Reluare:
COMENTARIU LA POEMUL IRINEI LUCIA MIHALCA : ”O uşă, o fereastră, o cărare de mister”. autor: Gheorghe
APETROAE d.B.
Un poem reflexiv în care autoarea încearcă
o explicare a genezei și prezintă cursul pătrunderii în arena interioară a creației
- vieții ” Prin colţii morţii…” și, în același timp, iesirea din viață prin devenire ontonomă, în atmosfera
de cunoaștere a jocului, printr-: ”O uşă, o fereastră, o cărare de mister.”. Dar, pentru a reuși, poeta își constituie, în
discursul său versificat, mecanismul ființial evolutiv, functional din
neînceput și până la finitudinea ontologică și îl expune la vedere, printr-un joc
aleatoriu de cuvinte: ”te-arunci brusc în vâltoarea apei / şi apele
se-nchid deasupra, / închizi ochii şi asculţi
tăcerea, / priveşti, cu uimire, agitaţia / ce ţi se perindă pe
ecranul gândurilor ”… ”Agitația…” este reținută de poetă de pe cărarea
misterului și a devenit personaj aleatoriu al unei reverii idoneiste, factor
genezic dinamic și atribut prospectiv
existential, un sublimat monadic al lumii
grăbite pe care îl privești, îi zâmbești și nici nu te întrebi de prezența sa
constantă în substanța acestei lumi,în identitatea sa. Poeta concepe ”agitația” ca o entitate
genezică în versificația sa cu structură rațională, mai înainte de a-i descoperi și releva elementele referențiale
genezice, de a-i percepe configurația ideatică sau obiectuală, fiind grăbită de
interesul în a ajunge cât mai repede și cât mai ușor, prin acest ”joc”, care
capătă, astfel, valențe universale, la soluționarea exercițiilor scindărilor parmenidice
aleatorii, în fond, la geneză: ”- e vis, e realitate? "Spre ce şi de ce aleargă /
condusă, unde, spre ce? această lume grăbită, grăbită, grăbită?”… Irina Lucia
Mihaca reușește să explice prin acest ”Joc”, devenind secund, în versuri de un rafinament
stilistic notabil, motorul și cauzele temporalității, dinamica devenirii în mediile:
spiritual – de câmp și material – de
strat, entitățile alleatorii generate de variabilitatea vectorială a câmpurilor
de lumină și a forțelor magnetice ale motorului universal cu finalitate
telurică – în umbre - abanos, ca părți din mecanismul – motor perpetuu al
universalității, al scindărilor în compunerea spiralei cosmicității astrale,
calitativ evolutivă, a cosmicității apollinicului și cu evidența cosmicității
umbrelor - teluricului: ”Azi, ca şi ieri, ca şi mâine, ne-nvârtim/ în
acelaşi cerc, până când vom dori/ să facem un nou pas, un alt salt/ în ţesătura
de vise,/ în tâmple învelim/ dureri, bucurii,/ trăiri încrustate-n
abanos,/ asemeni hamsterului din cuşcă,/ sătul să se tot
rotească, /în jucăria postată de-o mână, /de-o altă (nu se ştie care)
privire.”…
Într-o nouă etapă, pe aceeași cărare
de mister, pentru a denuda misterul diversității genezice, poeta revine facil în
temporalitatea spațiului subsident fenomenal primar, de această data într-un
mediu protomarin al universalului, acolo unde guvernează impulsul cauzal al undelor
care agită materia și îi crează șansa structurării aleatorii, în imperiul determinismului
descartean și spinozist- panteist…, în imperiul
apelor. Aici: ”Sub clopot de apă provoci spaţiile întinse,/ eternitatea unor
clipe într-un dans eliberator…/ Printr-”un strigăt în abis,/ guşti stelele”.
Ne găsim acum în mediul primar, monadic al vieții marin-litorale… Ajuns în spațiul acvatic, poeta îl percepe și
îl identifică și ideatic și material, configurat în temporalitatea lui ființială
și este sufficient ca să poată descoperi acum și alte accese, printr-”o uşă, o
fereastră, o cărare de mister /deschisă spre nicăieri,” spre alte
straturi existential genezice, spenceriene, superior evoluate, spre acolo unde are
loc, de exemplu, interacțiunea universală a fenomenelor psihice și biologice: ”urci
pe scena vieţii, /reinventezi noi straturi /şi-ţi continui drumul, /dezvelind
adâncuri.”. Se rup, astfel, limitele pitagoreice ale existențelor monovalente
și se acceptă diversitatea fenomenologică. Colinzi, acum, în determinare, prin toată
materia, în câmpurile sale, spre tărâmuri în
care se generează tipurilor de
legături cauzale gnozice și materiale variabile, în speța versurilor, ale ființării
biologice generativ- apollinice, aceasta prin prezența astrală a luminii și: ”Simţi că eşti viu acolo? / O rază spre
ziuă / părăseşte tărâmul patinat /printre ramurile îngheţate de
cireş,/ bate la poarta cerului, ţi-o aminteşti sigur,/ o simţi şi o vezi la
fiecare despărţire prea timpurie,/ la fiecare cădere de petale sub pala de
vânt.”. Irina Lucia Mihalca reușește, astfel, să transpună prin ”jocul”
deslănțuit și armonizat al cuvintelor versificate, jocul metafizic al cunoașterii raționale și să
descifreze ”agitația” din ”jocul
creaţiei”: ”Azi, mai mult ca ieri, mai puţin ca mâine,/ înţelegi sau nu, e doar
un nou joc,/ jocul creaţiei,/ acolo unde e speranţa e şi viaţa!”. Este jocul
rationalității, jocul în cuvinte prin care se reușește evadarea din neantul
nihilist și penetrarea în fenomenologicul heideggerian. Poemul are consistențe
ideatice notabile și e interesant! Felicitări! Gheorghe Apetroae, Sibiu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu