PREFAŢĂ
„Note de toamnă” este
titlul volumului de versuri scris de Maria Ileana Tănase cu aleasă
simţire şi erudiţie, spre cuvântarea ideilor cu gravitaţii ce sfidează trăirile
temporale în emoţii, dureri sufleteşti şi în gânduri, aproape toate condensate şi
purtate de un suflu autumnal, al anotimpului dens de poezie.
Încă din titlul volumului, poeta ne introduce în peisajul versificat al
cromelor olive şi hematice, în sonanţele cosmice ale gândurilor sale elevate în
versuri la cel mai înalt rang existenţial, într-un mediu autumnal anume
creat de poetă.
Răsfoind volumul, constatăm că versurile din poemele sale, înserate în
acest parcurs literar, sublimează principiile unei vieţi complicate,
trăită în vâltorile adâncimilor spiritului poetic care emerg din
lăuntricul unui suflet în care a hălăduit multă vreme Eol cu neliniştile
poetei, ostoite de forţa gândului, spre a se transfigura în cuvinte din ce în
ce mai alese şi mai expresive pe scara creaţiei poetice a unei fiinţe sensibile
angajată pe trecerea vieţii sale apollinice... Se simte la Maria-Ileana
Tănase, vântul tensiunilor astrale, din ale căror învolburări de
cuvinte şi-a ales poeta erosul şi cântecul zilnic în lupta pentru o viaţă
liberă, de acolo de unde şi-a luat ritmul versurilor şi, aceasta, pentru a
rezona cu trecerea, acum în parcurgere autumnală, cu universalizarea
existenţelor interioare şi îşi expune blazonul poetic, cuvântul, prins de
crucifixul trecerii ... Poeta forţează menţinerea ritmurilor, chiar
şi în peisajele autumnale, cu energiile mari ale gândurilor sale, nutrind
neîntrerupt credinţa sa în cuvinte eluvionate din sacralitatea
acestora, din alteritarea partenerială, pe care o sugerează aproape în fiecare
dintre poemele din volum. Poemul „Datorie” rezonează şi certifică
din plin tenacitatea abordării meditaţiei, ca pe o datorie venită din
lunga perioadă de gestaţie poetică: ” Pe banca gândurilor tale-s în fiecare
dimineaţă / fericirea s-a călugărit, dar mi-a rămas credinţă”. S-ar părea
că ar fi vorba de o fericire îndelungată şi deplină, în condiţiile trecerii
caudine înspre construcţiile edificate din propriul lăuntric, în alteritate cu
cuvântul, în care frecvenţa metaforei şi sinecdocii conturează, prin frecvenţa
tuşelor reci, evidenţa partenerului fiinţial în condiţia sa de entiv al
depărtării... Autoarea reuşeşte în versuri, un discurs monologic pentru
contracarea marginalizarii spiritului absolut prin cuvânt, urmare a
neînvingerii tăcerilor şi refulărilor
constante generate de rătăcirea cugetului pe câmpul onirismului, o
cvasimaterialitate a cosmicităţii entropice şi o resemnare în ascunderea
“cancerului neputinţei printre poeme, “ cu speranţa că timpul te va trata mai
devreme”(Datorie). Credem că substanţa poemului i-a fost adusă în prim plan
Mariei - Ileana Tănase de experienţa în abordarea unicului, contiguului şi
disfuncţiilor structural-ontologice din structura estetică monoteistic -
metaforică cu stigmatul monologic în construcţiile sale noezice, cu
corespondenţe factoriale în socialul monocrom şi monocord.
Pentru reprezentarea lumii exterioare, poeta Maria Ileana Tănase simte datoria
de a o realiza numai prin tăcere: „ Se - apropie iarna, iar tăcerile sunt
deja -mblănite,/ prin reamintire „ amintirile umblă desculţe, prin frig
şi sunt răcite”, în contrast cu efervescenţele vieţii şi lumii sale
interioare, cu reflexele celestului, pardigme ale convenţionalităţii... Datoria
sa este şi de a neutraliza tristeţea şi alienarea prin cuvântul scris : „ Am
căutat tristeţii un rost şi-un ţărm al împlinirii,/ iar dincolo de iubire, m-ai
atins cu harul scrierii”...
Se
observă , de la primul poem înserat în acest volum, că poetica sa este generată
de elemente lingvistice complexate categorical cu principii filosofice, din
care nu lipsesc: cuvântul, tăcerea, amintirile, cugetul, tristeţea, anotimpul
toamnă, visul, dorul şi timpul. Toate, acestea, curg şi converg în
versuri, într-o dinamică transfigurativă şi se prind în imagini
policrome intense, în ramuri solide de cuvinte - de energii
eliberate de combustii cu reverberaţii de incantaţie, în revelaţii
metafizice, ca în poemul “Ţi-am sărutat sufletul”, în versurile: “...
rădăcinile ţi s-au răsfirat la mine prin suflet/ şi-au înflorit răzoarele de
cuvinte - în cuget./ ... / în copacul iubirii n-au pleznit mugurii uitării.”.
Aceleşi arderi lăuntrice le percepem şi în “Copacul destinului”, în versuri,
precum: “ iubirea mea te va-nsoţi, chiar şi-n mormânt./ ... / la Templul
Iubirii, ne-a cununat nemurirea,/.../plâng ramurile vieţii, ne doare desfrunzirea/
... / avem rădăcinile - nfipte prin gândul celuilalt,/ mi-eşti copacul destinului
şi zborul spre înalt”. În ambele poeme se conturează o prezenţă existenţial - fenomenologică, aidoma
celei desprinse din secţionarea ramurilor copacului lui Paul Valery...
Poeta îşi caută refugiu „pe cărările
trecutului”, acolo unde forţele gândului şi sufletului sunt conjugate cu fiorul
poetic bine gestionat în poemul din volumul său , intitulat „Binecuvântat
an”. Aici îşi întâlneşte gândul „odihnindu-se în neuitare” şi
„sufletul aşteptând, parcă, răsăritul prezentului”, acolo unde „ca un paianjen,
ţese hainele poeziei”, aceasta devenind„..."îngerul ce-ocroteşte mintea şi
sufletul " (vezi: Pasiunile sufletului, Descartes), prin reuşita unei
excelente metafore: „ Gândurile alunecă prin cuvinte,” şi sustentează „ca
şi arcuşul / pe corzile de vioară, iar poemul prinde aripi”... Încoronându-se, astfel, pe soclul creaţiei
sale, poemul „răcoreşte travaliul suferinţei„ ... stările antitetice: „ şi doar
suferind, descoperim măreţia bucuriei, o temă cu obiect înscris în
registrul postmodernismului baudelairean, rimbaudian şi
cel bacovian.
În
poemul „Acest septembrie „ se obsevă un legământ onomatopeic între anotimp,
poetă şi cuvânt, excelând prin comparaţii cu substrat metaforic - hiperbolic şi
litotic, care sfidează acest anotimp „ te-ai scăldat ca-ntr-un ocean prin
ochii mei”, configurând imaginea unei treceri în care se descoperă preţul
amintirii ca o sărbătoare a iubirii revigorate de valurile ei şi transfigurată,
ca şi gând, în versuri: ” să fie-acest septembrie cel mai frumos regal”.
„Ploaia bocitoare” relevă fenomenologia
eului într-un cadru celest, unde frigul umed din fluxul apollinic inundă
teluric neuitarea în reverii existenţiale într-un clişeu cu tuşele unui
gând care penetrează fiinţial şi se încifrează panteistic în metafore „iar
gândurile se despletesc în ploaie”. Din stropii de ploaie şiroiesc cuvinte în
versuri ce crează cadrul imaginar şi sublim al lăuntricului:„Îţi scriu,
iubite, cu picături de ploaie”, în aşteptarea disperată a iubirii” mi-am
pus pelerină,din răbdare” Asistăm la o ploaie în rafale de gânduri cu stropi
denşi şi grei, în parcursuri ritmice şi
reflexive...
În „Feşe din poeme”, se asistă la un mixaj între durere şi căutare, poeta
depunând eforturi evidente pentru crearea unui cadru, de această dată,
prin excelenţă, sepulcral, cu valenţe poetice: „ Urc pe scara vieţii cu
felinarul lui Diogene,/ nu voi lăsa visul, înveşmântat în blesteme;/te iubesc
şi-n iarna ce va ninge prin vene,/ cu toamna din mine, şi-n nescrisele poeme”.
Este vorba de un vis
ademenitor ce răzbate
facil, în reveriile eului, prin poemele Mariei-IleanaTănase(Pierre-Jean Jouve).
Ne surprinde
în textele sale, rezultatul agregărilor facile între gnozic şi imaginar, între
real şi fantastic prin exerciţii cu ecuaţii sistemice ce ignoră gravitaţia, în
versuri de scurt metraj. Din ecuaţia stărilor existenţiale dense ale poetei în
poeme cu proiecţii semnatice şi metaforice, se conturează prezenţa sa în poezie
şi evidenţa sustentaţiei, aceasta,
conştientizându-le şi universalizându-le ca termeni liberi ai trecerii...
Asistăm cu bucurie la o simfonie a cuvintelor cântate pe „Note de toamnă”
de un suflet vulcanic avid de iubire şi pătrus de această nesfârşită combustie,
dar şi de o eternă tristeţe, de acele stări existenţiale create anume de Maria-
Ileana Tănase, stări prin care poeta se relevă ca rezultantă - destin , elocvente în poemul
„Doar tu... doar eu”, în versurile: „Mereu am vrut să curgă timpul peste ţărmul
vieţii,/... /Azi, aştern cuvintele în metafore, legate prin rime, / iar
focul iubirii nebune arde şi-nalţă văpăi în poeme”, inundând templul
construit din sacralitatea energiei gândurilor , flăcări mistuite
în parteneriatul vieţii ...
Din
parcursul acestui volum de poezii, am reţinut la Maria-Ileana Tănase varietatea
de metonimii, frecvenţa metaforei şi comparaţiei, prezenţa constantă a
sinecdocii, măiestria cu care ştie să transpună sensurile versului
scris în stările sufleteşti ale cititorului sensibil la o poezie
autentică.
Nu pot încheia această scurtă introducere la volumul Mariei - Ileana Tănase
„Note de toamnă”, fără a revela seria de sintagme culese din poemele înserate
în acest volum, din versurile cu o mare încărcătură metaforică, care
impresionează prin expresivitatea estetică şi prin semantica
conţinutului lor, cum ar fi: dorinţa respiră prin rime - te-am zidit din
cărămizi de cuvinte ( Nu te-am pierdut); m-ai adunat din răsăritul fiecărei
dimineţi ( Hamac din cuvinte); simt nelinişti vechi şi-n braţele minţii te
strâng - timpul te-a dăltuit pe placa din sufletul meu (Umbra destinului); te
caut printre ramuri de cuvinte - te adulmec din mireasma salcâmilor în floare
(Mireasma salcâmilor în floare); eşti ascuns sub pleoape între ramuri de
tăceri, iar la jugul timpului tragem nevindecate dureri (Tăcerea aşteaptă
răspuns); Mugurii durerii au plesnit ca o rană (Toamnă bacoviană); Foşnesc
gândurile ca frunzele, toamna pe ram - mi-eşti mireasmă de cuvânt, iar speranţele
noastre aleargă-n fuioare de vânt(Vântul); pe umeri simt fiorii gândurilor tale
(Cât de mult ne iubim); Gândul poposeşte pe zidurile unei amintiri, de tivul
pleoapelor atârnă neîmpluinite vise (Stânci străvechi); pe umerii tâmplelor
curg lacrimi din tăcerile tale( Suspinul sanguin); rădăcinile depărtării le-am
înnodat în poeme (Tăceri sterpe); Ţi-am învelit privirile adormite peste umerii
mei (Ţi-am rămas cerul); Copacii îşi dezbracă durerea prin Frunze (Echinocţiu
de toamnă).
Din poemele volumului relevate mai sus, din pantonimia imagistică şi
ideatică a sintagmelor conţinute şi prezentate succinct - din celelalte poeme,
putem înţelege că poeta Maria Ileana Tănase poate ajunge cu siguranţă meritorie, prin construcţii
lingvistice de imagini inedite, clădite cu multă râvnă şi pricepere în
structuri metaforic - panteistice, printr-un mixaj noezic de real şi fantastic,
unde lipsirea şi aşteptarea transgresează cromatic dintr-un cadru
predominant liric şi ingenuu, într-o galerie de imagini ireale, în sonanţe
autumnale( J. B. Pontalis), la o metafizică a liniştii din cuvânte,
suspin şi tăcere.
Dr. prof. Gheorghe
Apetroae, Sibiu, critic literar, scriitor
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu