COBORÂND ÎN GÂND
Gheorghe
Apetroae-Sibiu
Nebune, furioase şi
triste erau destrămările
norilor diamantini pe
crupa malachie a cerului
cu curgeri în fulgerări
crisoberil, trăznete şi furtuni
de pe culmea-abruptă şi
lungă a Stânişoarei…
coborai adeseori în
tine pădurea acasă, din stei,
atunci, după ploile
dese, lungi şi reci de aprilie
şi te înecai cu mirosul
de verde-putred al brazilor
smulşi de pe marginea
în turcoaz a cerului…,
erau trunchiurile
seculare aduse furii însemne
de puhoiul ce inunda
lunca în veşmânt tremol,
şi-n naufragiu, înnoroiţi,
printre cireşi şi mălini,
se odihneau înfipţi în
poldere cu iz de nămol…,
cum în iernile grele,
lupii, în haite, flămânzi, ucigaşi,
adulmecând mirosul
prăzii, îşi înfingeau caninii
adânc în stârvul ciutei
şângeriu, viu în viscoliri,
urlând dement în “Poiana”
din preajma satului…
… acum te porţi pe
calea ce o cobori în gând
cu amintiri rebele, zburdând
între lume şi stele…
- de atunci, mişcătoare
şi sfinte îţi sunt speranţele
ca cerul să-şi
risipească în tine lumina negurii…
- de atunci, tainice
doruri ţi se alină cu amintiri
de locuri dragi şi durerile
vii, la orice despărţiri…
pe toate le iei cu tine
şi oriunde le- arunci în cuvânt,
spre a-ţi vibra
lăuntric zborul - o nouă adiere de vânt…
în solare trăiri,
chemările locului pline în glas rămân
ecouri înmierismate de raze
în albele roze albastre,
îmbălsămând pajiştea pe
care se plimbă sălbatic
driada Narcis, a ta
nimfă, lângă faunii neîntoarcerii …
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu