Petre Țuțea,
un metafizician neliniștit-
Eseu, Gheorghe
Apetroae, Sibiu
Petre Țuțea (1902
– 1991), licențiat al Facultății de Drept din Cluj și , încă de la vârsta de 23
de ani, doctor în drept, mai mult, cu preocupări redacționale de succes la
publicațiile clujene ” Patria” și ”Chemarea”, iar din anul 1930, redactor la
periodicile bucureștene ”Cuvântul”, revista ”Stânga”, redactate împreună cu
avocatul și omul de cultură Petre Pandrea, precum și la ”Vremea” cu articole
filosofice, deține încă de la vârsta de 28 de ani un statut filosofic
consolidat… Mai mult, urmând și studii econmice superioare, Petre Țuțea se
implică existential și cu succes în problematica economică a socialul românesc. După mai mulți ani de detenție politică
comunistă pentru condiția sa de militant anticomunist, filosoful ne apare cu pseudonym
în anul 1964, cu o serie de eseuri filosofice și artistice la revista
”Familia”, precum: ”Mircea Eliade - profil filosofic”; ”Aristotel și arta”, iar
la revista ”Viața Românească” cu eseul ” O întâlnire cu Brâncuși”... Având în
vedere contribuția domnului P. Țuțea de
anvergură pe tărâmul filosofic și artistic prin studiile sale epistemologice
asupra cunoașterii, gândirii generale și sofiste, asupra categoriilor
ontologice și axiologice și, de asemenea, asupra stilisticii și sistemelor
logice globale, antropologiei creștine mesianice, cu hăruire liturgică asupra
religiilor lumii prin Mircea Eleade, el este printre puținii filosofi care
reușesc șă conștientizeaze limitele cunoașterii umane, între sacru și profane.
Este un cognoscibil asupra lumii sensibile - în etape, căreia îi transcende
imposibilitatea de cunoaștere a adevărului absolut și, de aceea, apelează
frecvent la prezența divină și la revelație, la o metafizică a creației, în
sensul ontologic universal... A fost un
filosof de prestigiu în cunoașterea aletheică, un symbol de conștiință
națională… Vulcanic, cu viziuni transcendente ”in sacrum” și absolut, se
identifică cu intelectualul român providențial și nu ùn ” țăran imperial” , așa
cum îl caracteriza emfatic și vanitos,
în stilu-i cunoscut , Andrei Pleșu… Personalitate
savantă cu geniul românesc prin adâncimnile și înălțimile de înțelegere
fenomenologică și de cuprindere ontolgică revelată a universalului, el și-a înscris geniul în variile registre
filosofice și literare românești de princeps ale secolului 20. P. Țuțea a depășit profesional tot ce a fost
oportunism în filosofia idealismului irațional din cultura românească, și nu
numai, mișcându-se facil și ingenu reflexiv în cadrul edenic categorial al
revelației, al sacralității transcendente și în cel al sublimului... El nu
poate fi un rob al mitului și al magicului în dimensiuni platonice în
participația la lumea ideilor (c. Fedru) din care s-a generat și religia
cristică, fiind, prin definiția specialității sale, un pragmatic, un idol al
realului, al necesității și utilului, susținut de asocierea analitică cu
metafizica nemistică a lui Bacon (cit, de P.Țuțea, din Ried, Goblod) ...
Viziunea sa largă asupra universalului a fost determinată de cunoștințele sale
docte juridice și economice aureolate printr-o vastă cultură, nu la îndemâna altora,
dar care ” in summum” l-au determinat să conștientizeze pithagoreic limitele
percepției umane asupra universalului, să recepteze logic și ritualic limitele senzoriale și inteligibile ale variilor entivi
umani și a formelor din universal, apelând, în contraponderea acestor limite la
o existență dialectică ” dincolo”, aparținătoare în devenire numai
universalului revelat ( D. Hume). Nu a fost un mistic, deși prin gnosisul său,
axiologic in factum și in fatum, vorbind despre Mircea Eliade, pe care l-a
abordat în eseistica sa, are o viziune religioasă creștin-ortodoxă, ritualică
și a lucrat cu esențele spirituale ale realului în adevăr din afara dogmaticii
transcendente, printr-o interpretare convențională a raționalismului cartezian,
din care el abstrage utilul baconian și fără a-l coborî pe Eliade în ” Profan”
de pe climaxul istoric al mitului și al misterelor sacre din Eleusis,
acceptându-i din hermeneutica culturii și religiilor, din perspectiva
fenomenologică, doar mrtafizica invarianțelor arhetipale ale misterelor (L.
Blaga)… Abordează cunoașterea numai ca revelație în transcendența dogmatică
care emerge ciclic, ireductibil în eternitatea întoarcerii, veșnicia într-o o
dialectică a sacrului și a profanului, spre ieșirea din orizontul misterului,
spre faptul real (Goethe, Gilson)... Nu
a fost un dialectician, vorbind de idealismul obiectiv aristotelic și cel
hegelian, cât și de concretul opac al necesității teylorice ”in ille tempore”,
lăsând, astfel, deschise căile multiplicității ontice, acele grile existențiale
apofantice, atât spre perathos cât și spre apeyronic ca limite și nelimite
pitagoreice în itinerariile sale prin ființarea parmenidică și în accesarea
unității monist-eidice, monist- platonice din iraționalismul personalist și
intuiționismul bergsonian, cu depășirea în orizonturile siderale ale
lucifericului și ale cosmicității a misterelor –a tainelor sacrului, de o ieșire blagiană din
orizontul acestora... Nu a fost un
socratean, dar a practicat dialogul ”in itum” și maieutica prin interpretări și
răspunsuri docte asupra absolutului diferențial leibnizian, iar prin discurs și
prin textul scris a străpuns în iureș stavila hermeneuticii în registrul
epistemologiei cognoscibilului, reliefând existența în adevărul dublu și
cuantificând metafizic adevărul absolut în revelații, concomitent cu implicarea
în problematica filosofică a fenomenelor literar-artistice cu rangul universalității.
Petre Țuțea a contribuit savant, din
plin, cu înscrisuri de principii existențiale în registrul paradigmelor revelației, cu reflexii de
sentințe asupra categoriilor armonice, asupra diferențialelor divine ale
simetriilor leibniziene, asupra atemporalității perfecțiunii și ieșirii din
timp, în forme și din forme și din spațialitate, asupra adevărului teofanic,
trinitar și teandric, asupra absolutului și binelui suprem, ca dominante ale misticului
și ale ritualului misterelor trăite nemijlocit pe tractele apeyronice ale
ontologicului uman.... P. Țuțea nu este un compteanist sociologistic, nici un
senzualist metafizic lockean, nici humean prin revelația limitelor cunoașterii
și nici husserllean sciientist cu deschideri fenomenologice pozitiviste spre
existențialismul nihilist german ( Heidegger) și nici un intuitionist bergsonian,
dar a pătruns sensibil fenomenologic spiritualitatea materiei și a lucrului in
itu, decelând esențe părți, formele quadrate, transcenderea-sacralitatea
revelată prin varii mijloace și numai pentru scopurile de ordine universal
posibile... El, nu este un ateu , dimpotrivă , un hermeneut mistic, și a
sacralizat aporetic monismul și personalismul, adoptând dogmatica transcendentă
a misterelor prin găsirea de soluții carteziene numai pentru explicarea
sacralității revelate, intuiției, aletheicului în sincroniile și diacroniile
ontologice, prin efectele afirmației, negației și negării negației în
dialectica universalității ontologice și a cognoscibilității, dar nu a intuit
istoricul, nici prezentul influențelor retrograde ale magicului, misticului și
misterului promovate și astăzi, cum le releva și Mircea Eliade, religii ce rodesc în pansubculturalul maselor
amorfe, ignorante cu nivelul lor de trăire sub orizont, a ritualului mistic, de
raportare spirituală al acestora prin credința lor în dogmatica religiilor
promovate de ierarhiile preoțești liturgice, tot mai incisive și cu arogări
plenipotente de conservare a condiției subculturale a categoriilor chiar și cristice
sau de alte religii... De aceea, pe enciclopedistul Petre Țuțea, ca filosof și
mare orator, un mare estet al cuvântului scris și vorbit, un credincios ierarh
dar și un laic prin conceptul de respingere a monodimensionării imanentiste personaliste
a existenței în cadrul natural și promovării realului, prin conceptul de util,
pentru numai și aceste motive, îmi place și prefer să-l consider un
metafizician neliniștit, kantean, patriarh al filosofiei cristiane pure, așa
cum pe fălticeneanul, de unde mă trag, Ion Irimescu, într-o ecuație de
echivalență valorică, să-l consider ” patriarhul sculpturii românești”.
Pentru
că marele enciclopedist român a suferit de sacralitate și nu s-a stins de
adâncirea în thanathos. Pentru că, prin
sacrilegiul existenței sale, spre mântuire, a primit și a sorbit, așa cum bine
știut, își sorbea și scriitorul poet Radu Selejan, din același potir, picătura
de Dumnezeire și Nemurirea, ceea ce Patriarhul Filosof Petre Țuțea le-a obținut
în viața sa pământeană, mult înaintea altora...
Gheorghe Apetroae,
Sibiu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu