Literatura: Arca albastră; Gheorghe APETROAE, Sibiu

 ARCA ALBASTRĂ, 

Gheorghe Apetroae, Sibiu

Cât râde-n Ea lumina,
 iar El de ne-nceput
şi-un univers albastru 
îi stă slujbaş supus, 
de-l satură statornice 
curate vânjoase rădăcini,
rămâne El, tot crinul, 
ninsori de flori pe buze
să i le-aştearnă în culori, 
să-i lunece prin simţuri! 

Cât luna solitară, uşor

pe brațele-i o poartă 
şi fluture aprins rămâne,
 tot colorat de raze-i,
în ciuda celor puşi și prinși
să-i spargă crisalida,
a-l arunca în visuri,
clepsidra lui e-n cerul
cu încă mult nisip
şi-i curge..., adâncindu-l!

Privind adânc în cer,

se ţine drept bătrânul.

El, fără El, e-n gândul
să-i contureze chipul-
însângerând cu-vântul...

În ochi-i de smarald, 
pluteşte-albastru-n Ea,
să-şi înţeleagă rostul,

simţirea din nelinişti.. 

Din trunchiul în inele,
bătrână,  arca-n valuri
într-un alt cerc căzută,
n-ar vrea s-o ştie doar
o- ngălbenită frunză
pe-o apă, în derivă,
sfârşind în putrezimi,
ci-n grija Providenţei, 
stăpână-n albăstrimi.

Şi nici n-ar vrea să-i vadă
vii resturile sfinte 
din formele divine, 
nisip pe alte valuri
și-n alte simetrii…
Ar vrea, în schimb, 

s-o ştie din ancoră scăpată,
cu ceru-n armonii
şi-n frângeri adamite, 
din braţe-nmugurindu-i 
zborul în albe piruiete, 
un chip de pasăre columbă,
Lelith, în nebunii!…

Adam e El şi nu e Noe 
și-n valpurgia vieţii
păşind prin slova ei,

s-ar vrea desculţ şi-albastru, 
copac în re-nfloriri-
buchete vii în razele de crini...
Şi, sigur, nu i-ar duce 
în purgatoriu  nudul-
tot trupul ei albastru,
să-i curăţe lui duhul
de grele amăgiri...

 Când sevă e încă destulă,

reînfrunziri de gânduri , 
nu-s grele în simţiri...
 nu-i loc  de  amurgiri...!
Dar, de cât o Lună - Arca,
 ca o lebădă de gheaţă,
mai bine blândul  Luceafăr, 
ce îl mângâie de-o viaţă!