LITERATURA, Mircea Ivănescu, " despre moarte ca
revedere",
Gheorghe Apetroae,
Sibiu, comentarii la poem...
Îmbătaţi
de balsamul carnalic al "rozelor" care îşi ascund cu dibăcie şi
mult tact, sub anatasul frunzelor înserate pe ramul
ancheriu al trandafirului seducător, spinii alunii ai
finitudinii , mulţi dintre muritori, precum Rainer Maria Rilke, îşi asistă, de mult timp şi
îşi vor asista, şi de aici, încolo, neputiincioşi, natura propriului
asasinat ! Mircea Ivănescu , atât cât
l-am cunoscut, nu se raporta la apocaliptic şi la spaţialitatea tenebrelor
ci numai la prezentul estetizant, iar
dialogul cu acest mare scriitor şi poliglot
în întâlnirile colocviale din Sibiu se rezumau, în afara aspectelor axiologice
de analiză şi critică literară curente cu penetrare asupra scrierilor prezente
atunci în lirica şi proza sibiene, deci, numai la ierarhizarea socială şi morală a
entivilor politici, pentru care manifesta ironii şi dezavuări exprimate în
parabole şi exerciţiţii anecdotice, cu o pasiune de gazetar... Intervenţiile şi
scrierile sale nu sugerau, în nici un fel, trecerea unei conştiinţe în cadrul categorial al finalităţii cum este descrisă
în acest poem în versuri încărcate de epic, cu aplomb eseistic şi sculptate
stilistic în necrologul de faţă, intitulat
" despre moarte ca revedere". Aici,
descrierea finalităţii fiinţiale este realizată cu omniscienţă, printr-un
discurs dantesco-kafkean cu extensii metafizice în parabole, liricizant şi exprimă
fiziologia unor proprii intuitii asupra trecerii în nefiinţă a entivului văzut
de autor ca substituient nespiritualizat în actul pur fenomenologic al
trecerii, act final pe care autorul încearcă să-l nareze ceremonial, să-l
demitizeze şi să-l descrie cu vocaţie de adevăr, versificându-l în cele trei
cânturi tanathice.
În cântul 1 descrie, în rit sacerdoţial,
diagnoza metamorfică a biosului în nefiinţa prezentă prin starea ireversibilă a
drumului spre moartea pe care o abordează cu o analiză de necrolog scientist
neopozitivist în expresie lirică şi o statuează pe soclul tragismului şi
nihilismului, invocat în versurile: "sigur că nu este adevărat. Murind /
nu revezi pe nimeni – moartea este un val lung / care te poartă cu ochii
închişi – şi te leagănă –"...
Iată
ultimul parcurs încărcat cu semantica horcăielilor spasmodice şi cu extensii metafizice în depăşirea limitei
biotice, până la care se poate localiza şi aborda entivul pe axa logosului
ierarhizat social, moral şi stilistic, ca
speţă biologică în căutarea atemporalităţii limitei pitagoreice, pe care
o previzionează, desluşind limita perathică a tanathosului în uitare, acea
categorie existenţială a universalului expusă în versuri, precum: " şi la
început e un somn, şi pe urmă o uitare –/ şi pe urmă timpul îşi pierde orice
înţeles,", grăbindu-se , pe această cale, a ajunge acolo unde “ este numai o linişte (metafizică, în oglinda
neuitării, n.n.), care se întoarce asupra ei şi în ea înseşi / cu un singur
ecou – şi acela e-un nimb". De
fapt, este calea gândită de autor înspre tăcerea suverană a entivului, şi
nicidecum o aură evidentă a eternităţii spiritului său, pe care, Mircea
Ivănescu îl tratează cu ironie şi, poate,
cu superficialitate, îl eludează, acceptând ritualic doar banala flacără
de convenţie în locul eternei eruperi: "ca flacăra lumânării – şi pe urmă
lumina / îşi pierde orice înţeles – ". Apolinicul devine, astfel, difuz şi este
substituit antinomic cu teluricul, materia îşi pierde spiritul sub aspectul
intelectiv gnomic şi vizionar... Se parcurge pe axisul fiinţial, o ultimă
treaptă intelectivă a fiinţării parmenidice, cea a cognoscibilului humeian ca
treaptă metafizică spre o altă categorie existenţială universală, tăcerea,
abordată în sensul nihilist - apocaliptic:
"... şi pe urmă tăcerea/ îşi lasă deoparte înţelesul – şi suspendat
/în ceva care nu mai are vreun înţeles – şi nimic pe urmă, nici / descărnarea
de înţelesuri, plutirea în nimic,/ cu scheletul nefiinţei, gură în gură,/nu mai
există. pe urmă nu mai este nici un pe urmă /dar nici vreun acum, şi nu mai
este nici moarte"... Deăşirea trecerii şi sesizarea fenomenologicului în
oglindă, a lipsei morţii, trangresează existenţialul într-un mod absolut,
nihilistic, în nimicul heideggerian şi în profeticul nitscheian şi aceasta din
cauză că Mircea Ivănescu eludează sau pierde din vedere intenţionat coexistenţa
materială şi spirituală, energiile vitale cojugate în eternitatea universalului
...
În cântul 2, poetul
reflectează asupra finitudinii şi se
situează convenţional în adâncimea
entropiei sale , se oglindeşte ca un existent în ea, suportând, tot
convenţional, stadiile entropice a descompunerii materiale a entivului, mediate
de alte entităţi, fără a face vreo referire la traiectul spiritual, la
vectorii optici şi sonici ai permanenţei
ritmate a spiritului în materie, pe care îl va culisa acum cu ironie şi
mult rafinament abscons - reflexiv şi fenomenologic, spiritul luând forma
streotipică universală a autoreflexivităţii metamateriale, odată cu aceeaşi
materie a oricărei entităţi din universal, dar disipată în mineral de un
existenţial metafizic, de un tot biotic (furnici...). De această dată, depăşirea trecerii, are loc
în alte contururi imaginare cu structure logice, configurări ale coexistenţei
spirit-materie transfigurate prin prisma şi în oglinda nevăzutului şi
subînţelesului cartezian şi neoraţionalului karlpopperian, într-o semantică
fiinţială a luminii în umbre şi a limitării acesteia în contururi sepulcrale...: " dar moartea este o revedere totuşi /–
însă de partea aceasta a ei, cel care rămâne îşi deschide/ ochii deodată – (şi
ceea ce vede atunci/ dacă are să uite vreodată, un popor nevăzut de furnici /îi
va muşca ochii, şi nu vor mai vedea ochii lui după aceea/ decât contururi). cel
care a privit moartea/luând chipul unei fiinţe – vede din nou/ ceea ce nu s-a
văzut niciodată de la facerea lumii,/ ceea ce se vede mereu – şi oricât de
repede/ şi-ar acoperi ochii – oricât de tare /ar gâfâi, să-şi acopere asurzitoarea
lumină a tăcerii/ din ochi, din urechi – ceea ce a văzut el atunci/a fost
înfăţişarea adevărată, a fost/ – dar adevărul nu mai înseamnă aici nimic –/ a
fost ceea ce se priveşte pentru întâia data /şi fără urmare".
În cântul 3, Mircea Ivănescu reface scena morţii din
primele două cânturi, aducând, de această data, în acelaşi plan, la condiţia de
travaliu al morţii, la care se participă , în
aceeaşi măsură , cu comunitatea în sentimente şi în simţ cu muritorul şi cei care îi asistă
acestuia moartea lentă, fiindu-le induse
acestora starea de anxietate şi stările spasmodice ale celui angajat în actul
morţii, în desacralizarea sa exitenţială, asistenţii preluând de la acesta
testamentary şi simţind, deopotrivă cu muribundul, trecerea în reflexivitate,
în oglindă, pierderea timpului, luminii, cromaticii, cinematicii gestice, muzicii
din auz sustituită cu neauzirea,
pierderii contururilor formelor...
Recuzita nu este sacerdotală, dar este
descrisă ca fiind mult mai variată
şi mai revelatoare în viziunea
metafizică , de mediere a actului întrării în moarte şi ireductibilă spaimei
induse, decât cea pe care autorul acestei treceri în nefiinţă o
uzitează cu un rafinament auctorial specific acestuia în primele două
cânturi, în versurile: " ... se intră greu în moarte? uneori/
se trece atâta de greu prin paloare – rămâne /pe obrazul cel de alături o
spaimă care decolorează/trăsăturile, şi le coboară în cearcăne, şi ochii
măriţi/ nu mai aud răspunsul, şi caută, caută./ pe urmă, paloarea rămâne, aşa cum
la bolnavii de cord /obrazul, fruntea capătă o paliditate care nu e/ a spaimei
– căci prin spaimă treci, şi apoi respiri –/dar lumina aceasta de ceară stă. se
moare încet,/ desigur, pentru că mâna este obişnuită să încerce/mereu câte un
gest, pentru că ochiul vede mereu –/ chiar şi nemişcare. şi chiar/ şi
întunericul care se lasă – şi înconjoară totul./ şi, de fapt, mai e ceva în
trupul acesta atât de ostenit,/că nici nu mai simte trecerea timpului – mai
este ceva/ care simte lumina, şi bucuria, şi pierderea oarbă a contururilor/şi
care mai vrea să mai treacă ceva din toate acestea/ gesturile care să
înconjoare obiecte – şi ochii să vadă/ şi trupul întreg să respire. mereu, în
timp ce un om,/ sub flacăra palidă care i se aşează pe faţă/ trăsăturile i se schimbă,
mai caută încă./ şi pe urmă când, în sfârşit, chipul se opreşte, şi nemişcat/
aşteaptă acum veşnicia .." Dar
spaima interioară, pe care o excamotează aparent în neantul fiinţei muribunde, prin pierderea formală a
identităţii, o simt şi o percep fiinţele de alături, într-o diminuare şi
ştergere treptat a legăturilor de viaţă cu entivul diagenetic, rămânând, touşi,
ca o prezenţă chiar şi entropică, în spaimă, în acelaşi drum de finalitate,
tenebros, ce-i drept, mai întârziat
decât al muribundului, spre nefiinţă şi spre a fi preluată categorial, în
ultima instanţă, această spaimă, de universalul în care morţii rămân în
eternitatea lor tineri, prin structura relativ plană a universalului, în versurile: "– nici atunci / nu s-a
terminat totul. căci spaima care ne-alungă / în noi înşine când privim
nemişcarea aceasta, ne fugăreşte / până când ne auzim chinuiţi respirând,
spaima aceasta/ o mai bântuie pe fiinţa de alături, întinsă într-un lent/ pat
doar cu câteva flori, cu tremurul luminii mate/ şi cu tăcerea pe care, vezi,
nimic n-o mai sparge. spaima aceasta/înseamnă că nimeni nu moare, cel puţin
încă un timp,/câtă vreme ţi-e frică privindu-i pe cei care au murit./ şi poate
că aşa e mai bine. se moare greu. nemişcarea,/tăcerea, lumina gălbuie şi spaima
–/ochii închişi, adânciţi, buzele strânse, decolorate,/– toate acestea sunt
semne. dar moartea rămâne/şi în cei care sunt încă vii şi privesc. şi moartea,
în cei vii,/ nu mai e nemişcarea – chiar dacă a spaimei desigur./ moartea e o lumină decolorată. privirea spre
ea/ e şi frică şi flacără scurtă – mată, gălbuie – şi oarbă/ aşezare de
vorbe.", lirica erotică şi accentele pasionale, fiind eliminate din
contextul
Poemul acesta, intitulat " despre moarte ca revedere", se
constituie un exerciţiu de raţionalitate entropică a poetului Mircea Ivănescu la integrala
morţii cu termeni valizi de finalitate, a căror soluţii narate cu rafinament şi discernământ de către
autor se regăsesc conturate algorilmat
în spaţialitatea armoniilor leibniziene ale trecerii, ca revedere, în versurile
sale reuşite gnomic şi stilistic, în aria Universalităţii! Gheorghe Apetroae, Sibiu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu