Literatura. Poemul "November", autor Luisa Pîrvan.
Eseu
critic, Gheorghe
Apetroae Sibiu
Iată un alt neînceput, cel al
trecerii proteice pe „ alei zglobii”, pe aleile căptuşite cu frunzele în
corindonul autumnal al poetei Luisa Pîrvan. Este cel al zborului de întrecere
a „frunzelor galbene” cu frumoasa sa vârstă „ ille tempore”, cu gândul
câştigării oricărei curse în devenire „mă întrec cu un novembre”
și tot în peisajul exotic plutitor al frunzelor desprinse, ”păsări galbene” din
braţele tremole ale cerului albastru, de culoarea ochilor săi. Poeta Luisa Pîrvan simte
în frunzele ce cad în jur şi peste trup o relativizare existenţială a jumătăţii
din Tot, lipsa trunchiului din neînceput ”fără rădăcini”, ea însăşi, o ramură
ce încă mult viază, prea încărcată de mustirea eluviilor telurice în creaţii
lirice ce îi împlinesc lăuntricul și o însoțesc la banchetul de lumină... Din
genomul axis al focului sacru, acel interior al creaţiei prin cuvânt, cel
predestinat poetei ”se aprind felinare prin zodii”, exponenţiali ai transcenderii
asimptotice în esteticul imaginar elliptico-gnomonic din creaţia sa adânc
reflexivă şi atât de frumos versificată. Se observă un travaliu
arhitectural al sublimului în lirica versului său şi asistăm, astfel, la un rit
sacerdotal, sacrificial al unui suflet cristic inundat de înfloriri şi robit de
frumuseţea tăcerii din iubirea în zidirea de cupole lirice pentru cauza celestă
a slujirii iubirii pure pe pământ „făcând zidiri din duminici”, spre înobilarea
apolinică pe trecerea edenică... A construit poeta Luisa Pârvan templul său
liric spre liniştea ce crește în dumnezeire ” cu uşi deschise către tine” spre
revigorarea tantrică a sufletului sensibil la armoniile serafice, fie chiar şi un atribut al
lăuntricului partenerului său. Şi nu întâmplător, poeta îi simte trecerii valul
greu de balsam în versul său „ miroase a tufănici ascunse”, în adierea vântului
de toamnă peste sufletul cuprins de tot aşteptarea marilor împliniri, de o nouă
primăvară... Din registrul panteismului încifrat ” în sânul pumnului de
frunze”, în culori hematice căzute pe caldarâm şi în suflet, poeta îşi
devoalează abundenţa gândurilor „iar sufletul mi se întoarce/ în destăinuiri”.
Dar poeta se resemnează la condiţia trecerii şi la peisajul autumnal cu
abundenţa frunzelor ruginii, cel care o încarcă cu melancolii autumnale ”
păsări galbene/ mi se rostogolesc în păr/ în dansul prizioner/ al îngerilor
goi...” Dar nu se lasă pradă acestora și din nou este cuprinsă de fulgerările
de lumini ale flăcărilor din inima amiezii sale, în rostogoliri de suflet în
spiralele combustiilor tinereţii, motiv de a exclama imperativ„ în ochi port
amiezi însorite” şi, în anamneză, stolul de frunze de rodii și de roze
albastre, plutind libere prin spaţii , îngeri goi, care ce pot fi altceva, în
oglinda versului său de gală, decât „...trupul tău cald” pe care îl identifică
în pozitivări metafizice, în culoarea cerului unei inimi atât de însângerată de
vulcanii iubirii, într-o binemeritată graţie...! Felicitări pentru lirismul și
incărcătura ideatică a versurilor! Gheorghe
Apetroae, Sibiu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu