Este spiritul  poetic adânc al ELENEI MOISEI cu multe reverberații de simțiri și de neliniști  lăuntrice care își cer în permanență identitatea și în aceeași măsură dedublarea  și reasamblarea stilizată în metafore, reușind, astfel,  transmiterea unei tensiuni psihologice  în carpe diem de invidiat consumatorilor  de literatură sensibili la valorile ideatice și stilistice,  și care pot fi identificate facil în structura acestui interesant poem: ”Când crește umbra-n înserare, / Un colț de cer aș întreba, / Cuprinsă-n lumea de visare: / Ce cauți tu în viața mea?” … Felicitări!  Gheorghe Apetroae, Sibiu.