literatura,dezbrăcate de cer, gheorghe apetroae sibiu

IV.   SONATA  ASTRELOR

DEZBRĂCATE DE CER

De astrele care-n alai destinul ţi-au de-plâns

de la- nceput , din instinct, de ele te-ai rugat

pentru  ne-murirea curăţeniei copilăriei…

Acum, la semnul lor, heruvimii şi serafimii

cântă prin tine sonul bacantei, în vii ruginii..

Cerul,  pe  pământ căzut, şi-a tras  luminii

casei tale bătrâne, cortina, a nu-şi prăfui

umbrele-i lipite pe irişi de  trecere în neant

cel puţin al stelei bine- cu-vânt ” bâtăcăcea”

care, cerşindu-ţi umilinţa, fără a-ţi vedea

rădăcina, putrezind, desfată suferinţa ta..ha!

După  cu-vintele-i  aprinse stins, te ridici,

le apuci silabe lungi ce ard în ditiramb…

şi le strângi cu braţele bolţii, când calde

când  reci, în curse cereşti, în zile, te întreci

pe fiecare, lăudând-o de ne-ntoarcere-n crini...
nu vrei decât a-i dansa în flăcări destinul

unic, golul în tine, de cele lumeşti, prea plin,

deşertându-se tăcere albă în cele fireşti…

Pe locurile  înalte, de prea multă laudă,

şi de plimbări de ne-cunoaştere, flăcările,

când le săruţi şi mângâi, sună -n simţire sălbatic…

în adâncul tău cad la rugă, triste astrele…

Tu le  rupi  pâlpâirile , ca pe un vreascul în fum

şi le cuprinzi imensul, din gând, să le abaţi

cum pe femeile bătrâne de ne-împlinire

ce aşteaptă-n agora, năucind de lipsa iubirii…

Stelele dezbrăcate de cer îşi caută drum…

literatura, chemări, gheorghe apetroae sibiu

 ZBORURI ÎN ABIS                                                                       

 CHEMĂRI

autor: Gheorghe Apetroae de la Boroaia

Pe necuprinsuri de ninsori,  

petale slobozite-n marea

din  irişi, lacrimând regale,

te cheamă pe bolta de flori...

Gingaşii, graţioșii zori,

cât visele în voi răsfrânte

cu  sângerări blue sfinţite...

luaţi-mă  mugur cu voi...!

Purtaţi-mă! şi-n drumul cris

pe orizontul larg deschis

merg să-nfloresc în voi, Narcis,

iubirea  din sublimul vis!

și-n mers galactic să vă cern 

lumina în tăcerea serii,

în visul-viersul primăverii,

pe toate scumpe  flori, vă chem!

Fălticeni 1963

literatura, febra stelelor, gheorghe apetroae sibiu

IV.   SONATA    ASTRELOR

55.            FEBRA STELELOR

Alergi  copilul  pe aleile  de roze înspre lunci

la jocuri de lumini  smaragde-n iarba crudă

şi mierle-ţi cântă-n razele  re-aprinse de alint...

să le re-vezi  pe toate-n lacrimi, irişii ucizi

cu umbrele din cerul lor de seară, le  arunci

albastre taine, clipele trecute-n vise pe irugă…

Acum re-naşti vieţi în aftele ce umezesc icoane,

şi îţi zâmbesc în jocuri sfinte,  tot altora să ningi

prin cetinile  de molizi  din crugul Stânişoarei,

cu-vintele târzii, plutind ca nişte îngeri blânzi

în vânturile reci aduşi de  aripi, large lire ,

cu Silful în amor, cântând din înstrunite valuri !…

Pe pajiştile înflorite, albi  mieii  zburdă cristi

cum zeii  în  năluci, spre larg- deşertul  Lunii;

zefirul  spală cerul negru în ploaia roză-a zilei-

rugina iernii dusă  de pe gura rece-a mumii…

-Se cresc plămâni rotunzi de bronz, în vulturi,

ce  poartă aripi de făclii, de glie prinse-n muguri

un soare ce-şi oglindă-n ţarina  jilavă curcubeul

din  razele-n citrin din cer căzute ca-ntr-o palmă

ţeşi bolta pe culori,  din mări şi  primăvară…

Şi, într - un vis frumos, de  Eol  iubitor, sedus

în fulguiri de  mit, de zbor în ne-văzut, presimţi

mai vie  febra  stelelor ce ard  în tine, la apus!..

literatura, măcinând tainele, gheorghe apetroae sibiu

GHEORGHE  APETROAE  - DOR  DE  VEŞNICII

MĂCINÂND   TAINELE

Habotnic de trudă la cer, Soarele

îşi ninge galbene tainele blânde

în alint cu lumina regală a iernii,

risipindu-le în repezi torenţi...…

Îşi nuntesc  troienele  cu zânele  ,

în Unire, împotrivirile la dictat,

le orchestrează izvoarele-n regat…

Cu vântul înaripat, îngerul poporal

priveşte la cer şi bine - cuvântă ,

în apărare oprirea în El din luptă,
devorând, adamică, în dragoste,

zarea căzută  alături  de  sine !...

Se apără cu pieptul deschis iubirii

lumina luminii din  neam,slujindu-i

cu aripa-i întinsă spre cerul destin
în bine-cuvântarea-i trupească
a veciei  albastre din harul regal ...

Priveşte cum de furii tulburate-s

puhoaiele, semnele ne-trecerii,

purtându-le în loc, desmoşteniri-

molizii doborâţi de vânt în munţi,

îmbălsămând o vale  în  răşini

cu-n mol submers de ana-gustă…

Voinici, din iureşe şi tainice plutiri

îi trag, de multe ori, cu căngile

neglăsuind la mal , îmbrăţişându-I

cu greu , în ne-vorbitele frăţii...

Îi duc şi îi lasă dincolo de hat,

ascultându-le  ostentativ, ecoul

ca pe un  prohod  de cer  re-negat...

Le poartă  sfârşitul  în cu-vinte,

cum pe  arma  sa  de  veşnicii

spre rosturi  de locuri lacustre -

imaginea  unei  nobile  Românii…

literatura, statornicie,gheorghe apetroae sibiu

Statornicie


Eram sărutul primelor lumini, 
o slobozire la întâiul ţipăt
şi gângurit la sânii mamei
cu semnul viselor de cântec…
~~~
Din ne-nţeles furam cuvântul
şi în răsfăţul de icoane  
priviri gândeau să calc pământul
în chipul lebedei şi mamei…
~~~
să râd, să cânt lângă izvoare,
de flori albastre-ndrăgostit,
să mă alin, susurul lin, 
cu taina cerului senin

~~~

muream, un tânăr crin sălbatic…

~~~

~~~

Stability

I was the kiss of the first light,
a liberation on the first scream
prattling at my mother’s laps
dreaming about signs of song...
~~~
I would steal the meaning out of mystery
and leave it unspoiled by the first icons
I dreamt of stepping on the ground
looking like the swan and my mother...
~~~
to laugh, to sing near the springs
infatuated with blue flowers,
to calm down the quiet murmur,
with the secret of the clear sky.
~~~
I would die, a wild young lily...

~~~

St

literatura, gnozisul axiologic,gheorghe apetroae sibiu

Gnozisul axiologic al studiilor eminesciene
„Archaeus” şi anamneza în „Sărmanul Dionis”
elaborate de Carmen Negulei  , Eseu - Gheorghe Apetroae Sibiu

Studiile şi eseurile aparţinând lui Carmen Negulei şi inserate în volumul cu acelaşi titlu (apărut la Editura Alfa Press, 1995), se relevă ca un început inspirat al unei eclatante exegeze a universului gnoseologic eminescian. În context Anamneza în Sărmanul Dionis constituie contrafortul cerebral al unei cunoaşteri perene, „în sacrum”, înălţat cu profesionalism filozofic şi cu vocaţie literară pe fundamentul „Archaeus” ca nous universal şi schemă gnostică în natura unei naraţii ideatice. Termenul de Archaeus va fi relevat de Carmen Negulei ca un primat axiologic elaborat, cu caracterul de dominantă a naturii cunoaşterii în raport cu natura ontologică a povestirii, ca determinant al dualităţii gnoseologice. Tot Carmen Negulei va modula din Archaeus principiile omoloage între viziunea europeană şi cea indică asupra universalului, prin supralicitarea sensului Archaeului ca spirit al Universului. Este aceasta „în fond” o promovare a conceptului de metodă, proprie eminesciană, de „a ajunge la esenţa lucrurilor prin cunoaştere, Archaeul fiind invocat de la început pentru a clarifica ipoteze ale gândirii” (C.N., „Studii şi eseuri”, 1995).
Archaeus va fi considerat, ca şi în Sărmanul Dionis, principiul realului dublu ca implicit filozofic, de identitate a personalităţii şi fundament gnoseologic, prin expunerea în plan dublu a celor două personaje, unul neiniţiat, celălalt iniţiat şi purtător al principiului spiritual cognitiv, al bătrâneţii, Archaeus spiritual, la care „existenţa implică esenţa în ea însăşi”. Dar acest principiu spiritual cognitiv va fi erodat formal de principiul metempsihozei, întrucât sufletul (atman), făcând parte din permanenţa esenţei spiritualizate de ordin ontologic, este un exponent axiologic al relativismului percepţiilor prin analizatori, al propulsiilor universale. Archaeus, ca principiu al cognoscibilităţii, se poate induce epistemiologic în ontologicul universal şi elimina prin el, ca pandant al relativismului tautologic, sechelă a devenirii formale. Carmen Negulei, ca indolog, sesizează implicaţiile în marea literatură a brahmanismului, prin supremaţia de castă şi prin inducerea credinţei de reîncarnare, un concept prefilozofic, care avea să fie depăşit în creaţia eminesciană, marcată de gnomismul indobudist. Carmen Negulei va remarca rolul ontologicului în procesul cunoaşterii filosofice şi va expune în interferenţă modalităţile de gândire promovate de poetul filozof, descoperind trasee duble de cunoaştere şi influenţă asupra creaţiei, pe care în aceeaşi măsură le va cerceta.
Această viziune filozofică este versificată şi identificată cu un concept universal al genezei în Scrisoarea I, care este în fond o variantă versificată a Sărmanului Dionis, receptată şi asimilată cu o voinţă schopenhaureană de Carmen Negulei. Dar cine este Dionis, în accepţia metempsihotică eminesciană? Este copilul sărac, copist la 18 ani, „pentru care visul era o viaţă şi viaţa un vis, într-o ordine a realităţii”, cel care-şi gândeşte condiţia socială precară în „înrâurirea zodiilor asupra vieţii omeneşti”. Dionis va conştientiza condiţia sa socială numai când va reintra în reamintire, în anamneză, în antecedentele proprii, graţie unei meditaţii socratiene. Se deduce de aici că Eminescu când a conceput Sărmanul Dionis , aprofundase actul Karman, „un act care depinde de spiritul şi de vorbirea care conferă fiecărei individualităţi umane antecedente proprii şi situaţia sa particulară, îi conferă de asemenea un destin care, dacă nu se va realiza în viaţa prezentă, se va realiza după sfârşitul acesteia într-o reîncarnare pe care o va orienta el” (Jean Filliozat, Filosofiile Indiei, Brahmanele şi speculaţiile ritualiste), în fond renaşteri ale nousului individual receptat din imnurile ariene rig-vedice şi din canoanele budhiste.
Şi Mircea Ivănescu va observa în studiul Anamneza în Sărmanul Dionis o viziune eminesciană, graţie filozofiei indiene, prin care se aduc „detalii şi interpretări inedite, necunoscute în literatura română şi străină, în analiza operei eminesciene”. Cred că Mircea Ivănescu s-a referit aici la inspiraţia eminesciană din Rig-Veda, imnul despre creaţiune (X, 129), din care a fost inspirată şi poezia filozofică Scrisoarea I, capodoperă a conceptului de geneză, scriere care tratează deopotrivă Archaeus şi anamneza. Revenind la Sărmanul Dionis, înţelegem că, în urma studiului astrologiei lui Ruben, Dionis simte că „sufletul călătoreşte din veac din veac” şi numai moartea materială îl face să uite că a mai trăit. Este acesta un concept bazat pe astrologia bizantină, pe sistemul filozofic geocentrist, în care lumea transpare ca o rânduială dumnezeiască, pentru că în imaginea lui Dionis, ordinii cosmice a lucrurilor – dharma i se opune dezordinea – adharma, iar unei periodicităţi normale a vieţii naturale i se opun perturbaţiile thanatice. Pentru cunoaşterea dionisiacă, opusă dharmei, Carmen Negulei va aserta axiomatic cum că „spaţiul şi timpul sunt în noi”, iar „existenţa lor în noi infirmă atemporalitatea şi ubicuitatea fiinţei umane”. Translaţia în timp şi spaţiu – afirmă C. Negulei – aşa cum este văzută de Eminescu, „nu mai are nimic cu metempsihoza de care vorbeşte Platon, prin faptul că este determinată de către eu, în timp ce la Platon ea are expresia unui etern ciclu obiectiv în care se integra omul. Eminescu îl deconspiră pe Dionis în text: „Călugărul Dan se visase mirean cu numele Dionis”. Anamneza se confundă în text cu metempsihoza, Dan devenind Dionis, dar în vis.
Dan va călători în Univers pentru a constata realitatea (rta), adevărata natură ordonatoare a lucrurilor (dharman), periodicităţii vieţii naturii, a timpului ciclic fără început şi sfârşit. Dan se doreşte şi un „brahman”, o cheie a enigmei, a genezei universale când, referindu-se la astrolog, relaţionează fenomenele şi actele terestre la ritmurile cosmice, expresiv vedice, reluându-le sincretic. Să reţinem că adâncimile metafizice ale călugărului Dionis sunt extrapolate din spaţiul citadin al Iaşilor, urmare a vizitei sale (a călugărului Dan) la astrologul Ruben, profesorul metafizician de la Academia din Socola, Dan fiind unul din şcolarii Academiei şi discipolii lui Ruben. Dan se va confesa lui Ruben „echivalând diviziunile timpului cu diviziunile Vedei”, că vremea nemărginită e făptură a nemuritorului nostru suflet, Yajna, o replică care-l va îndritui pe Dan să exclame altcumva decât predicativ şi premoniţional: „Am trăit în viitor. Îţi spun, acum am doi oameni cu totul deosebiţi în mine – Unul, călugărul Dan, care vorbeşte cu tine şi trăieşte în vremile domniei lui Alexandru Vodă, altul cu alt nume, trăind peste cinci sute de ani de acum înainte”. Aşadar, omul cosmic, Purusa, e în corelaţie cu opera rituală (Yajna), care presupune un rit, o succesivitate, concretizată în anamneza lui Dan (că fusese Dionis) şi în călătoria sa în Univers, relevată de răspunsului lui Ruben: „în şir, poţi să te pui în viaţa tuturor inşilor care au pricinuit fiinţa ta şi a tuturor a cărei fiinţă vei pricinui-o tu …”. C. Negulei va sesiza că „Dionis vrea să atingă simultaneitatea prin anularea legii succesivităţii”, de fapt, dorind „o anamneză inversă: o anamneză în care el nu depinde de ce s-a întâmplat odată în el, ci, în care, ceea ce se va întâmpla cu el depinde în întregime de el”. Carmen Negulei va admite „un astfel de sens al anamnezei, ca reamintire a propriei experienţe şi având o altă finalitate: pentru Dionis prima anamneză are importanţă doar atât cât să-l convingă că spaţiul şi timpul sunt în EL (în individ)”, acceptând apoi, în detrimentul succesiunii, simultaneitatea ontologică. Autoarea consideră că „soluţia pentru depăşirea legilor spaţio-temporalităţii i-o dă Ruben”. Ea constă în „a primi puterea umbrei pentru a decoda formulele din carta de astrologie”. Mai mult, Ruben îi propune lui Dionis să lase un om din şirul infinit de oameni din el să-i ţină locul cât timp el va fi plecat în univers şi aceasta pentru a înşela, după C. Negulei, legea succesivităţii. Dan se roagă „pentru ca umbra, în timpul vieţii sale eterne să-şi scrie pe pământ memoriile curate. Simţurile umbrei (întunecarea) şi ale lui Dan (lumina), prin întoarcerea foilor, au dimensiuni magice. Căci înlocuitorul este TU şi acel spaţiu pe care îl ocupi nu poate să rămână gol, deoarece, conform legii succesivităţii, tu nu poţi ieşi din el în timp ce vei călători în Univers. Căderea lui Dionis, explică C. Negulei, este datorată voinţei sale de a încălca „interdicţia de a-l vedea pe Dumnezeu, de a atinge zona de dincolo de fiinţă şi nefiinţă, zona celestă”.
Apare evident caracterul obsedant al poetului de a conceptualiza în planul trăirilor viscerale al unei iubiri adânci imaginare la care material, nu putea să ajungă. Mioara Avram, în interpretarea studiilor eminesciene (Archaeus şi Anamneza în Sărmanul Dionis) ne îndeamnă să concepem la Eminescu „anamneza generalizată”, iar „visul” ca având o semnificaţie ontologică majoră, în dauna celei onirice, demonstrând în Sărmanul Dionis existenţa a patru straturi de realitate şi anume: lumea fizică (Dionis, Pământ), lumea avatarurilor (Dan, Pământ oniric), lumea prototipurilor (Umbra, Lumina) şi lumea absolutului (Dumnezeu, Doma). Cum reuşeşte identificarea acestor stratificaţii ontologice? Numai prin căderea lui Dan din planul reflexibilităţii în cel al contemplării.
Studiile tinerei scriitoare, cu rezonanţe din adâncurile filozofice, de descoperire a centrelor ideatice în lumea conceptelor eminesciene îl va îndreptăţi pe publicistul Aurel Cioran, fratele filozofului Emil Cioran, să deconspire „recunoştinţa eternă pe care trebuie să o poarte Carmen Negulei pentru Constantin Noica, cel pe care scriitoarea l-a vizitat de mai multe ori la Păltiniş şi din a cărei idee a trecut la studiul limbii sanscrite şi culturii indiene”. Tot el va aplauda dubla şansă a lui Carmen Negulei de a-l avea ca mentor spiritual pe Constantin Noica şi de a se hrăni direct de la sursă, prin bursa de studii oferită de University of Poona, Department of sanskrit, cu spiritul literaturii şi filozofiei indiene.
Să înţelegem că Archaeus, ca spirit al universului, şi Anamneza, ca dualitate ontologică, pot da o explicaţie facilă conceptelor filozofice de universalitate, a cunoaşterii spiritului indian din creaţia eminesciană.


Gheorghe Apetroae, Eseu asupra studiilor eminesciene elaborate de Carmen Negulei , „Interferenţe”, nr. 5, iulie 1998






Opera Omnia sau despre Mircea Ivănescu


Cine nu-şi doreşte fiinţarea în Mircea Ivănescu, in acel templu al verbelor şi al căutării de lumină prometeică, în aletheie, la adâncimea înaltei cunoaşteri iniţiatice, dincolo de comprehensibilul comun şi rugozităţile sediment ale pseudoconştiinţelor claustrate de apocaliptic? Cine nu l-ar urma pentru a transgresa cotidianul insolit al propriului Ego, uneori agresiv, alteori într-o nebănuită recluziune?! Mulţi şi-l doresc magistru, ştiind că vor descoperi în logosul său variile antinomii ale unui univers ontologic pe un traiect spiritual dialectic, care l-a consacrat, alteori doar a recepta, ca audienţi, fervoarea unei lucidităţi spontane cu o conotaţie ironică şi anecdotică, atunci când ei încearcă descifrarea finalităţii metafizice printre tautologii şi locuri comune, cum poetul însuşi se relevă în poemul „celălalt timp e acelaşi …” cu versurile: „ca să iasă la lumină şi ochiul acela ascuns … să ne ţintuiască …:”. Iată, dar, geniul maieutic care reuşeşte transfigurări semantice pe coordonate heideggerine, într-o aritmie şi acromatică a versificaţiei, aşa cum reuşea Arthur Rimbaud în frumosul poem „Ofelia”, ori Saint John Pearce în proza versificată: „Femeie îţi sunt … în tăcerile inimii de bărbat”. El se înalţă „într-o lumină care nu mai e a soarelui, ci a muzicii vorbelor”. În poemul „degeaba ne jucăm de-a viaţa adevărată” (M. Ivănescu, Comentarius perpetuus, pag. 105; 139), într-un discurs metaforic încărcat de thimonul unui profetism angelic. A reuşi dialogul verbelor cu posesorul marelui premiu literar: „Opera Omnia” este „ca şi cum” te-ai purifica de ingredientele de romantism utopic şi năzui la împlinirea ritualului de botez în simbolism şi expresionism cu o binecuvântare eclatantă, într-un sacerdoţiu integral. Se degajă, din discursul livresc, în spaţiul hermeneutic, un imbold spre construcţia de temple literare pe temelii livreşti, care conferă Edenului poetic al sfârşitului de secol siguranţa perenităţii. Şi aceasta pentru că M. Ivănescu decelând misterul, materialitatea şi tragismul social-politic al vieţii, „în constructio”, uzează de recuzita unei înalte culturi, de geniu şi rafinament în felul ingenuu al rostirii cuvintelor necuvinte, generând creaţiei o arhitectură barocă, axiologic inegalabilă. Acest fapt este remarcat şi de poetul Ion Mircea atunci când virtual laureat, M. Ivănescu îşi prezenta într-o şedinţă de cerc literar ciclul de poeme din volumul „Tratat despre neputinţă”, arătând că poetul Ivănescu deţine secretul unui „stil în alteritate virtuală la care nimeni nu poate ajunge”. Aceasta, sprijinit de o infrastructură iniţiatică, a ajuns la arcul de finalizare al sistemului său anabazic, de coordonate spirituale, atingând cotele ubicuului, într-o relevanţă asimpotică a „translaţiei dinspre existenţă spre literatură” (Ion Mircea, Dumitru Chioaru).
Totul se derulează în tangajul realitate-ficţiune şi în interferenţa antinomiilor spaţial-temporale, în infinitatea planurilor metafizice pe via mentis a unei geneze literare copleşită de subtilităţi şi circumscrisă unei modestii „proverbiale” inefabile, în câmpul creaţiilor lui Garcia Lorca, Paul Jean Jouve, Paul Claudel, Paul Valery, Stephane Mallarme ori Baudelaire. Geniu din spiritul lor, M. Ivănescu ignoră esteticul şi platitudinea oniricului, formalismul armoniilor pentru a încerca propulsia altei lumini prin vitraliile noilor temple literare, având şansa unică de a pătrunde cu ea în panteonul marilor literaţi imediat după Lucian Blaga şi Ion Barbu, odată cu Nichita Stănescu, în faţa lui Leonid Dimov, Grigore Hagiu ori Cezar Baltag şi mult înaintea poeţilor Petre Stoica, Anatod Baconsky, Matei Călinescu, Modest Moraru, Alexandru George, precum şi celui care avea să încheie plutonul său, Mircea Cărtărescu, învăluind, cu rostirea-i simbolistică, oceanul de linişte al furtunilor homerice pentru o primenire a versului într-o retorică arhetipală şi în reveriile uraniene ale lirismului orfic.
Gheorghe Apetroae, Despre Mircea Ivănescu


„Radical”, Sibiu, nr. 1212, anul 1994

literatura, pârtia anilor, gheorghe apetroae sibiu

51.     PÂRTIA  ANILOR

Hoinăreai atunci sub mirificul bolţilor

acoperite de mult  prea mult  senin

şi de ploile  dese ale  primăverilor…

Îţi coborai de multe ori la picioare

munţii  Bucovinei  tremoli şi bălani,

când înălţai zmeii de carton şi mucava,

sub alintul  de briză al  primăverii…

Din mugetul soarelui, la crepuscul,

înţelegeai vrerile sângerii ale cerului

şi  ne-nceputul, început  de plăceri...

de atunci păstoreşti, ruginite stelele

pe văile axinii ale bolţii prin cu-vinte

cu balsam de  philadelphus şi cimbru ,

de  tei , crini gânditori şi  narcise…

Cu căldura inimii ai pârguit în maci

lanurile  de pâine în miezul de iulie…

ai izvorât  din fântâni visele- pârâul

ce-ţi susură glasul şi acum necontenit,

primenit  de fiecare gând în cuvânt

printre florile de clestar, să ţi-l asculţi

de atunci , în culorile serii  de acum…

Ai hoinărit  prin crâng, cu  zorile

pe sub cireşii violeţi şi mălini înfloriţi,

înbălsămând concertele de păsări,

pe care le ascultai şi pentru acum,

sonice vise ale mirabilului neînceput…

Ciutele serii fierbinţi erau iubitele tale

şi le păstoreai pe albastrul tăpşan…

le  sărutai cerbicea sub  salcâmii   ninşi

şi le scuturai pe irişi,  cerul de flori…

pe pajiştile crisalide  le tot  alergai

spălându-le glezna în  roua dimineţii…

Fiecare vis al tău cu ale cerului aripi 

printre florile bolţii  în ametist, zbura,

lăsând urme  albe  pe pârtia anilor,

oglindiri solare, în tainicul  paradis...

te urmau, iubitoare de zâmbet,  stelele,

dăltuindu-ţi  adolescenţa în chip…

literatura,zbor în abis, gheorghe apetroae sibiu

 GHEORGHE  APETROAE  -  ZBOR   ÎN   ABIS

Din înfloriri  fecunde se-nroiesc balsamuri-

narcoze-n  cântec, ritmuri noi în  cer…

se mai ucid  în pântecul de  lemn, plăceri

ce pier, în trecere, lumini, în resturi siderale ,

în flăcări, crinii miresmând la talpa casei tale …

Mai zămisleşti pe ţărmuri  pajişti  de  narcise

cu-alintul  de-adevăr al  stelelor bacante,

în setea de licori, sorbind amarele cu-vinte

din rit, podoabe rugului de cuget în altare

la sărbători de cer, spre- amurg  în  alergare…

De asfinţitul tău, nici ele n-o să scape,

cât s-or vedea de sus , de tine-s prea departe

şi –oriunde  în asceza lor întors , căzut negării,

respiri din  aerul curat şi crud al primăverii,

pe trecerea din recii zori ţii fierbinţeala zării…

Tu stelei ce-o alergi cu biciul misogin, îi cânţi

să-şi  reasculte-n  somn, sonata disperării...

că n-au nici timp, nici  loc  de  a  se-nţelepţi

cu seva din sofisme şi lumănări roze-blue…

cât tu în zi  satir, săpând,  spre- a  le descoperi

cu-vintele din irişii sălcii ce-n lacrimi s-au uscat

să nu poţi  a-mpărţi  cu cele ce-au  plecat… 

deslănţui rugi  iconic şi de  iubiri  de dumnezeu ,

te vindecă  platonic, ale serii  stele -n hău

de schije colţuroase  stăpâne  pe  clavir ,

ca  şarpele de sticlă  ascuns în ceasul rău…

Himere-s stelele şi-n sinea lor deplângi

albastrul rug în care ard şi lesne tu le stingi...

în palmele  înfragezite de dezmierd pustiu,

simţi unghiile ce le cresc din bontul ruginiu  

ca sângele roz-blue  să-ţi  simtă ghimpii tăi

-Te cheamă ,dar, a le salva în carduşi  zarea

gonită de fetiţa care aduce -n lăcrimi ploaia…

Ademenit de vise şi re- mpăcat  cu-o  lume,

cânţi în duet cu moartea, cu verbe-n rugăciuni

ce altora nu  plac , că nu  ştii  să  le suni...

-nu cânţi acum, aşa cum le cântai  atunci…

Acum , doar din burhai învii zăpezile pe lunci

şi creşti pe cerc o cruce de înţelepciuni,

Dar,pe adevărul ne-nţeles , de gând, să-l răstigneşti

pe Eol , cu  iubita lui din  nou  să-mpărăţeşti

pe văi albastre, printre  rugi, în hârjoniri de vis

cu briza  primăverii,  tu, din nou , păcătuieşti,

o - ngenunchezi cu-n paradis de-mbrăţişări

iar clipele-n clepsidră  grea de–al stelelor  nisip

şi desfrânări, le- mparţi cu cine-ţi este scris…

literatura, dacia, la samisegetuza regia, gheorghe apetroae sibiu

VI . DOR DE VEŞNICII

LA SARMISEGETUZA REGIA

Străbunii vă înalţă-aici în munţii rar umblaţi

de pripăşiţi  netoţi din hoarde în  nerost,

stelarele cetăţi solare urme de slăvire dacă

în Clopotiva-Grădişte, însemn de neam măreţ…

Cu har divin se prind solari Getuzi şi Sarmi ,

Ei cresc în voi vânjos un trunchi daco-roman

cu braţele întinse drepte la  Olt şi la Târnave,

nobili goruni cu  obârşiile -n vechiul ram…

Ridică bolţi de cer român pe sfinte colonade

şi-n loc regesc, din arc  stelar, de demnitate

a-i neclinti, se înalţă-n geţi,în daci şi în romani

pe piscurile lumii drepte la creastele înalte…

Să-şi ţină Marea Dacie regină-n libertate

din lacrimi de lumină-şi sorb puterea vazei,

din Decebal şi Ştefan, din Iancul şi Mihai,

stejarii Daciei de ieri se neclintesc în zodii…

De veghe-n drept şi moţi în rost, urmaşii lor

îşi arcuiesc credinţa vie-n nobilă cunună

pe colonade criste , de libertate, în Ardeal…

regesc poporul  sarm în geţi şi în romani…

Să-şi soarbă seva stirpei geto- dacă sfântă

din Tisa şi din Mureş, din Someş şi din Crişuri,

din Dunăre şi Nistrul, hotarnici se înfruntă

şi  ctitoresc stelar, în ei, solarele columne…

Sosirea voastră v-o vestesc , în loc, urmaşii

şi flăcările lor vă urmăresc în grai şi-n îngeri

cu-alese salbe de cu-vinte drepte-nlănţuire vie

din cerul românesc, din sfinte oseminte…

Pe locul lor străbun, ei moţi, urmaşi ai stirpei

din răsărire, flăcări ard în ale astrelor abise,

să re-nflorescă –n Regia, cu chip  de zei în fire,

o Mare-sfântă  Dacică, frumoasă Românie !!!...