EXEGEZĂ:
PETRE ȚUȚEA, UN METAFIZICIAN NELINIȘTIT
autor:
Gheorghe Apetroae, Sibiu
Petre Țuțea (1902 – 1991), licențiat
al Facultății de Drept din Cluj și , încă de la vârsta de 23 de ani, doctor în
drept, mai mult, cu preocupări redacționale de succes la importante publicații
clujene, precum ” Patria” și ”Chemarea”,
iar din anul 1930, redactor la periodicile bucureștene ”Cuvântul” și revista
”Stânga”, redactate împreună cu avocatul și omul de cultură Petre Pandrea,
precum și la ”Vremea” cu articole filosofice, deținea, încă de la vârsta de 28
de ani, un statut filosofic consolidat în Bucureștiul antebelic…
Mai mult, urmând studii econmice superioare, Petre Țuțea se
implică existential și cu un deosebit succes în problematica economică a
socialul românesc. După mai mulți ani de detenție politică comunistă pentru
condiția sa de militant anticomunist, filosoful ne apare sub pseudonim,
începând din anul 1964, cu o serie de eseuri filosofice și artistice la revista
”Familia”, din care se exemplifică: ”Mircea Eliade - profil filosofic”;
”Aristotel și arta”, iar la revista ”Viața Românească” cu eseul ” O întâlnire
cu Brâncuși”...
Se deduce, din toate acestea, contribuția
majoră a domnului P. Țuțea pe tărâmul filosofic și cel
artistic. Din studiile sale epistemologice asupra cunoașterii, gândirii
generale și sofiste asupra categoriilor ontologice și asupra stilisticii și
sistemelor logice globale, a evidențelor ființial axiologice se degajă, din
toate aceste preocupări livrești, anvergura sa intelectuală și poziția
consolidată de existențialist axiomatic și de metafizician, în special prin
abordarea antropologiei creștine mesianice, cu hăruire liturgică asupra
religiilor lumii prin Mircea Eleade...
Petre Țuțea este printre puținii filosofi români care
reușesc șă conștientizeaze limitele cunoașterii umane, între sacru și profan.
Este un cognoscibil asupra lumii sensibile - în etape, căreia îi transcende
imposibilitatea de cunoaștere a adevărului și a adevărului absolut și, de
aceea, apelează frecvent la prezența divină, la revelație, la o metafizică a
creației, în sensul ontologic universal și sentențial divin...
A fost un filosof de prestigiu în cunoașterea
aletheică și convențional metafizică, un symbol de conștiință națională…
Vulcanic, cu viziuni transcendente ”in sacrum” și în absolutul revelat, P.
Țuțea se identifică cu intelectualul român providențial și nu ùn ” țăran
imperial”, așa cum încerca să-l caracterizeze emfatic și vanitos, în stilu-i
cunoscut , Andrei Pleșu…
Personalitate savantă, cu geniul
românesc prin adâncimnile și înălțimile de înțelegere fenomenologică și de
cuprindere ontolgică revelată a universalului, el și-a înscris geniul în
variile registre filosofice și literare românești de princeps ale secolului 20.
P. Țuțea a depășit profesional tot ce
a fost oportunism în filosofia idealismului irațional din cultura românească,
și nu numai, mișcându-se facil și ingenu reflexiv în cadrul edenic categorial
al revelației, al sacralității transcendente și în cel al sublimului... El nu
poate fi un rob al mitului și al magicului în dimensiuni platonice în
participația la lumea ideilor (c. Fedru) din care s-a generat și religia
cristică, fiind, prin definiția specialității sale, un pragmatic, un idol al
realului, al necesității și utilului, susținut, desigur, de asocierea analitică
cu metafizica nemistică a lui Bacon (cit, de P.Țuțea, din Ried, Goblod) ...
Viziunea sa largă asupra universalului
și divagațiile sale în exerciții metafizice au fost determinate de cunoștințele
sale ideatice docte, de cele juridice și economice aureolate printr-o vastă
cultură, nu la îndemâna altora, dar care ” in summum” l-au determinat să conștientizeze
pithagoreic limitele percepției umane asupra universalului, să recepteze logic
și ritualic limitele senzoriale și inteligibile ale variilor entivi umani și a
formelor din universal, apelând, în contraponderea acestor limite la o
existență dialectică ” dincolo”, aparținătoare în devenire numai universalului
revelat ( D. Hume).
Nu a fost un mistic, deși prin
gnosisul său, prin analizele axiologice in factum și in fatum, vorbind despre
Mircea Eliade, cel abordat în eseistica sa, are o viziune religioasă creștin-ortodoxă,
ritualică și a lucrat cu esențele spirituale ale realului în adevăr din afara
dogmaticii transcendente, printr-o interpretare convențională a raționalismului
cartezian, din care el abstrage utilul baconian...
Fără a-l coborî pe Eliade în ” Profan”
de pe climaxul istoric al mitului și al misterelor sacre din Eleusis,
acceptându-i din hermeneutica culturii și religiilor, din perspectiva
fenomenologică, doar metafizica invarianțelor arhetipale ale misterelor (L.
Blaga)…P. Țuțea abordează cunoașterea numai ca revelație în transcendența
dogmatică care emerge ciclic, ireductibil în eternitatea întoarcerii, veșnicia
într-o o dialectică a sacrului și a profanului, spre ieșirea din orizontul
misterului, spre faptul real (Goethe, Gilson)...
Nu a fost un dialectician, vorbind de
idealismul obiectiv aristotelic și cel hegelian, cât și de concretul opac al
necesității teylorice ”in ille tempore”, lăsând, astfel, deschise căile
multiplicității ontice, acele grile existențiale apofantice, atât spre perathos
cât și spre apeyronic, ca limite și nelimite pitagoreice în itinerariile sale
prin ființarea parmenidică și în accesarea unității monist-eidice, monist-
platonice din iraționalismul personalist și intuiționismul bergsonian, cu
depășirea în orizonturile siderale ale lucifericului și ale cosmicității a
misterelor –a tainelor sacrului decelate de instanța divină, de o ieșire
blagiană din orizontul acestora...
Nu a fost un socratean, dar a
practicat dialogul ”in itum” și maieutica prin interpretări și răspunsuri docte
asupra absolutului diferențial leibnizian, iar prin discurs și prin textul
scris a străpuns, în iureș, stavila hermeneuticii din registrul epistemologiei
cognoscibilului, reliefând existența în adevărul dublu și cuantificând
metafizic adevărul absolut în revelații, concomitent cu implicarea în
problematica filosofică a fenomenelor literar-artistice cu rangul
universalității.
Petre Țuțea a contribuit savant, din
plin, cu înscrisuri de principii existențiale în registrul paradigmelor
revelației, cu reflexii de sentințe asupra categoriilor armonice, asupra
diferențialelor divine ale simetriilor leibniziene, asupra atemporalității
perfecțiunii și ieșirii din timp, în forme și din forme și din spațialitate,
asupra adevărului teofanic, trinitar și teandric, asupra absolutului și binelui
suprem, ca dominante ale misticului și ale ritualului misterelor trăite
nemijlocit pe tractele apeyronice ale ontologicului uman....
P. Țuțea nu este un compteanist sociologist,
nici un senzualist metafizic lockean, nici humean prin revelația limitelor
cunoașterii intelective și nici husserllean sciientist cu deschideri
fenomenologice pozitiviste spre existențialismul nihilist german ( Heidegger),
și nici un intuitionist bergsonian, dar a pătruns sensibilul fenomenologic,
ajungând la spiritualitatea materiei și a lucrului in itu și aceasta numai
decelând esențe părți, formele quadrate, transcenderea-sacralitatea revelată
prin varii mijloace de instanța divină și numai pentru scopurile de ordine
universal posibile...
El, nu este un ateu , dimpotrivă , un
hermeneut mistic, și a sacralizat aporetic monismul și personalismul
tomasicaquinic, adoptând dogmatica transcendentă a misterelor prin găsirea de
soluții carteziene numai pentru explicarea sacralității revelate, intuiției,
aletheicului în sincroniile și diacroniile ontologice, prin efectele
afirmației, negației și negării negației în dialectica universalității
ontologice și a cognoscibilității, dar nu a intuit istoricul, nici prezentul
influențelor retrograde ale magicului, misticului și misterului promovate și
astăzi, cum le releva și Mircea Eliade, religii ce rodesc în pansubculturalul maselor
amorfe, ignorante cu nivelul lor de trăire sub orizont, a ritualului mistic, de
raportare spirituală al acestora prin credința lor în dogmatica religiilor
promovate de ierarhiile preoțești liturgice, tot mai incisive și cu arogări
plenipotente de conservare a condiției subculturale a categoriilor chiar și
cristice sau de alte religii...
De aceea, pe enciclopedistul Petre
Țuțea, ca filosof și mare orator, un mare estet al cuvântului scris și vorbit,
un credincios ierarh dar și un laic prin conceptul de respingere a
monodimensionării imanentiste personaliste a existenței în cadrul natural și
promovării realului, prin conceptul de util, pentru numai și aceste motive, îmi
place și prefer să-l consider ” un metafizician neliniștit”, un kantean prin
raționalitatea sa gnomică și ontologică, un patriarh al filosofiei cristiane,
așa cum pe fălticeneanul, de unde mă trag, acad. prof. Ion Irimescu,
într-o ecuație de echivalență valorică, îl consideră mediile artistice ”
patriarhul sculpturii românești”.
Și, pentru că marele enciclopedist
român a suferit de sacralitate și nu s-a stins de adâncirea în thanathos prin
sacrilegiul existenței sale, spre mântuire, ci a primit și a sorbit, așa cum
bine știut, își sorbea și scriitorul poet Radu Selejan, din acelaș potir,
picătura de Dumnezeire și Nemurirea, licori apollinice obținute de Patriarhul
Filosof Petre Țuțea în viața sa pământeană, mult înaintea altora...
Gheorghe Apetroae,
Sibiu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu