Iată un alt neînceput, cel al trecerii proteice pe „ alei zglobii”, pe aleile căptuşite cu frunzele în corindonul autumnal al poetei Luisa Pîrvan. Este cel într-un zbor de întrecere a „frunzelor galbene” cu frumoasa sa vârstă „ ille tempore”, cu gândul câştigării oricărei curse existențiale în devenire „ mă întrec cu un novembre” și tot în peisajul exotic plutitor al frunzelor desprinse, ”păsări galbene” din braţele tremole ale cerului albastru de culoarea ochilor poetei. Aceasta simte în frunzele ce cad în jur şi peste trup o relativizare existenţială a jumătăţii din Tot, lipsa trunchiului din neînceput ”fără rădăcini”, ea însăşi, o ramură ce încă mult viază, prea încărcată de mustirea eluviilor telurice în creaţii lirice ce îi împlinesc lăuntricul și o însoțesc la banchetul de lumină... Din genomul axis al focului sacru, acel interior al creaţiei prin cuvânt, cel mult predestinat poetei ”se aprind felinare prin zodii”, acei exponenţiali ai transcenderii asimptotice în esteticul imaginar elliptico-gnomonic din creaţia sa, adânc reflexivă şi atât de frumos versificată. Se observă un travaliu arhitectural al sublimului în lirica versului său şi asistăm, astfel, la un rit sacerdotal, sacrificial al unui suflet cristic inundat de înfloriri şi robit de frumuseţea tăcerii din iubire în zidirea de cupole lirice pentru o cauză a slujirii celeste, a iubirii pure pe pământ „făcând zidiri din duminici”, spre înobilarea apolinică din trecerea edenică... A construit poeta Luisa Pârvan templul său liric spre liniştea ce cre;te în dumnezeire ” cu uşi deschise către tine” spre revigorarea oricărui suflet sensibil în divinitate serafică, fie chiar şi a partenerului său. Şi nu întâmplător, poeta îi simte trecerii valul greu de balsam „ miroase a tufănici ascunse” în adierea vântului de toamnă peste sufletul său cuprins de tot aşteptarea marilor împliniri într-o nouă primăvară... Din registrul panteismului încifrat ” în sânul pumnului de frunze”, în culori hematice căzute pe caldarâm şi în suflet, poeta îşi devoalează abundenţa gândurilor „iar sufletul mi se întoarce/ în destăinuiri”. Dar poeta se resemnează la condiţia trecerii şi la peisajul autumnal cu abundenţa frunzelor ruginii, care o fascinează, ” păsări galbene/ mi se rostogolesc în păr/ în dansul prizioner/ al îngerilor goi...” Este cuprinsă, din nou, de fulgerările de lumini ale flăcărilor din inima amiezii sale, în rostogoliri de suflet în spiralele combustiilor tinereţii, motiv de a exclama imperativ „ în ochi port amiezi însorite”, şi, în anamneză, stolul de frunze de rodii și de roze albastre, plutind libere prin spaţii , îngeri goi, care ce pot fi altceva, în oglinda versului său de gală, decât „...trupul tău cald” pe care îl culisează în pozitivări metafizice, în culoarea cerului unei inimi atât de însângerată de vulcanii iubirii, într-o binemeritată graţie...! Gheorghe Apetroae,
joi, 21 iulie 2016
Literatura: Eseu la poemul "November" de Luisa Pârvan"
Iată un alt neînceput, cel al trecerii proteice pe „ alei zglobii”, pe aleile căptuşite cu frunzele în corindonul autumnal al poetei Luisa Pîrvan. Este cel într-un zbor de întrecere a „frunzelor galbene” cu frumoasa sa vârstă „ ille tempore”, cu gândul câştigării oricărei curse existențiale în devenire „ mă întrec cu un novembre” și tot în peisajul exotic plutitor al frunzelor desprinse, ”păsări galbene” din braţele tremole ale cerului albastru de culoarea ochilor poetei. Aceasta simte în frunzele ce cad în jur şi peste trup o relativizare existenţială a jumătăţii din Tot, lipsa trunchiului din neînceput ”fără rădăcini”, ea însăşi, o ramură ce încă mult viază, prea încărcată de mustirea eluviilor telurice în creaţii lirice ce îi împlinesc lăuntricul și o însoțesc la banchetul de lumină... Din genomul axis al focului sacru, acel interior al creaţiei prin cuvânt, cel mult predestinat poetei ”se aprind felinare prin zodii”, acei exponenţiali ai transcenderii asimptotice în esteticul imaginar elliptico-gnomonic din creaţia sa, adânc reflexivă şi atât de frumos versificată. Se observă un travaliu arhitectural al sublimului în lirica versului său şi asistăm, astfel, la un rit sacerdotal, sacrificial al unui suflet cristic inundat de înfloriri şi robit de frumuseţea tăcerii din iubire în zidirea de cupole lirice pentru o cauză a slujirii celeste, a iubirii pure pe pământ „făcând zidiri din duminici”, spre înobilarea apolinică din trecerea edenică... A construit poeta Luisa Pârvan templul său liric spre liniştea ce cre;te în dumnezeire ” cu uşi deschise către tine” spre revigorarea oricărui suflet sensibil în divinitate serafică, fie chiar şi a partenerului său. Şi nu întâmplător, poeta îi simte trecerii valul greu de balsam „ miroase a tufănici ascunse” în adierea vântului de toamnă peste sufletul său cuprins de tot aşteptarea marilor împliniri într-o nouă primăvară... Din registrul panteismului încifrat ” în sânul pumnului de frunze”, în culori hematice căzute pe caldarâm şi în suflet, poeta îşi devoalează abundenţa gândurilor „iar sufletul mi se întoarce/ în destăinuiri”. Dar poeta se resemnează la condiţia trecerii şi la peisajul autumnal cu abundenţa frunzelor ruginii, care o fascinează, ” păsări galbene/ mi se rostogolesc în păr/ în dansul prizioner/ al îngerilor goi...” Este cuprinsă, din nou, de fulgerările de lumini ale flăcărilor din inima amiezii sale, în rostogoliri de suflet în spiralele combustiilor tinereţii, motiv de a exclama imperativ „ în ochi port amiezi însorite”, şi, în anamneză, stolul de frunze de rodii și de roze albastre, plutind libere prin spaţii , îngeri goi, care ce pot fi altceva, în oglinda versului său de gală, decât „...trupul tău cald” pe care îl culisează în pozitivări metafizice, în culoarea cerului unei inimi atât de însângerată de vulcanii iubirii, într-o binemeritată graţie...! Gheorghe Apetroae,
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu