“SOLUŢIE ZILNICĂ“ şi “ TABLOU DE
Comentariu eseu la
poemele Elenei Ştefoi
, originară din Boroaia
Sucevei, de mai mulţi
ani, ambasadorul României în Canada.---
Gheorghe Apetroae, Sibiu
O infuzie de elemente stilistice şi reflexive postmoderniste sublimează sacralitatea logosului narcisic şi confesiv al poetei Elena Ştefoi. Eliberarea sa din lanţul trăirilor
adolescentine, o cauză a
destăinuirilor
întârziate în verb, este ceea ce a încearcat şi a reuşit , cu prisosinţă, să o
exprime poeta în “SOLUŢIE
ZILNICĂ “ şi în “ TABLOU DE DUMINECĂ”, în cele două poeme pe care le-am selectat din grupajul de texte apărut în revista “ România literară ” din 15 martie 1990.
În limitele unui permanent echilibru între etic şi estetic, poemele abordate se constituie grile între
anima şi particularul
revolut, proiectat în social, în obsesia unei geneze întru fiinţă din ludicul metafizic, al cunoaşterii profunde prin reflexii intelective,
armonizate. Abordând poemul “SOLUŢIE ZILNICĂ “, constat că Elena Ştefoi reuşeşte
o refulare din esse a seriilor de stări juvenile, expresii actualizate ale imaginilor esenţiale din socio-uman prin tenacitatea ascultărilor interioare pozitive din universul său spiritual bogat în principii holistic - trinitare,
eliberator de tensiuni existenţiale
genomice, pentru a prinde acel contur dramatic, un contur referenţial şi autentic, în acelaşi timp, consolidat de repetiţie în integrala temporalului protocronic, pe
acele intervale psihologice cardinale de forţe ciclice, din circumstanţieri proprii, stabilite atent de poetă şi
de metafora, forma expresiv - literară care îi simbolizează starea de resemnare, postangoasată , în psyche: “ Spovedania mieunată nici un rost nu mai are “.
Poeta, plină de siguranţă , abordează facil esenţele onticului: ana şi eubazice, eluviindu-le din ascunzişuri telurice încă din primele versuri ale poemului, în onticul
postprimar “ chiar când încep să vorbesc”, cu rezonanţele cuadridimensionale ale unei existenţe nondeterministe, clar definite în vers.
Depăşirea limitei de tăcere şi tendinţa de personalizare, laturi existenţiale perpetui, apar evidente în versul ” chiar
când articulez două
sunete ” şi exprimă o depăşire
a entropiei în nativul incandescent, raportată la ieşirea din temporal, într-o viziune metafizică, atât pe climaxul imaginarului, cât şi pe cel social - uman. -Se realizează, pe această cale, imaginea unei succesiuni dinamice - cardinale a
evenimentelor temporalităţii
reflectate ireversibil, “ timpul cel fără scăpare”, “ mirişte care arde cu vâlvătăi”.
Tăcerea devine, astfel, o limită referenţială
heideggeriană între Sein şi Zeit, înlăuntrul cunoaşterii fenomenologice husserliene a oricărei realităţi, dar şi un imperativ psiho-social al lărgimilor transcendentale, dimensionate în proiecţia antinomică a universalului... Staticul realizat cuprinde şi unul din elementele de funcţionalitate ale unui mobil în echilibrul diferenţei, în tangajul perpetuu, cu care poeta îşi propune să penetreze şi să
depăşească metafizica imaginarului... Este, de fapt, elementul
de urzeală spirituală, dar limitat ca întindere şi rezistenţă, prezent în atelierul de creaţie al poetei, pentru construcţii antinomice cu structuri materiale mai puţin complicate. Tăcerea posedă o dimensiune limitată, temporală şi
orice sunet din arhe o detemporalizează în orfic, o determină la această ascultare a sonanţelor
interioare şi o deviază de la absolutul material-spiritual, dinamic, înspre
static: “ se desfăşoară din vălătuc, înapoi şi-nainte”.
Modalitatea de exprimare a limitei şi a depăşirii aparţine unei personalităţi literare formate, în posesia unor însemnate energii
creatoare - incandescente, care se pot converti şi alimenta în combustii de adâncime cu urmările unei ideatici tectonice, dar şi de suprafaţă, în fondul său ideatic incandescent generator, ca o “ mirişte care arde cu vâlvătăi”.
Elena Ştefoi caută înălţimile şi
numai acolo poate găsi
libertatea spiritului său,
recuzită fundamentală însumată pentru o literatură morală,
în aletheie, paideica libertăţilor
lăuntrice pe care le identifică în apriori, dar şi cele la dimensiuni istoriciste, ontologic –
finaliste, conştientă pe deplin de funcţia capacităţii de cunoaştere ontico - gnozică limitată, cu valori între limitele de percepţie a senzorilor umani... În sfera antinomiilor
dualiste, de genul catharsis - angoasă, este stăpânită de
sentimentul căutării echilibrului moral în social, pentru a - l găsi apoi în antiteze existenţiale. De altfel, se
poate deduce acest aspect, al resemnării, din apelul renunţării la exil şi din exprimarea imaginarului: “ Să mă-nalţ/ să
nu-ntorc măcar capul/ să m-afund în verdeaţa imaginară/ în răcoarea
acelui exil, acolo de unde/ Nici lumea pe dos nu mă vede/ nici durerile ei?”. Este iluzia creată de valorile degradate de relativitatea
abordării epistemologice
în exerciţiul
perfectibilităţii, când
aceasta se raportează la
infinitatea forţelor elementelor ascunse între însăşi cardinalii săi , cei care sugerează ideea unei lumi macrocosmice egale cu microcosmosul
heideggerian...
Dar, dintr-o
parcurgere a textului se pot determina şi suficiente elemente peratologice concrete, cunoscute
personal, care au concurat la formularea in estete a unei drame familiale, de
fapt pierderea mamei sale, a suportului matern, cel care a determinat
metamorfoze profunde în spaţialitatea
spirituală şi socială a poetei Elena Ştefoi, o cădere in fatum - cu tuşe egocentriste, efect al unor realităţi existenţiale într-un context predestinat, deci finalist şi sepulcral.
Depăşirea stării postthanatice, prin determinarea acesteia în
limitele conversiei entropice, în fapte de conştiinţă,
le relevă poeta, în
versurile: “ Să mă pierd după un colnic mătăsos/
chiar dacă primul meu ţipăt/
va cădea în şanţul
îngust/ dintre două
ale lumii tărâmuri”. – Se exprimă, prin aceasta, un vid matern, transfigurat în
durerile unui copil nemângâiat, referinţă a unui posibil dezechilibru moral şi social împovărător
de - alungul vieţii...
Lipsa zâmbetului matern din oglinda sa juvenilă este acoperită de mimesul umbrelor zalelor unui memento mori :
“Cum să mă-nalţ cu
această lespede/ ce mi
s-a lipit de spinare/ şi-n
care cuib şi-a făcut ultimul zâmbet al mamei?”
Germenii
entităţii literare
sunt extraşi din
palimpsestul unei lumi ireversibile al cărui genom îl consideră un caz universal, de facto, în actul cunoaşterii, intuindu-şi spenglerian şi bergsonian, dar şi sartreian, violentarea vieţii, că
spiritul matern însoţeţe oriunde corpul material, în speţă biologic, descendent, pentru a deveni subiect fără
limită,
transcendental…
Este avatarul său
augmentativ spre o lume a metafizicii şi dincolo de aceasta... ( vezi comentariul meu la
poemul “Telescopie”, de Nicolae Prelipceanu, intitulat “Valori ale eseisticii
contemporane”, prezentat la concursul naţional de receptare critică a poeziei contemporane, ediţia a 43-a, comentariu preluat ca ideatică şi
dezvoltat pertinent de Laurenţiu
Ulici în revista literară
ASTRA nr. 12/1989, Braşov
Prin particularizarea obiectuală a spiritului conjugat cu corpul material în germenii genomului
matern, acele jumătăţi material - spirituale unite în descendenţă
-, se poate tinde spre o abordare
axiologică a maternului,
o valorizare monadică în
experimentul oglinzii din esse şi din prezenta unui nou univers moral, efectul dedublării de relaţii, cauză a simetriilor şi armonizărilor diferenţiale divine, leibniziene, simetrii materiale
spiritualizate, chiar şi
în spaţiul tautologic,
temporal, al universalului.
Drama, aşa cum reiese
din text, îi dă dreptul poetei
de a - şi consolida
echilibrul psiho - moral prin exprimarea artistică versificată a arealului thanatosului, prin purificarea morală a refulărilor şi
ameliorarea noesică a
oricăror eroziuni lăuntrice...
