Literatura, "În Ostroavele Azore" de Liviu Antonesei, comentat de Gheorghe Apetroae, Sibiu

Literatura," În Ostroavele Azore" Critică literar-filosofică, G.A.S.

 

  

VALORI  ALE  ESEISTICII  CONTEMPORANE              

 Gheorghe.Apetroae.Sibiu
          Am considerat poemul-eseu „În Ostroavele Azore”, al scriitorului-filosof Liviu Antonesei, drept unul dintre puţinele scrieri literare contemporane, apărute după anul 1989 în publicistica românească, cu un atât de bogat conţinut filosofic. Este acesta un sublimat gnomic în formă versificată şi  care a întrunit pretenţiile, ce-i drept, într-o perioadă de gestaţie, s-ar părea îndelungată, condiţiile caudine ale apariţiei. Autorul reuşeşte într-un text cu discurs monologic non-socratic să contracareze marginalizarea spiritului absolut, prin promovarea unui idealism obiectiv hegelian, urmare a depresiilor şi refulărilor constante generate de interpretarea dialectică cu  tentă de cvasimaterialitate dominantă a cosmicităţii duale.  Credem că substanţa poemului i-a fost adusă în prim plan scriitorului filosof de experienţa sa în abordarea unicităţii,  contiguului şi disfuncţiilor structural - ontologice în planul estetist - monoteistic, de exerciţiile în expuseu metaforic şi a unui personalism conştientizat, cu stigmat monologic şi cu corespondenţe factoriale iluziv estetice , chiar şi  în socialul monocrom şi monocord, de tip lukacsian.

           Poemul „În ostroavele Azore” este revelator pentru eseistica contemporană şi, nu întâmplător, îl relev ca un pozitiv ideatic, un axiologic lavellean,  de receptare paideică, analitică a poeziei contemporane. Poemul incită la meditaţie şi îngăduie o abordare critică facilă a întregului conţinut ideatic, o revelare a misterului din ontologic, din geneză, prin translaţia acestuia sub cerul azur al metaforei, revelaţia fiind posibilă fără a se apela la teorii oculte sau la personalism:” De la facerea  lumii încoace”.., precizează filosoful.

        Experienţa abordărilor genezice cu valenţe istoriciste şi progresul înregistrat de ştiinţe au incitat tot mai mult şi au condus la deschideri scientiste neopozitiviste  în receptarea tot mai conştientă a Universalului din spaţiul fenomenologic transcendental - nihilistic de tip huserllian şi heideggerean : „ Altfel decât pe insula mea /” şi  la investigări ontologice într-un fenomenologism eudeic antropo-ricoeurean şi panteistic - husserlian „Stânci negre şi roşii, dure şi buretoase/”, prin metode epistemologice revelator creatoare, dar sensibil încifrate: ” Cu aerul închis în alveole/”. Interesant!... În context axiologic, s-a realizat interpretarea axială - în episteme – pe un climax al categoriilor de co-existenţialitate : ” Te ţii tare, suflet al meu, /Stabil şi călător în aceeaşi pulsaţie/ Deodată/”, evident dialectice, în frecvente formulări energetist - dinamice antinomice mult cunoscute: materie - spirit, obiectiv - subiectiv;  particular - universal; teoretic - pragmatic, pe intervalul  : ” De la facerea lumii încoace”, din perspectiva paideică a Eului pur, situat în tangaj cu câmpul universal referenţial temporal, în limite perathologice... Liviu Antonesei reuşeşte în metafore ce sublimează discursul, o pronunţată revelare a fenomenelor şi proceselor naturale din Universal, dar şi socio-umane, desigur, perasice - limitative antropo - spaţial şi antropo - temporal, cu elevaţii de raţionalitate la cote axial-epistemologice kantiene.

       Se sesizează, în acelaşi timp, succesiunea dinamică a evenimentelor gnosi- fenomenologice în relativitatea Universaliilor: ”Oricum ai privi lucrurile, aici / Este şi altcum, nu doar altunde/”. Se relevă relativitatea protoplastă în monada absolută leibniziană  din existenţial, identificarea, ciclicitatea, în devenirea cosmică a lumii universale , în unicitate, monadică, de tipul câmpului cuantic ondulatoriu particular şi extraparticular universal: ” Aici , totul e după alte ritmuri,/ Iar soarele umblă după calculele Sale secrete/”.  -  Bine spus!.

     În acest mod, Liviu Antonesei permite restructurarea şi reorientarea discursului filosofic în spaţiul topologic universal, al înşiruirii monotone nedefinite şi desfinite în spaţialul cu referenţial scalar temporal, cu vectori posteuclidieni de închidere, curbi, noetici: ” Doar ceea ce e închis în timpul meu/ Rămâne la fel, oriunde m-aş preumbla/“, sau  “/Era fără vârstă/”.

        În registrul al doilea, al tautologicului, s-a realizat evidenţa dezalienării socio-spirituale marcusiene, cu dinamică în stratificaţia gnosic- volitivă schopenhauereană, în paralel cu amendările de bază biologic-umane, mecanicismul structurilor existenţiale este cauzala inflamărilor apofantice socio-revolute, de tip leibnizean şi blagean, premise de conştientizare şi orientare a subiectului cunoscător spre epistemologiile fenomenologico - noumenologice  husserliene, cu inferenţa revelării onticului metafizic: ” Din  lateral, un vânt cald / Conspiră cu gândurile mele”… S-a pus în evidenţă transcendentul lăuntric - metaphisic, eul  - personal hyperbolizat prin proiecţii de imagini cu reflexii din exterior în profunzimile interioare litote, dar şi  universalizat, fără a-l personaliza monadic şi Universalul, fără a-l universaliza în schema şi la dimensiunile sale icognoscibile preremptorii în : ” E închisă în mine/ Ca într-un sarcofag/ Care încă respiră”. Pentru argumentarea - logică a unor răspunsuri riguroase dintr-o gestaţie gnomică, pretinse a fi mai apropiate de adevărul aletheic, al Universaliilor, de genomul lor primat cvasimineral tectonizat în geneză:  ” Un fel de aer străveziu ce depăşeşte/ Şi încăpăţinarea aspră a pietrei./”. Se receptează, în ansamblul textelor, un discurs paideic metavectorizat în cromele policorde şi sipide ale metaphisicului, ­începînd cu teoriile cosmologice sofiste şi ajungând prin Platon, Aristotel, Descartes, Kant şi Hegel la neopozitivismul Şcolii- scientiste de la Viena, la sociologismul neo-comptean al Şcolii de la Frankfurt şi la neo-raţionalismul critic al lui Karl Popper. Interesant! 

   Dar poemul „În ostroavele Azore”  relevă şi existenţa unor concepte filosofice care încearcă o înţelegere cosmică a unei lumi proprii  filosofului – poet, cu valenţe egocentriste fără universalizare, nemetafizice şi neprovidente, nerevelatorii, cu conştienţa finitudinii, pe climaxul existenţial al unei lumi alienate şi angoasate, cu referenţialul contiguului metafizic:  ” A plecat agale/ Cu soarele bătându-I în ochi,/ Lăsând în urmă un şchiopătat  uşor/ Şi o mare singurătate în care se regăsea/ Numai foşnetul Oceanului/.”

     Pentru un demers al reuşitei livreşti, Liviu Antonesei  se va angosa, opoi aliena şi el , desigur, în metrajul textului său versificat şi-şi va travesti eul metafizic, până la monismul hobeian,  într-un corpus monadic – cu acea axialitate armonică absolută, diferenţial-divină, emblemă a bărbatului complet, generându-l mereu prin maximizarea rezultatului din ecuaţia dintre raporturile experienţă - pură intuiţie, de tip bergsonian, georgesberkeleyan şi humeian şi prin minimizarea determinanţilor de alienaţie şi anxietăţii cu variabile non-aleatoare, ca termeni liberi, de natură psiho-claustrofobă: „ Bărbatul care demonta duşurile/De pe Praia da Vitoria”. Se reuşeşte o surprindere refexivă a relativităţii temporal-metafizice antropo-ontice : ”Nu era bătrân , nici tânăr nu era,/ Nu era nici măcar între două vârste”,  pentru  a se identifica : „ Cu părul alb şi sârmos / Şi faţa smeadă întinsă / Ca pielea de pe tobă,” şi aceasta pentru a evidenţia limitele semnificantului ontologic uman  în planul limitativ - spaţial şi temporal al antropismului cu referenţial evolutiv istoric şi în divagaţii existenţiale-temporal spaţiale finite, din păcate entropice, comensurabile perathologic.

              În altă ordine de idei, poemul-eseu „În ostroavele Azore " se poate încadra, prin conţinut, între scrierile filosofice autentice cu un fond ideatic însemnat, ale căror tematici propun maximizări receptive şi reflexive ale cognoscibilului, încercări de descifrare  a Universalului , prin disociere, până la etajele psihismului freudean - reyan, prin Piaget, cu evidente reverberaţii psihanalitice, pâna la accesul tulburărilor logico-lingvistice, conjunse genomic, după propria schemă a filosofului,  în construcţia moleculară şi atomar- cuantică telescopică , de polarizare a cosmicului,  într-un sistem de interpretare

dual-culisabil..în..semantica..dublului sens şi a dublei stări a entivului universal. Sensul umbrei este psiho-revelatoriu, la filosoful-poet, chiar  şi pentru însăşi personalitatea lui Liviu Antonesei, magnific în structura sa livrescă, dar nu lipsită de modestie, aici:  ”În urmă,  o umbră uriaşă-/ Fiecare umbreşte după puterile sale/”şi care îl ajută să privească  cu seninătate apollinică  finitudinea sa existenţială:  ”Sezonul  se încheie, bucuria/Îmi sporeşte cu fiecare clipă/”.

      Se dă posibilitatea celor interesaţi de demersul său filosofic, aici, în structuri poetice estetizate, să investigheze primordialitatea laturilor Unicului,  atât în plan material, cât şi liric spiritual, monoteist, personalizat, precum şi în temporalitate, într-un context analitic disociativ, pentru a înţelege rolul antinomiilor categoriale, materiale şi logico- spirituale, adică a celor două fundamente ale ontologicului, în putinţa evitării sacrilegiilor oricărui naufragiu bio-existenţial de tip sacrificial-sacerdotal ce poate fi relevat în textul său versificat ca având valenţe imagistic vangoghiene: ”Un om cu aripi de pânză spre capătul golfului: / Sparge apa şi aerul într-o mişcare lunecoasă /Precum pata  de ulei de măslin pe masă,/ Pe masa din cealaltă insulă,/Ostrovul meu dintâi/”. Se satisface, astfel, dorinţa cunoaşterii prin determinări introspective a esenţelor fenomenologice transcendental - ­lăuntrice, extrapolate din esse în esse initium rerum, prin circumspecţia formalismului în unicitate şi în desfinire pe baza stărilor antitezice conştiente, a vectorilor dubli în sens, dar prin aceleaşi coordonate, mărimi care pot asigura evidenţierea axiomatică-asimptotică a Universalului în telescopie duală. Prin acest raţionament, poetul ne asigură,  încă de la primele versuri ale acestui reuşit poem, de coexistenţa sistemică a celor două entităţi categoriale monadice „corpul material” şi „corpul spiritual”, în „trupul unic”, aşa cum le sesiza cândva şi Nicolae Prelipceanu, prin anul 1989, în poemul său la fel de reuşit, „Degetul de gheaţă”...  Este o  acţiune proprie, de înglobare monolitică a celui de al doilea entiv în primul  şi a primului, cu acelaş  indicativ,  în cel de al doilea”, de transgresare temporală facilă, ritmică, a materiei depolarizate, până la sucuantic şi până la metagalactic, dintr-un spaţiu descontigu, într-altul, într-un cadru contiguu culisabil şi atemporal, cel al monadei unice - absolute  leibnizeiene: ”... /Stabil şi călător în aceeaşi pulsaţie/ Deodată/”,  „ sau „ Pe masa din cealaltă insulă, Ostrovul  meu dintâi”, într-un veritabil sistem telescopic dual- universal ....Felicitări!

          Cu  o prezentare sinceră şi nedeterminată,  Gheorghe Apetroae Sibiu.