RNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES Issue no. 8/2016
GHEORGHE APETROAE’S POEMS FROM THE PERSPECTIVE OF THE
CONNOTATIONS SPECIFIC TO CULTURAL IMAGOLOGY
Clementina Mihăilescu
Assoc. Prof., PhD, “Lucian Blaga” University of Sibiu
Abstract: The paper entitled ˮThe Poetry of Gheorghe Apetroae Approached in Terms of the
Connotations Specific to Cultural Imagologyˮ dwells upon the mental images related to the
concept of cultural imagology which are central both to reason and to the literal. Our
methodology based on image studies which stand for national and cultural stereotypes brings
into bold relief those national characteristics such as sensibility, intelligence and courage and
shows how the poet turns into good account the Romanians as a collectivity that lives and
regenerates through each and every individual. In order to help us identify the Romanian
national characteristics, the poet resorts to the philosophy of detail associating ˮthe language
and the country, the sea and the skyˮ which represent an emanation of the involuntary national
memory and which certify the heroism and spirituality of the Romanian people.
Keywords: cultural imagology, language, country, sensibility, transcendence
Pentru a demonstra că abordarea noastră este în consonanţă cu metodologia elaborată în
studiile imaginii ca teorie a stereotipurilor culturale si naţionale, câteva consideraţii pe această
temă se impun a fi luate în discuţie.
Imagologiştii susţin că naţionalitatea este redată în contextul perspectival al textului de
reprezentare sau a discursului, aşa numitul ―spectant‖1. Din acest motiv, imagologiştii sunt
interesaţi de dinamica dintre acele imagini care-l vizează pe celălalt şi acele imagini care
caracterizează propria noastră identitate.
Studiind imaginile de identificare naţională specifice lui Gheorghe Apetroae, problema pe care ne propunem s-o demonstrăm este că acest poet se identifică pe sine nu doar ca român ci şi ca un intelectual european autentic.
Wellek susţine că ―imaginile nu reflectă identităţi, dar constituie posibile identificări ale acestora‖2. Deci, imaginile valorificate de Gheorghe Apetroae ne ajută să identificăm specificul
românesc, care specific, în epoca globalizării, vine şi întregeşte semnificativ sensibilitatea şi
valorile estetice ale unei Europe ce se vrea culturală prin asimilarea contribuţiilor individuale semnificative. Gheorghe Apetroae, personalitate complexă cu performanţe în variate domenii: inginerie,
publicistică, poezie, relaţionează cu modelul proustian bogat în imagini ce reflectă itinerariul
spiritual al poetului, focalizându-şi atenţia pe momentele existenţiale: copilăria, care
interacţionează cu memoria şi imaginarul, adolescenţa, perioada zbaterilor în încercarea disperată
de a identifica ―esenţa lucrurilor‖3 şi în sfârşit stadiul creativităţii când poetul se cunoaşte pe sine
prin scris. Actul creaţiei relaţionează strâns cu diferite aspecte ale imagologiei culturale.
1
Wellek, R. and Warren, A., The Theory of Literature, London, 1949, p. 8
2
Ibidem, p. 8
3
Rusu, L., Estetica poeziei lirice, Editura pentru literatură, București, 1969, p. 110 916
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES Issue no. 8/2016
Demersul nostru metodologic are ca linie de forţă aducerea în prim plan a acelor
caracteristici naţionale ca sensibilitate, inteligență, curaj şi de a arăta modul în care poetul
Apetroae îi identifică şi îi pune în valoare pe români ca o colectivitate ce viază şi se regenerează
prin fiecare individ în parte. Aşadar, românul se defineşte şi se evidenţiază ca parte integrantă şi
reprezentativă a conştientului colectiv. Sinecdoca, figura de stil prin care partea reprezintă
întregul, întregul partea, prin care particularul este expresia generalului şi generalul se defineşte
prin particular, este un element de referinţă al lucrării noastre, alături de teoriile proustiene şi
bachelardiene și alături de teoria sunetului a lui T.S Eliot.
Etapele evoluţiei eului poetic se circumscriu poeziei ―Noime‖:
Lângă paternitate să rămâi,
cu nesfârşitul, de el îndrăgostit, iubitei i-ai furat obârşiei, gralul… I-ai colorat gândurile vorbite cu cinabrul pietrei,
în El aprins
de întâlniri sub privirea infinitului:
armoniile vieţii paterne…
Adolescentul bătut dar neînvins
de gânduri izvorâte dintr-un cer de mistere,
şi atins de carnalul valurilor, rebele
dorinţe vii
le ţii şi le alergi de atunci, noime
pârguite de soarele, aromind
lanurile alămite de nori travertini,
cu culorile vii ale gândurilor…
Această evoluție răzbate și din subtilele orchestrații ale sunetului. Astfel, vocala ˮaˮ din
cuvântul ˮpaternitateˮ, primește conotații spirituale în cuvântul ˮgralulˮ, se nuanțează în
vecinătatea vocalei ˮoˮ în cuvântul ˮcoloratˮ, intră în ˮarmoniile vieții paterneˮ unde se încarcă
cu candoare și cu sentimentul copleșitor al protecției și al trăirilor inedite dar bine conduse din
cuvântul ˮadolescentulˮ. Vocala ˮaˮ atinge nivelul zvâcnirilor senzuale în sintagma ˮcarnalul
valurilorˮ, pentru ca în versurile ˮ aromind/ lanurile alămite de nori travertiniˮ transcendentul să-
și facă loc și să se nuanțeze ˮcu culorile vii ale gândurilorˮ. Această vocală intră într-o
orchestrație interesantă alături de vocala ˮoˮ din ˮobârșiileˮ, ˮarmoniileˮ, ˮaromindˮ și
ˮgândurilorˮ.
Vocala deschisă ˮiˮ nu este vocala țipătului expressionist ci vocala prin care infinitul se
circumscrie finitului pentru a irupe din nou și a se lăsa legănat ˮde lanurile alămite de nori
travertiniˮ. Vocala ˮeˮ din silaba finală a majorității cuvintelor din poezia ˮNoimeˮ este și ea o
vocală de referință. Aparținând registrului mediu, ea creează un echilibru formal și semantic prin
care generalul ajunge să se definească prin particular. Particularul nu este nimic altceva decât
esența manierii estetice în care poetul Gheorghe Apetroae valorifică valorile conotative ale simbolurilor specifice imagologiei culturale. Aceste sunete ne deschid drumul spre zonele misterioase care anunță valorile de transcendență dar și de intimitate ale poeziilor extrem de
inspirate de care ne ocupăm.
Trebuie să subliniem în continuare că blânda căldură a zonelor închise, aproape interzise,
redate artistic prin cuvântul ―gralul‖ şi sintagma ―cinabrul pietrei‖ sunt primele indicii de 917
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES Issue no. 8/2016
intimitate. Această intimitate caldă este rădăcina tuturor imaginilor psihologice arcuite în jurul
paternităţii. Intrând în armonia vieţii paterne, imaginile încep să crească, să evadeze din sfera
individualului, dobândind valori ce ţin de conştientul colectiv.
Poetul adolescent exprimă, în a doua strofă, o mare lege psihologică. El ne plasează întrun punct sensibil, moment în care trebuie să acceptăm detalii greu observabile. Primul, ne
plasează în transcedental, un transcedental ce se sustrage accesului nemijlocit, devenind un centru
de gravitate pasiv în care adolescentul ―este bătut dar neînvins de înţelesuri izvorâte dintr-un cer de mistere‖. Cu memoria încărcată de plinurile şi golurile adevărului, adolescentul plonjează în
realitatea fiziologică ―atins de carnalul valurilor‖. Sintagmele ―rebele dorinţe vii‖, ―noime pârguite de soarele, aromind / lanurile alămite de
nori travertini, / cu culorile vii ale gândurilor‖ ne oferă ―germeni de reverie‖4. O lectură lineară ne-ar priva de reverii. Nu este doar o descriere fenomenologică a intrării în lume a poetului.
Poezia vizează intrarea în lume şi emanciparea noastră individuală şi colectivă. Adevărata valoare
dinamică o au ―noimele‖. Suntem în prezenţa unei imagini care visează, şi în felul acesta viază,
invitându-ne să continuăm reveria pe care a creat-o. Căci ce poate fi mai frumos decât să-ţi
imaginezi noime ―aromind / lanurile alămite de nori travertini, / cu culorile vii ale gândurilor‖. În felul acesta noimele au devenit ―un centru de gravitaţie poetică‖5, un centru de interes poetic.
Noimele au devenit valori ale contemplării poetice, simbol al profunzimii poetului, expresie a
creativităţii sale şi, din nou, prin extensie, a profunzimii şi creativităţii poporului român.
Poezia ―Mărturii‖ este un duet de dragoste al poetului vizionar Gheorghe Apetroae cu
patria mumă şi cu istoria ei sacră. Patriei,
Istoria, cupolă de rubin,
e un cântec de arbore
întins peste neam… E pajura ce-i poartă
în aripi izvoarele
în culorile de sânge,
pâine şi cer;
E cântecul de dor
al trezitelor zări din Cartea Unirii... Printre genele zorilor
săgeată cerul arc,
întinsele rădăcini
şi trunchiul de Eroi:
arcul noii generaţii... Trandafirii cresc temple
din sângele ţărânei,
scut şi simbol:
Limba şi neamul,
4
Bachelard, G., Dreptul de a visa, Editura Univers, București, 2009, p. 125
5
ibidem, p. 125 918
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES Issue no. 8/2016
marea şi cerul
stau mărturii de safire,
Poporului român, Erou!
Valoarea vizionară a poeziei ˮMărturiiˮ se desprinde din tandemul ˮpatriei – poporului
românˮ, tandem care se încarcă cu noi valențe din perspectiva metaforei sunetului. Consoana ˮpˮ
prezentă în cele două cuvinte cheie este ca o poartă deschisă simbolic spre adâncimile nebănuite
ale acestor două cuvinte cu conotații naționale profunde. Toată paleta de vocale este prezentă în
acest tandem. În loc să sugereze o axă a orizontalității, dat fiind compatibilitatea semantică,
dimpotrivă, sugerează o axă a verticalității. Patria este vatra care a dat naștere unui popor ales,
caracterizat prin acele trăsături de caracter care explodează în ultimul cuvânt din poezie și anume
cuvântul ˮErouˮ. Ca într-un exercițiu de moralitate fiecare vocală din acest cuvânt este o reiterare
a respectivelor vocale prezente în cuvintele cheie. Este o explozie de bucurie și de mândrie
națională, explozie care are un ecou de excepție, biruind limitele entității semantice transformând
astfel cuvântul ˮErouˮ în ceea ce Bachelard numea germen și rațiune. Eroul este și germenul
intrării noastre în universalitate și rațiunea noastră de a dăinui peste veacuri. Aceste repere ne pot servi drept punct de plecare pentru a experimenta în plan sensibil
consonanţa dintre imensitatea şi intensitatea istoriei poporului român şi adâncimea fiinţei intime.
Într-o încercare disperată de a descifra istoria patriei şi a transmite această formă superioară de
cunoaştere posterităţii, poetul transfigurează artistic istoria noastră spirituală. Consternaţi,
observăm mlădierea eului naţional. Pentru a face această mlădiere perceptibilă, poetul leagă
infimul de imens. Astfel istoria apare transfigurată ca o „cupolă de rubin‖, ca un „cântec de arbore întins peste neam‖, ca „o pajură ce-i poartă în aripi izvoarele în culorile de sânge, pâine şi
cer‖, ca un „cântec de dor al trezitelor zori din Cartea Unirii‖. Asemenea asocieri demonstrează
cum, în plan artistic, se poate depăşi contradicţia dintre mic şi mare, real şi ireal, material şi
transcedental, sugestii interpretative valorificate pe linia interpretării bachelardiene a textului poetic.
În ultima strofă, pentru a pune în evidenţă elemente ce ţin de „psihologia profunzimilor‖6,
„poporului român, Erou‖, Gheorghe Apetroae ne proiectează într-un spaţiu înalt calitativ unde
„trandafirii cresc temple din sângele ţărânei, scut şi simbol‖. Pentru a ne ajuta să experimentăm
consistenţa fiinţei naţionale, poetul apelează la o filozofie a detaliului asociind „limba şi neamul,
marea şi cerul‖, care, constituindu-
GHEORGHE APETROAE’S POEMS FROM THE PERSPECTIVE OF THE
CONNOTATIONS SPECIFIC TO CULTURAL IMAGOLOGY
Clementina Mihăilescu
Assoc. Prof., PhD, “Lucian Blaga” University of Sibiu
Abstract: The paper entitled ˮThe Poetry of Gheorghe Apetroae Approached in Terms of the
Connotations Specific to Cultural Imagologyˮ dwells upon the mental images related to the
concept of cultural imagology which are central both to reason and to the literal. Our
methodology based on image studies which stand for national and cultural stereotypes brings
into bold relief those national characteristics such as sensibility, intelligence and courage and
shows how the poet turns into good account the Romanians as a collectivity that lives and
regenerates through each and every individual. In order to help us identify the Romanian
national characteristics, the poet resorts to the philosophy of detail associating ˮthe language
and the country, the sea and the skyˮ which represent an emanation of the involuntary national
memory and which certify the heroism and spirituality of the Romanian people.
Keywords: cultural imagology, language, country, sensibility, transcendence
Pentru a demonstra că abordarea noastră este în consonanţă cu metodologia elaborată în
studiile imaginii ca teorie a stereotipurilor culturale si naţionale, câteva consideraţii pe această
temă se impun a fi luate în discuţie.
Imagologiştii susţin că naţionalitatea este redată în contextul perspectival al textului de
reprezentare sau a discursului, aşa numitul ―spectant‖1. Din acest motiv, imagologiştii sunt
interesaţi de dinamica dintre acele imagini care-l vizează pe celălalt şi acele imagini care
caracterizează propria noastră identitate.
Studiind imaginile de identificare naţională specifice lui Gheorghe Apetroae, problema pe care ne propunem s-o demonstrăm este că acest poet se identifică pe sine nu doar ca român ci şi ca un intelectual european autentic.
Wellek susţine că ―imaginile nu reflectă identităţi, dar constituie posibile identificări ale acestora‖2. Deci, imaginile valorificate de Gheorghe Apetroae ne ajută să identificăm specificul
românesc, care specific, în epoca globalizării, vine şi întregeşte semnificativ sensibilitatea şi
valorile estetice ale unei Europe ce se vrea culturală prin asimilarea contribuţiilor individuale semnificative. Gheorghe Apetroae, personalitate complexă cu performanţe în variate domenii: inginerie,
publicistică, poezie, relaţionează cu modelul proustian bogat în imagini ce reflectă itinerariul
spiritual al poetului, focalizându-şi atenţia pe momentele existenţiale: copilăria, care
interacţionează cu memoria şi imaginarul, adolescenţa, perioada zbaterilor în încercarea disperată
de a identifica ―esenţa lucrurilor‖3 şi în sfârşit stadiul creativităţii când poetul se cunoaşte pe sine
prin scris. Actul creaţiei relaţionează strâns cu diferite aspecte ale imagologiei culturale.
1
Wellek, R. and Warren, A., The Theory of Literature, London, 1949, p. 8
2
Ibidem, p. 8
3
Rusu, L., Estetica poeziei lirice, Editura pentru literatură, București, 1969, p. 110 916
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES Issue no. 8/2016
Demersul nostru metodologic are ca linie de forţă aducerea în prim plan a acelor
caracteristici naţionale ca sensibilitate, inteligență, curaj şi de a arăta modul în care poetul
Apetroae îi identifică şi îi pune în valoare pe români ca o colectivitate ce viază şi se regenerează
prin fiecare individ în parte. Aşadar, românul se defineşte şi se evidenţiază ca parte integrantă şi
reprezentativă a conştientului colectiv. Sinecdoca, figura de stil prin care partea reprezintă
întregul, întregul partea, prin care particularul este expresia generalului şi generalul se defineşte
prin particular, este un element de referinţă al lucrării noastre, alături de teoriile proustiene şi
bachelardiene și alături de teoria sunetului a lui T.S Eliot.
Etapele evoluţiei eului poetic se circumscriu poeziei ―Noime‖:
Lângă paternitate să rămâi,
cu nesfârşitul, de el îndrăgostit, iubitei i-ai furat obârşiei, gralul… I-ai colorat gândurile vorbite cu cinabrul pietrei,
în El aprins
de întâlniri sub privirea infinitului:
armoniile vieţii paterne…
Adolescentul bătut dar neînvins
de gânduri izvorâte dintr-un cer de mistere,
şi atins de carnalul valurilor, rebele
dorinţe vii
le ţii şi le alergi de atunci, noime
pârguite de soarele, aromind
lanurile alămite de nori travertini,
cu culorile vii ale gândurilor…
Această evoluție răzbate și din subtilele orchestrații ale sunetului. Astfel, vocala ˮaˮ din
cuvântul ˮpaternitateˮ, primește conotații spirituale în cuvântul ˮgralulˮ, se nuanțează în
vecinătatea vocalei ˮoˮ în cuvântul ˮcoloratˮ, intră în ˮarmoniile vieții paterneˮ unde se încarcă
cu candoare și cu sentimentul copleșitor al protecției și al trăirilor inedite dar bine conduse din
cuvântul ˮadolescentulˮ. Vocala ˮaˮ atinge nivelul zvâcnirilor senzuale în sintagma ˮcarnalul
valurilorˮ, pentru ca în versurile ˮ aromind/ lanurile alămite de nori travertiniˮ transcendentul să-
și facă loc și să se nuanțeze ˮcu culorile vii ale gândurilorˮ. Această vocală intră într-o
orchestrație interesantă alături de vocala ˮoˮ din ˮobârșiileˮ, ˮarmoniileˮ, ˮaromindˮ și
ˮgândurilorˮ.
Vocala deschisă ˮiˮ nu este vocala țipătului expressionist ci vocala prin care infinitul se
circumscrie finitului pentru a irupe din nou și a se lăsa legănat ˮde lanurile alămite de nori
travertiniˮ. Vocala ˮeˮ din silaba finală a majorității cuvintelor din poezia ˮNoimeˮ este și ea o
vocală de referință. Aparținând registrului mediu, ea creează un echilibru formal și semantic prin
care generalul ajunge să se definească prin particular. Particularul nu este nimic altceva decât
esența manierii estetice în care poetul Gheorghe Apetroae valorifică valorile conotative ale simbolurilor specifice imagologiei culturale. Aceste sunete ne deschid drumul spre zonele misterioase care anunță valorile de transcendență dar și de intimitate ale poeziilor extrem de
inspirate de care ne ocupăm.
Trebuie să subliniem în continuare că blânda căldură a zonelor închise, aproape interzise,
redate artistic prin cuvântul ―gralul‖ şi sintagma ―cinabrul pietrei‖ sunt primele indicii de 917
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES Issue no. 8/2016
intimitate. Această intimitate caldă este rădăcina tuturor imaginilor psihologice arcuite în jurul
paternităţii. Intrând în armonia vieţii paterne, imaginile încep să crească, să evadeze din sfera
individualului, dobândind valori ce ţin de conştientul colectiv.
Poetul adolescent exprimă, în a doua strofă, o mare lege psihologică. El ne plasează întrun punct sensibil, moment în care trebuie să acceptăm detalii greu observabile. Primul, ne
plasează în transcedental, un transcedental ce se sustrage accesului nemijlocit, devenind un centru
de gravitate pasiv în care adolescentul ―este bătut dar neînvins de înţelesuri izvorâte dintr-un cer de mistere‖. Cu memoria încărcată de plinurile şi golurile adevărului, adolescentul plonjează în
realitatea fiziologică ―atins de carnalul valurilor‖. Sintagmele ―rebele dorinţe vii‖, ―noime pârguite de soarele, aromind / lanurile alămite de
nori travertini, / cu culorile vii ale gândurilor‖ ne oferă ―germeni de reverie‖4. O lectură lineară ne-ar priva de reverii. Nu este doar o descriere fenomenologică a intrării în lume a poetului.
Poezia vizează intrarea în lume şi emanciparea noastră individuală şi colectivă. Adevărata valoare
dinamică o au ―noimele‖. Suntem în prezenţa unei imagini care visează, şi în felul acesta viază,
invitându-ne să continuăm reveria pe care a creat-o. Căci ce poate fi mai frumos decât să-ţi
imaginezi noime ―aromind / lanurile alămite de nori travertini, / cu culorile vii ale gândurilor‖. În felul acesta noimele au devenit ―un centru de gravitaţie poetică‖5, un centru de interes poetic.
Noimele au devenit valori ale contemplării poetice, simbol al profunzimii poetului, expresie a
creativităţii sale şi, din nou, prin extensie, a profunzimii şi creativităţii poporului român.
Poezia ―Mărturii‖ este un duet de dragoste al poetului vizionar Gheorghe Apetroae cu
patria mumă şi cu istoria ei sacră. Patriei,
Istoria, cupolă de rubin,
e un cântec de arbore
întins peste neam… E pajura ce-i poartă
în aripi izvoarele
în culorile de sânge,
pâine şi cer;
E cântecul de dor
al trezitelor zări din Cartea Unirii... Printre genele zorilor
săgeată cerul arc,
întinsele rădăcini
şi trunchiul de Eroi:
arcul noii generaţii... Trandafirii cresc temple
din sângele ţărânei,
scut şi simbol:
Limba şi neamul,
4
Bachelard, G., Dreptul de a visa, Editura Univers, București, 2009, p. 125
5
ibidem, p. 125 918
JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES Issue no. 8/2016
marea şi cerul
stau mărturii de safire,
Poporului român, Erou!
Valoarea vizionară a poeziei ˮMărturiiˮ se desprinde din tandemul ˮpatriei – poporului
românˮ, tandem care se încarcă cu noi valențe din perspectiva metaforei sunetului. Consoana ˮpˮ
prezentă în cele două cuvinte cheie este ca o poartă deschisă simbolic spre adâncimile nebănuite
ale acestor două cuvinte cu conotații naționale profunde. Toată paleta de vocale este prezentă în
acest tandem. În loc să sugereze o axă a orizontalității, dat fiind compatibilitatea semantică,
dimpotrivă, sugerează o axă a verticalității. Patria este vatra care a dat naștere unui popor ales,
caracterizat prin acele trăsături de caracter care explodează în ultimul cuvânt din poezie și anume
cuvântul ˮErouˮ. Ca într-un exercițiu de moralitate fiecare vocală din acest cuvânt este o reiterare
a respectivelor vocale prezente în cuvintele cheie. Este o explozie de bucurie și de mândrie
națională, explozie care are un ecou de excepție, biruind limitele entității semantice transformând
astfel cuvântul ˮErouˮ în ceea ce Bachelard numea germen și rațiune. Eroul este și germenul
intrării noastre în universalitate și rațiunea noastră de a dăinui peste veacuri. Aceste repere ne pot servi drept punct de plecare pentru a experimenta în plan sensibil
consonanţa dintre imensitatea şi intensitatea istoriei poporului român şi adâncimea fiinţei intime.
Într-o încercare disperată de a descifra istoria patriei şi a transmite această formă superioară de
cunoaştere posterităţii, poetul transfigurează artistic istoria noastră spirituală. Consternaţi,
observăm mlădierea eului naţional. Pentru a face această mlădiere perceptibilă, poetul leagă
infimul de imens. Astfel istoria apare transfigurată ca o „cupolă de rubin‖, ca un „cântec de arbore întins peste neam‖, ca „o pajură ce-i poartă în aripi izvoarele în culorile de sânge, pâine şi
cer‖, ca un „cântec de dor al trezitelor zori din Cartea Unirii‖. Asemenea asocieri demonstrează
cum, în plan artistic, se poate depăşi contradicţia dintre mic şi mare, real şi ireal, material şi
transcedental, sugestii interpretative valorificate pe linia interpretării bachelardiene a textului poetic.
În ultima strofă, pentru a pune în evidenţă elemente ce ţin de „psihologia profunzimilor‖6,
„poporului român, Erou‖, Gheorghe Apetroae ne proiectează într-un spaţiu înalt calitativ unde
„trandafirii cresc temple din sângele ţărânei, scut şi simbol‖. Pentru a ne ajuta să experimentăm
consistenţa fiinţei naţionale, poetul apelează la o filozofie a detaliului asociind „limba şi neamul,
marea şi cerul‖, care, constituindu-