În
finalul poemului se reuşeşte o eliberare totală a conştientului
de povara eluviiilor subconştientului
cu depozite sociale precare, prin explozia creaţiei, când vulcanii acesteia îşi deversează lavele incandescente cu sonanţe policorde, principii creatoare cosmice, universale,
pe canioanele adânci ale meditaţiei,
în debuşeul
imperativelor psiho-morale, cu o cromatică de ametist, cu transparenţa mimetică în translucidul narcisic - parnasian al
creaţiei acestei
poete, chiar şi cu preţul unei filtrări juridice a structurilor lirice şi a formelor literare de polemizare: ” judecaţi-mă,
hai judecaţi-mă/ dacă
gura mea nu vrea însă/
nu poate, desigur, în voia sorţii
să lase/ împovărat şi
povara şi scrâşneşte/
scrâşneşc până ţâşnesc
pe hârtie/ multe, prea multe pâraie înfuriate.”—
Acelaşi thanatos, nedefulat încă, pretensiv, poate fi regăsit şi
în textul poemului “ Tablou de duminecă”. Într-un fluviu copleşit de rugozităţi demonice, într-o succedere dinamică a unor elemente profetice, de magie, marcate, în
lipsa bucuriei şi
experienţei
cristice cu o evidentă tentă de
nervozitate, se disipează stările malefice create de jocurile turbide al unui fatum
dramatizat, până la
decantare şi până la aplatizarea rugozităţilor formale, în creaţii de început, segmentând conturul unui relief intellectual
polimorf, expus interesant în orizontul sărbătoresc
al poeziei sale.
Pentru a-şi pune în evidenţă imperativele sale moral - estetice, vizavi de
exprimarea aspiraţiilor
stilistic elevate, valorizate axiologic, poeta degajă atmosfera de acţiune în spaţiul de conexiune mamă - poetă cu sentimentul datoriei etice faţă de abordarea oricăror realităţi, multe elemente de compunere poetică cu reflexii lazurii - stibinice
purtând amprenta copilăriei
şi adolescenţei...
Reperarea toposului genomic, în sensul ondulatoriu – crepuscular şi mioritic ancestral - blagian, cu o amplitudine
variabilă, îi permite
acesteia să introducă în logosul narcisic propriile imagini de depăşire permanentă a stării,
să realizeze echilibrul antinomic între
apolinic şi teluric :
spirit - materie , dar cu un echivoc temporal, holistic trinitar, de
pozitivare stylistic - metaforică, al creaţiei prin jumătăţire
şi împerechere în descendenţă, în cadre panteistice. (“ Spre jumătatea a treia / a acelui tărâm / pe care ni s-arătaseră
parcă / printre
pietre şi spini / multe
perechi de fragi înfloriţi”).
Am
văzut cum, prin dedublare şi reîmperecherea identităţilor dedublate, în evoluţia diachronic - sincronă, poeta percepe ontologicul într-un mod dialectic,
categorial diferenţial
şi pozitiv comteian, le proiectează în planul metafizic şi îşi
conturează mai bine
identitatea - în afara maternităţii şi îşi realizează într-o lume şi lumină nouă –
în paideic - o libertate totală a
eului...
Pentru ca demersul său să prindă
contur filosofic, poeta recurge frecvent la registrul
antinomiilor, interferând stilistic hiperbola cu litota, pentru a culisa
materialul spiritualizat , astfel stilizat, în relativitatea temporală gnozică şi asigură prin transfigurare stilistică, cu referire la interfaţa macrocosmos- microcosmos, un lanţ nodal ce leagă şi
stăpâneşte universul unor inegalităţi de cardinali ( “Prin fiecare za scoate capul
urgia”), intuind şi
jumătatea a patra,
necesară pentru a doua descendentă în procesul dedublării alternativ evolutive.
Atitudinea prometeică a
fiecărui socius, fie
şi cea conştientizată de poeta Elena Ştefoi : zbuciumul flamant al oricărui corpus monadic care evoluează spre universal în lanţurile propriei existenţe, de a se localiza în afara timpului, de a deveni
atemporal, în afara limitei pitagoreice, nemuritor, se poate spune, este
absurdă, întrucât
succesiunea evenimentelor, de orice natură ar fi acestea, constituie o realitate datumă, când acest socius ca şi Totul, aleatorii fiind, dimensiunile
temporale, deşi
reale şi diferenţiale, nu le sunt favorabile, atunci când aceastea se
suprapun şi se contopesc
cu Sein. Acestă
stare de zbucium, temporal - diferenţială
este ideală în
fenomenologia husserliană,
dar non-definită,
lucrul pe care reuşeşte, interesant!, să - l sesizeze poeta şi să
exprime poetic un neant atemporal, un nimic absolut, dacă îl privim heideggerian, ceea ce întrerupe
complementarietatea şi
definirea holistică
pozitivă a comunităţii existentului reclamat de Heidegger: “Şi nu scuipă stânci,/ nu rupe diguri etc.”
Expresiile
realizate de poetă au
şi alte semnificaţii. Mai întâi că stilistic, acestea concentrează, în metafore, tropi hiperbolici şi litotici, personificarea panteistică, apoi, ca
ideatică, rezolvă, prin transfigurare, cohabitarea spiritului cu
materia într-un singur corpus, echilibrat fizic, biologic şi psihologic, atât cât nu intervine un
ceva exterior în interior pentru o nouă dedublare, până “ nu deschide beregata pământului.”
Prin înseriere, ne determină să înţelegem
că Elena Ştefoi, tinzând spre ubicuu, apelează la transcendentul metafizic şi - şi
doreşte
confruntarea, lupta cu urgia agresivă a incognoscibilităţii în tot ce - I nou şi cultivat, lupta cu urgia carnivoră care mistuie fizicul pentru eluviera din stările interioare şi
punerea în evidenţă a psihicului,
ca principiu existenţial
superior, fertil ontic, pentru a deveni conştientă de
el, prin el, selectându - l chiar şi în formele lui rugoase şi dure, dar purtătoare şi
creatoare de valori spirituale...
Prin lupta generată de
complexul material - spiritual, izolat în eu ( “ trupul meu neclintit şi străin”),
din această speculaţie, poeta configurează trupul său spiritual, armonizat şi împlinit într-un climat intelectual favorabil
deschiderilor spre o epistemologie ontologică, în care elementele unei structuri ontice redutabile
sunt determinate şi
apoi catalizate de unele imperative psihologice sublimate ca
principii ale creaţiei
sale...
Elementele programului de ansamblare a unui complex literar organic sunt
supuse unui regim de rutină,
propriu şi generează unele demultiplicări fenomenologice, dedublări reflectate de esse, fără
influenţe exterioare: ”
naşte doi vulcani deodată”, ceea ce o identifică ca partea pozitivă , termen catabazic, din păcate liber, al dedublării universalului pe coordonate metafizice…
Vulcanismul poetei este catalizat în unicum de universalitatea
fermentului celor doi conjugaţi,
care, legaţi prin aceeaşi combustie, dau lava temporală , starea de incandescenţă a interiorului în referberaţii reflexive şi
generează “ lanţul ispititor”, un lanţ care poate fi al iubirilor adolescentine sau a celor
întârziate, atât de controversate, supuse de multe ori eşecului ( “ nimic din nimic nu mai leagă”). Când poeta se hotărăşte
să rupă lanţul
iubirilor tandre, totul este supus eşecului, dezordinii... Viaţa se transferă , fiinţă din fiinţă, într-un mediu sepulcral, al thanatosului, şi ruptă
fiind din contextul nihilist-nietzscheian, din mediul natural al
sublimului, acceptat de seriile mulţimilor de participanţi banali în treceri de cupluri
fizico-psihico-biologici contrastanţi, acesta rămâne să devineă dezideratul unei evoluţiii armonizate doar într-un demers social...
Poeta înţelege să extindă această stare la spaţialitatea temporală permanentă a spiritului şi materiei, în propriul lor existenţial pantheistic spinozist, cu energii celeste validate
şi primite de la o
instanţă divină care întârzie să judece procesul, aceasta aşteptând o sentinţă favorabilă, dar care o va primi cu întârziere sau, poate..., niciodată : “ şi
tot ce am crezut despre tine / şi
despre viaţa aceasta /
pluteşte pe un val de
pucioasă / departe,
departe de tot.”
Şi totuşi, sensuri ontologice entropice, în loc să o îndepărteze de primele momente ale existenţei, o resemnează, o întăresc şi o
readuc la toposul matern, la tărâmul
copilăriei, în
contemplare, acum, pentru a intui jumătatea spirituală, exprimată de fizicul spiritualizat, matur şi definitiv consolidat, într-un climat favorabil naturalizat
şi într-un cadru existenţial orfelian - parnasian, de relevare întrupată a sinelui...
Cu textele analizate se doreşte întregirea imaginii şi aprofundarea unei creaţii literare în evoluţie noetică - modelată existenţial gnomico - reflexiv şi
complicată-, care odată conturată, îi asigură poetei Elena Ştefoi autenticitatea şi sustentaţia socială , iar pentru cei avizaţi o invitaţie amabilă la adânca introspecţie.
Să înţelegem că de o deosebită apreciere se bucură la Elena Ştefoi combustiile intellective, care abundă în actul creaţiei sale poetice, potenţialul său creator fiind rezultatul unei activităţi literar - filosofice susţinute, dorinţa sa ardentă, justificată, de a realiza, în coordonatele unei deveniri
spirituale dinamice, un Tot ideatic - universal, de fapt, unitar
- trinitar, generarea incontestabilă a unei opere cu semnificaţii gnozice şi literare, aparţinând ca valoare estetică şi
ideatică
posmodernismului literar.
Dr. ing. prof. Gheorghe
Apetroae, Sibiu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu