duminică, 26 aprilie 2015

Literatura. Botez apollinic. Gheorghe Apetroae, Sibiu


 SONATA  ASTRELOR -
BOTEZ   APOLLINIC
Cu plete roze-n ploi de stele,
aprins de fulgerul chemării
la zeul azaleu din Abae,
săruţi  un suflet  nevăzut...  
îşi arde în dureri plăcerea,
păzit de-un înger prefăcut-
un val sirenic de zmaragde-
statui de flori  pe  cer corint ...
Deschizi cian portalul sfânt
misterul lui  păzit de -Arthemis -
... prin rouă îi alergi desculţi
fiorii tainici - la vedere -
şi-n sanctuar vrerea-i slăvind
cu arderi sfinte din tăcere  
ţi-alegi  noi sensuri, să revii
în seri  amfisse eritrine ...
Îl plimbi pe pajişti promistere
de  genţiane şi-azalee,
sorbind Exarcho-lui lumini-
licori din bulgări  prăvăliţi
spre absolut şi-mpărtăşiţi-
un rest  din preacuvântul mit...
De praful grijii să te scuturi,
pe ai zeiţei sâni prelingi
mir de botez din roze cupe,
un râu de zâmbete din stânci
desprinse din venerici munţi
şi-ntemniţezi liberul gând
sub un linţoliu blu în crini,
prinos selenic sângerând
iubirea zeului,  a stelei... 
te-ntreci în glas cu filomele
şi cânţi  o zi pentru abis
cu zeul  doric din Phocida ... (G.A.S.)










Literatura, De eşti tu , Felippa, G.A.S.

 DE  EŞTI  TU,  FELIPPA
 Cântecul lui Cristofor - Gheorghe Apetroae, Sibiu
 De eşti tu Felippa -
raza stelei , albastră,
pentru El  aleasă,
nebunul fericirii tale -
prinţ  pentru o viaţă,
să-L  bucuri 
şi  să-l înmiresmezi,
El îţi însângerează 
căderea cu durerea
tăcerii de care ştie
că  suferi ,  simţirea
plăcerii clipelor
zeiţei din  Cypru,
din el să ţi le creşti
cu vii ritmuri ,
din nelinişti  fireşti ,
să ţi le sporeşti…

De ești tu  vântul –
ales cuvântul
ce-l porţi în cântec-
oglinzii  albastre, gândul
florii  tinereţii - clipa
clipei, din ea să te scuturi,
prinţesă în dans,
regina Lui pe veci,
adâncul  să  i-l rodeşti,
i-abate tăcerea
din simţire  şi cu trecutul
de stelă aprinsă citrină-
o primă balerină
în dans cu El pe cer,
aprinsă-n ai Lui zori,
creşte-i dorinţe-n  cuvinte -
corole în desmine culori…

joi, 23 aprilie 2015

Literatura, Apus cu cerb, reluare, G.A.S.

;">APUS CU CERB

Gheorghe Apetroae Sibiu

În largul poienii din pădurea albastră,
la izvoarele serii colorate de toamnă
cerbul, plin de trufie, în inima turmei-
arcaş dibaci al coroanei tenebre,
adulmecă bolta, suflarea şi-aprinde,
săgeată cu vârful de sceptru s-aruncă,
ia stelele-n coarne şi cerul la fugă...
toţi arborii vremii îi vreamătă-n vene!...

De vânt, mânaţi flămânzi înspre creste,
cânii Proserpinei îl scot din turmă,
colţii-raze-i înfing în coapsele-i albe,
gambele-i sfâşie...
stele, în salbe, copitele-i scapără...
sângele serii îi curge de sub chişiţa neagră
şi cu ultima spasmă din ultimul muget
astrul alunecă sub stei răpus, printre ciute,
şi cade-n cutremur sub stânci andaluze...

Departe rămase, din vreme trezite,
de urletul apelor însângerate de seară
ciutele-şi sorb vreri din izvoarele nopţii
şi-mbătate de vise pe pajiştea luminii
în mersul bolţii pasc zorii veciei -
flăcări de sânge dianic aprinse!
... cu centaurii nopţii petrec cerbu-n uitare
şi-n valuri de raze, împreună se scaldă!

E nuntă-n tot cerul sub un văl de uimire
şi un rai de plăceri, poiana albastră-a luminii.

 



 

miercuri, 22 aprilie 2015

Literatura, Gheorghe Apetroae – „Conceptul categorial al cunoaşterii în opera lui Lucian Blaga”


 

 

Gheorghe Apetroae – „Conceptul categorial al cunoaşterii în opera lui Lucian Blaga”


 


 

       În “ Hronicul şi cântecul vârstelor” se receptează la Lucian Blaga o satisfacţie peremptorie pentru investigarea şi identificarea temporalităţii în fatum şi aceasta, graţie trecerii sale translative prin “ locuri de mister “, calea unei polarităţi energetice şi spirituale systemic-antinomice.  Ieşirile din mister sunt determinante structurale specifice primelor dimensionări noetico - fenomenologice, evidente în fragmente de text, precum ”(…) răzbăteam uneori în livezi cu linişti ce n-au fost parcă niciodată sparte de cineva “ , sau ” (… ) trezeau în mine o luciditate nouă faţă de care fantasmele terifiante se prăvăleau sub plugul conştiinţei”.  Sunt cadre gnozise noi, configurate în livrescul determinismului epistemologic tot mai implicat, cu care filosoful va reuşi să depăşească în scurt timp simplele relaţionări ontologice, bucuriile primului venit şi o anumită ataraxie în limite iraţionale, exprimate până atunci, în volumul “ Încercări filosofice”, Editura Facla, 1977, fără prea multă exuberanţă şi cromatică filosofică. Cu siguranţă, magnetismu-i genuin livresc îi va determina dinamismul trecerii la construirea unui sistem filosofic autentic cu baza în multele sale studii speculative, laborioase. Lucian Blaga a perseverat şi a reuşit geneza unui concept ontologic funcţional, de referinţă sensibil-imaginară şi raţională.

        Reformulând obiectivele gândirii blagiene în conceptul categorial de cunoaştere - atât axiologice, ca diferenţiale positive - leibniziene cât şi cele existenţial-panteistice - spinoziste, sunt larg şi adânc abordate  de filosof. Acestea sunt elaborate şi grupate în cele două volume de valoarea cel puţin a operei kantiene, intitulate “Trilogia valorilor “ şi “ Trilogia culturii”.  Cele două studii filosofice ample se constituie laitmotivul conceptual al unei opere ce-l remarcă şi-l individualizează în spiritualitatea europeană, conferindu-i lui Lucian Blaga, un loc binemeritat pe podiumul filosofiei româneşti şi universale.

    Pornind , în principal , de la formulele fizicii şi metafizicii aristoteliene, precum şi de la dezvoltările neoraţionalismului kantian, Lucian Blaga realizează serii de speculaţii creatoare şi reuşeşte să definească intuitiv bergsonian substanţa existenţialului sensibil imaginar într-un creuzet spiritual – raţional, ca entelechie a formelor materiei în temporalitate, rezultat al diferenţialelor divine spirituale leibniziene  cvadridimensionale. Este un domeniu numai al fiinţelor superioare în raportul formal transcendendal, între esenţa materiei şi formele materiei superior organizate, proiectate  ca fiinţialitate într-un context de determinism cazuistic relativ al spiritului de material, care pot să declanşeze funcţionalităţi raţionale ce pot să conducă la revelaţii şi la stingerea inefabilului în relaţia cu universalul.

        Prin receptarea analitică, gradientică a sensibilului şi interioarelor formelor, propriului lor câmp spiritual, Lucian Blaga a reuşit un control al fluxului dinamizării stărilor lăuntrice în eternitatea universalului, al magnetismului individual şi să determine întreg spectrul categorial existenţial de natură antinomică, coordonatele misterului în sensibilul catabazic şi nivelul universal al abisalului în anabazic, ca fiind stări sistemice unice iar raţionalul să-l identifice ca un dat, ca un principiu ontologic holistic al întregului existenţial metafizic, fie şi sub raport imaginar-estetic.

       Opera blagiană infuzată, cu stoicismu-i caracteristic, de ideea determinismului biologic şi mecanicist - mathematic, graţie studiului Newtonian realizat de filosof asupra mişcării astrale continui, a penetrat sistemic conceptele clasicismului filosofic, graţie propagării valenţelor cunoaşterii  în structuri şi în sinteze de concept şi a generat o epistemologie a cosmicului diacronic şi sincronic constituită ca armătura de principii ontologice în complexul de relaţii şi de reflexii asupra activităţilor şi condiţiilor umane.

        Grupuri tot mai largi de admiratori ai operei blagiene încearcă să recepteze şi să asimileze la filosof o fenomenologie promisteră la cotele sale autentice şi majore, apriori, având ca ambază şi releveu speculaţiile şi experienţa filosofilor clasici antropologi şi existenţialişti, începând cu Aristotel, continuând cu Leonardo Davinci, Galilei, Descartes, Spinoza, apoi cu David Hume, Malbranche, Locke, Kant, Hegel, Spengler, cu fenomenaliştii husserlieni de formaţie pozitivă şi cu Bergson, ultimul cu filosofia sa dualistă , de conflict între forța vieții (élan vital) și lupta lumii materiale, ca entități independente în spațiul intelectual, împotriva acelei forțe determinată de intuiție şi care provine din instinct, oferind o idee de universalitate despre forța vieții care străbate toate ființele.

       Fenomenaliştii husserlieni de formaţie pozitivă, dar şi fizicaliştii neopozitivişti – scientişti, începând cu fizicaliştii metateoreticieni ai şcolilor scientismului modern propagat de Cercul de la VienaDurata şi de cercetătorii naturalişti ai  Şcolii filosofice  de la Marburg  au avut o influenţă notabilă asupra abordării gnoseologice asupra existenţei în dualitate-antinomică, toate conceptele acestor gânditori au fost cunoscute de Lucian Blaga, fiind amplu analizate şi mai mult sau mai puţin acceptate ori criticate de filosof în studii elaborate pentru construcţia noului său sistem.

       Meritul incontestabil al filosofului român este acela de a fi reuşit să delimiteze în Kant originea scientismului, iar pe baza dezvoltărilor teoretice şi a experienţelor creatoare postkantiene, să participe cu unele teorii şi concepte ontologico-epistemologice, la construcţia unei cosmologii fizicale într-un spirit nou, postnewtonian, pe structura sistemului logico-matriceal wolfian, introvers-noetic, să realizeze prima critică la “ Critica raţiunii pure “, o critică logico-formală a subiacenţelor existenţiale - juxtapuse contigui sau discontinui, de diferenţiale în spaţialul material - spiritual, în aletheia spaţialităţii universale şi finite abordate cu succes, cum vom vedea, şi de Anton Dumitriu, precum şi să pună bazele primei epistemologii a metafizicii.

       În grupajul de studii filosofice intitulat generic “ Trilogia valorilor” se identifică construcţia celui mai calificat răspuns la esotericul cauzalitate iniţiatică, aristotelian “ cum e posibilă ştiinţa exactă”, întrebare pusă de Kant şi care avea rolul de a premerge seriile valorice de teorii din diversele ştiinţe, cum ar fi: teoria geometriilor neeuclidiene, spaţiilor curbate, teoria cuantelor şi câmpurilor magnetice extraparticulare, teoria relativităţii şi mişcării ondulatorii, etc…

       Tot Lucian Blaga a reuşit să pună în evidenţă la Kant conceptele şi metodele de descoperire a izvoarelor fundamentale ale cunoaşterii: intuiţia spengleriană, atunci, cu formele ei conştiente, anticipate, raţionale şi aportul reflectării sensibilului în senzaţii, percepţia limitată a concretului în imaginar, repere pe baza cărora filosoful a construit tipul de cunoaştere paradisiaco – parnasianistă, o perspectivă a cunoaşterii lumii sensibilului şi senzualului, iar pe de altă parte, gândirea inteligentă, humeiană şi conceptele kantiene, expresii ale entelehiei metaformelor - pure, pe baza cărora şi-a construit filosoful roman tipul de cunoaştere luciferic-raţională.

       Pentru tipul de cunoaştere luciferică, Lucian Blaga a folosit ca elemente de ansamblare categorială sistemică: spiritul , conştiinţa şi inconştientul, toate abordate ca diferenţiale existenţiale cvadridimensionale, uzând în primul rând de categoriile cunoaşterii abisale prin abordarea lor anabazică în temporalitatea acestora, preluate în mare parte de la Hegel ca şi corespondente ale evoluţiei pozitive a existenţialului material, categorii identificate în extinderile paradisiace - narcisice şi parnasiene – orfice, abordate filosofic–structural, pentru prima dată, de Aristotel.  Prin descoperirea sau, mai bine spus, prin delimitarea spaţial-temporală a celor două izvoare ale cunoaşterii: paradisiac-sensibil şi luciferic - raţional şi prin încadrarea categorială a acestora în sistemul său cu specificitate funcţional-matriceală, într-o configuraţie arhitectonic – raţională,  a fost disipată pentru totdeauna starea de conflict din punct de vedere epistemologic-metafizic între senzualiştii (paradisiaci) şi raţionaliştii (luciferici). Aceste două concepte ale cunoaşterii diferenţiale, eterogene prin natura lor, nu au fost reductibile în sistem, unul la celălalt, dar, prin studiile întreprinse, în special în domeniul categoriilor abisale şi misterului, categorial- antinomice, s-a concluzionat o egala însemnătate a celor două tipologii ca realităţi şi abordări fenomenologice, ca problematici ale ontologiei universalului.

          În contextul delimitării şi înserării funcţiilor categoriale , sensibile şi abisale, şi al determinării coordonatelor spaţial- temporale ale universalului, Lucian Blaga a definit cunoaşterea în ansamblul structurilor sale pe intervalele cosmice metagalactice, dar şi infinitizimal subcuantice, populate de nonfiinţa şi de fiinţa concretă constelară în starea de plasmă eterogenă, neuniform distribuită spaţial şi temporal, discontinuă şi culisabilă în interiorul spaţial, promovând ideea de realitate pe domeniul unor cardinali care includ lumea lucrurilor concrete dar discontinui ce nonfiinţează şi magnetizează în devenire. Când intuiția percepe realitatea timpului, durata se exprimă din punctul de vedere al vieții scalar şi vectorial în imaginar, dar nu se poate divide sau măsura în stările interioare estetice. — Rezultatele acestor asocieri sunt complexiuni ale intuiţiei senzitive şi gândirii conceptuale, concluzii la care ajunge Lucian Blaga prin analiza atentă a teoriei kantiene cu privire la rolul ştiinţelor exacte în cunoaşterea senzitiv- raţională şi prin deducerea din aceasta a faptului că natura s-ar orienta după legile pe care spiritul uman şi le-ar impune ca judecăţi “ necesare şi general valabile, ştiinţelor exacte “, rezultate din aplicarea unor intuiţii şi unor concepte categoriale verificate ontologic în socialul augustcomptean.

        De fapt , obiectivul acestui studiu ţine de structura generală a spiritului uman şi a găsit la Blaga terenul epistemologic al metateoriilor de cunoaştere.  În sprijinul studiilor sale speculative, Blaga va aduce în prim plan senzualismul englez, analizele neopozitiviste întreprinse de David Hume în legătură cu conceptele fundamentale ale “ substanţei” şi ale “ cauzalităţii” spontane şi instituite, acele concepte care au preocupat şi au influenţat creator critica filosofică kantiană. Pe toate acestea gânditorul român le-a expus şi supus unei examinări atente, profunde şi le-a individualizat în seria conceptelor categoriale fundamentale. Abordarea existenţialului din punct de vedere categorial i-a facilitat descoperirea unor structuri noi şi un conţinut diferenţial care depăşeşte datele simţurilor, potenţialul de receptare, chiar şi raţională a sensibilului, fiind perceput ca perathic, determinat de limita sensibilităţii structurii materiei receptoare a fiinţei umane. Toate acestea, pentru a identifica în cadrul existenţial al misterului proprietăţile esenţiale şi legăturile cele mai generale ale obiectelor şi proceselor realităţii obiective în devenirea spaţial-temporală, într-un paralelism sau interferenţă materială cu spiritul în forme pure sau în ipostazele respingerii duale ori triale, pe intervalul de la misterul abisal universal, la totul posibil.

          În cognoscibilul categorial trebuie reţinut, din conceptul blagian, faptul că toate categoriile naturii sensibile ori abisale sunt operante asupra simţurilor şi îşi au geneza într-o inteligenţă individuală, dar nu sunt acoperite în totalitate de potenţialul de receptare a simţurilor individuale, fiind deci subiective.

         Interpretându-l pe Kant, Lucian Blaga se detaşează de acesta asupra conceptului de cunoaştere raţională imediată  şi susţine intuitiv că obiectivitatea categoriilor abisale s-ar putea evidenţia doar printr-un miracol sau ca produse pure ale divinităţii, zămislite şi semănate direct în spiritul uman.  Kant consideră conceptele categoriale ca fiind “apriori” şi funcţii inerente ale intelegenţei umane, le distribuie “subiectivitate” şi, apoi, “ necesitate” şi “ generalitate”, pe când la Lucian Blaga le consideră imperiul ontologicului, al existenţialului universal, al microcosmosului intraparticular şi extraparticular rămân în continuare ca neinvestigate, puterea de receptare a concretului prin sensibil fiind limitată în mister. De aceea , determinarea unor noi principii şi elemente de geneză rămâne pentru cunoaştere doar o ipoteză ce nu poate fi încă demonstrată, decât numai intuită.

Intuiţiile realizate, astfel, poartă amprenta aleatoriului, rezultat al unor raţionamente silogistice prin completarea de valenţe libere în structurile neuronale umane şi realizarea unor selecţii de inducţie în cortexul imaginar şi de reflectare extrapolare cosmică a unor termeni în ecuaţia universalului, deducerea prin relaţionare a adevărului genezei universale din necunoscutele apriori ale limbajelor metafizice abisale.

      Dar conceptul categorial de cunoaştere pentru Blaga este şi expresia apercepţiilor transcendentale induse în forma organizată ale eului gânditor cu posibilităţi de desfinire şi de desmărginire a conştiinţei în devenire, cu tendinţa de depăşire a limitelor cunoaşterii. De la acest nivel de investigare, în fond kantian, pornea şi Hegel în elaborarea idealismului obiectiv, a dialecticii categoriale de cunoaştere pozitivă, pentru care nu s-a ferit să uzeze de reacţiile antinomiilor existenţiale cu inducerea combustiilor entropice ale unor categorii de genul: substanţă, câmp bioelectric, magnetic şi spiritual, energie, precum şi de surprinderea acestora în rivalitatea cosmică duală, antinomică, ori în formele lor de coabitare şi de susţinere în magnetismul mişcării relative a spiritului generalizat în materie, făcând astfel înţeleasă funcţia, auzit şi urmărit îndeaproape motorul mişcării diacronice şi sincronice a universalului, în sens pozitivist, dar neluînd în calcul limitele structural fenomenologice ale peratologicului.

      În studiile întreprinse asupra celor două tipuri de cunoaştere, filosoful accentuează propensiv discontinuitatea cunoaşterii în orizontul lumii sensibile pentru deschiderea obiectuală a orizontului misterului, în vederea revelării acestuia în climaxul spaţialităţii gradientice şi ondulatorii, în variabilitatea polifactorială a misterului. Se realizează hiatusuri, discontinuul autoconservării, ca urmare a abordării directe a lumii sensibile şi a relevării ei prin seria de plăsmuiri teoretice, rol al fizicalismului şi al scientismului neopozitivist, ideatici noetico-ontice promovate de B. Russel, L. Wittgenstein, R. Carnap, H. Reichenbach, A. Ayer şi de funcţionaliştii fenomenologi contemporani în actul cunoaşterii.

      Lucian Blaga sesizează sensibilul ca fiind pentru ştiinţă ”numai un prag de pe care se încearcă salturi în mister şi nu singura realitate”, aşa cum sunt prezentate obiectele cunoaşterii de pozitivismul pur al lui Mach, ori de neopozitivismul şi ficţionismul lui Waihinger. Ştiinţa este, după filosoful român, rezultatul unui  < proces infinit al gândirii “posteriori” care, prin etape gnozice categoriale, procedează(…) evoluţionist, spre constituirea unui dat problematic >.  Acesta este şi conceptul şcolii lui Heinrich Rikert, de la Baden şi conceptual argumentativ al Şcolii lui H. Cohen, de orientare logico-formală, de la Marburg în teoria cunoaşterii istorice, concept de care uzează filosoful român atunci când abordează analitic cel de-al doilea tip de cunoaştere, abisal-luciferic, reuşind astfel să separe cele două orizonturi ale cunoaşterii şi să disocieze  sincretismul relativ pronunţat, al cunoaşterii categoriale de tip kantian.  Acel “ dat problematic” este “ indeterminatul” infinit depărtat sau infinit apropiat, a cărei determinare este tocmai ţinta infinită a procesului de gândire conceptuală şi, în acest proces, categoriile abisale inconştiente apar ca o necesitate dialectică, istorică, modelează plăsmuirile ştiinţifice, problematicul cunoaşterii adevărului, prin elementele aletheice, încercându-se nu mai puţin şi disocierea obiectelor, ajungerea evolutivă la părţile ascunse ale acestora, la desfinirea fiinţială şi la revelarea posibilă a misterelor, la determinarea indeterminatului. Or, pentru fundamentarea categorială a acestui tip de cunoaştere şi pentru determinarea coordonatelor părţilor ascunse ale obiectelor se acţionează asupra câmpului de forţă al misteruluiui.

       Lucian Blaga a proiectat şi a construit, astfel, pe baza studiilor categoriale întreprinse de Kant, a idealismului hegelian revolut- dialectic şi a studiilor categoriale de concept elaborate de Ernst Mach şi de Friedrich Nietzsche, precum si pe baza atomismului logic husserlian, un sistem de cunoaştere referenţiat la sensibilul conştientizat  şi la  abisalul imaginar stilistic,  singular ori interferat, cu totul original.

          Pentru stabilirea tipurilor de cunoaştere, Lucian Blaga s-a folosit şi de observaţiile lui Haeckel privind cunoaşterea relativă a concretului material şi spiritual, de cazuistica fenomenologică, de studiile teleologice pragmatice lamarkiene şi de evoluţionismul darwinian, teorii pe baza cărora s-a elaborat legea fundamentală a biogeneticii formulată de Haeckel , lege conform căreia “ ontogeneza este scurta recapitulare filogenezei “. Astfel, folosindu-se de osatura coordonatelor geologice , paleontologice, fenomenologice şi biologic-pragmatice, ca recuzită filosofică, marele gânditor român a realizat serii de raporturi categoriale şi a determinat stilistic reperele marilor sale construcţii ontologice, în principiu dialectice, în matricea stilistică variabilă a misterelor.

           În fundamentarea acestui sistem, Lucian Blaga ţine să precizeze în nenumărate rânduri că ştiinţa cunoaşterii determină liniile de forţă ale câmpului stilistic prin coordonate categoriale sensibile şi abisale, o interpretare în plan metafizic a cunoaşterii  care depăşeşte simpla analiză logică–metodologică şi epistemologică a conceptelor categoriale clasice. Aici se va referi, în principal, la categoriile ontice de unicitate, multiplicitate, substanţă, cauzalitate spontană şi instituită, la discontinuu, diferenţial, apoi la spaţiu şi timp, gravitaţie şi mişcare, în formele lor unice-holistice, duale în plan dialectic şi triale în spaţialitatea trinităţii, forme diferite care  crează posibilitatea de obiectualizare şi de depăşire a câmpului categorial sensibil, pentru a conduce la orizontul spiritual psihologic evolutiv al misterelor, construit pe coordonate abisale, la dimensiuni transcendente axiologic-divine, cu disponibilităţi umane ascendente în planul anabazic stilistic-abisal al cunoaşterii.

         Prin această teorie , superioară teoriei cunoaşterii kantiene , uzând de procedeele de deducţie, inducţie şi intuiţie, promovate de neopozitiviştii neokantieni scientişti, Lucian Blaga, fiind exponenţial, cu siguanţă, un referenţial ideatic al acestora, se rup liniile de forţă principale ale câmpului stilistic şi se deschid hiatusuri spre descifrarea cripticului abisal – aparent. Plăsmuirile teoretice ale filosofului au reuşit să penetreze adânc problematica cunoaşterii în spaţii cu perspectiva unor revelaţii mult înafara lumii sensibile, spre entelechia formelor şi infailibilului raţional divin.  Receptarea eclatantă a modurilor existenţiale şi a structurilor categoriale ale celor două tipuri de cunoaştere, paradisiacă şi luciferică sub imperiul magiei stilistice, studiile sale logico-analitice elaborate, superioare altor epistemologii ontologice şi utilizarea categoriilor stilistice pentru modelarea, direcţionarea şi amplificarea angajării spiritului uman în imaginarul revelării misterelor, conferă lui Lucian Blaga dreptul de originalitate a sistemului .

Studiu publicat în anul 1992, în volumul de eseuri intitulat “Despre neînceput”, Editura Hermann , Sibiu.  Gheorghe Apetroae,Sibiu